#DobrogeaDigitală Portretul lui Dumitru Georgescu-Kiriac - „Nu există decât când conduce un cor“

Lucrarea „50 figuri contimporane“ prezintă o colecție de portrete realizate de pictorul și graficianul Iosif Iser, pe marginea cărora adnotează Petre Locusteanu, jurnalist, dramaturg, umorist și fost actor la teatrul din Craiova.
 
Volumul, publicat în 1913, schițează chipul fizic și moral al celor mai impregnante figuri de la început de secol XX. Îi regăsim descriși, atât din condei cât și din pensulă, pe Regele Carol I, Carmen Sylva, Al. Davila, Galaction, Ovid Densușianu, Nottara, Coșbuc, I. G. Duca, Vlahuță, Take Ionescu, Macedonsky, Delavrancea, Victor Eftimiu, Sadoveanu, Minulescu sau Caragiale, și mulți alții.
 


Așa cum era și firesc, cartea începe cu portretul Regelui Carol I descris astfel „cu ochii săi autoritari, majestoşi, liniştiţ […]  părul nins, despărţit în două, cu cochetărie de strămoş care vrea să placă posterităţii…“. Urmează descrierea Reginei Elisabeta a României,  „mama răniţilor şi totdeodată cea mai rănită mamă...“.

Seria de portrete continua cu Ion I. C. Brătianu ( n. 1864 - d. 1927), cel care a jucat un rol de primă importanță în Marea Unire din 1918 și în viața politică din România modernă. 
 
La galeria de portrete se adaugă cel al marelui dirijor Dumitru Georgescu-Kiriac. Sub bagheta acestuia s-au ținut unele dintre cele mai importante spectacole din țară , „vrăjite“ de magia ilustrului dirijor. Timp de trei decenii, din anul 1901 și pană la moartea sa din 1928, a condus Societatea Corală „Carmen“ în cadrul căreia a pus în scenă opere prin care a valorificat folclorul și trăsăturile modale ale acestuia. În prezent numele său răsună prin Corala Bărbătească „D.G. Kiriac“ din Pitești.
 
Redăm mai jos textul de factură profundă care impresionează prin cumulul de detalii. Autorii reușesc, atât prin text cât și prin pictura pe care o regăsiți în galeria foto,  să creeze o imagine clară a personalității Dumitru Georgescu-Kiriac.
 
„Eu nu pot să mi-I închipui pe d-l Kiriac decât conducând un cor. II cunosc foarte bine: am stat mult împreună, l-am văzut şi acasă, şi la cafenea, şi în lume, pretutindeni. Degeaba, D-l Kiriac nu există decât când conduce un cor.
 
Atunci e mare, plin de voinţă şi energie, un ritm însufleţit; pe când în viaţa de toate zilele e mic, neînsemnat, ghemuit între braţe ca într-o eternă paranteză.
 
Când îl întâlneşti pe stradă, cu ţigara în colţul gurei, cu capul lăsat într'o parte ca o creastă de cocoş adormit, cu mersul clătinat, şubred, timid şi nevinovat, ca o fată care se duce la prima comuniune, îţi inspiră, par’că, o părintească îngrijare şi-ţi vine să-i spui, fără să vrei:
 
- De ce nu stai d-ta mai bine acasă? Eşti aşa de mic că poate să te trântească cineva sau să te calce vreo trăsură!
 
Cu toate acestea, îndată ce s’a suit pe estradă şi a luat bagheta în mână, directorul societăţei Carmen se transformă, ca Făt-Frumos eşit din pielea şarpelui. Atunci ochii săi, adormiţi de obiceiu, se deschid, se măresc, se fac frumoşi, strălucesc ca privirile de bou inteligent, adună cu razele lor energice, ca într-o plasă, atenţiile tuturor; trupul său mic ese din paranteză, se înfioară; picioarele se agită enervate caşi mâinile; buzele, sprâncenile, nasul fac tot felul de semne cabalistice. Parcă toate părticeleje trupului său devin atunci baghete de maestru.
 
In asemenea clipe, d-l Kiriac pare un ghem pe care-l luminează doi ochi de detectiv, un ghem de nervi, o bobină electrică ce se învârteşte necontenit, repede, care se destramă, se risipeşte, prin vârful baghetei, şi înfăşoară, în acelaş circuit, pe corişti şi pe ascultători.
 
Şi când ştiu de câte ori s'a destrămat ghemul acesta de energie muzicală şi de câte ori este în stare să se mai destrame, înţeleg dece d-l Kiriac nu există decât când se suie pe estradă şi ia bagheta în mână şi pricep dece, prin viaţă, dânsul trece mic, cu capul lăsat într-o parte, ca o creastă de cocoş adormit timid şi nevinovat ca o fată care se duce la prima comuniune, ghemuit între braţe, ca într-o eternă paranteză de glorie.“