#DobrogeaDigitală Un capitol tragic al istoriei moderne sau cum poate renaște un oraș

 
În noaptea dinspre 13 spre 14 februarie 1945, aviația aliaților începea bombardamentul asupra Dresdei, capitala Saxoniei. În cele patru raiduri din următoarele trei zile, asupra orașului au fost aruncate 3900 tone de explozibil, care au ucis aproape 25.000 de oameni și au distrus o bună parte a centrului.

Atacul asupra Dresdei este un episod foarte controversat în istorie, punându-se în discuție justețea sa, dat fiind că era vorba mai degrabă de un centru cultural fără importanță militară, iar forța bombardamentului a fost total disproporționată față de câștigul strategic-militar.   
 
În volumul său, „Meridianul Phoenix. Jurnal de călătorie”, regretatul scriitor și gazetar Simion Tavitian evocă spendidul oraș saxon, renăscut din propria-i cenușă, trecându-i în revistă comorile artistice și lăsându-se fermecat de creativitatea omului și puterea de regenerare a unui oraș cândva aneantizat.
 
„Știu bine că a existat în viața Dresdei, noaptea de 13 februarie 1945... Cu stoluri dupa stoluri de avioane, aruncandu-si incarcatura de moarte presaté in cel mai groaznic bombardamentpe care l-a trăit, pe care și-l poate imagina vreun oraș. Și mai știu ca dupa noaptea aceea n-a mai ramas aproape nimic din frumoasa “Florență germană” pe care mi-o amintesc din deloc rarele reproduceri ale tabloului lui Canaletto. Și totusi călcând pe “magistrala pietonilor”, cum e numită îndeobște strada Praga, prin fața imenselor clădiri albe, printre prietenoase magazine florale peste care-și despletesc părul de apă fântânile arteziene, încerc o clipă senzatia că marea, ireparabila distrugere n-a avut loc în realitate, că s-a transmis memoriei noastre cine știe prin ce vis urât.
Aștept ca orașul să-și recompună înfățișarea sub care mi l-au adus pe retină descrierile marelui nostru om și istoric Nicolae lorga, cel poposit aici să cerceteze în Arhivele de Stat ale Dresdei, căutând noi dovezi grăitoare despre strălucirea trecutului neamului românesc: «Seara, îmi sună în auz cuvintele lui Iorga, după osteneli atât de bogat răsplatite, în fața ochilor obosiți se strecurau apele de argint ale largei Elbe, iar pe povârnișul malurilor prefăcute în grădini se întindeau, pentru încântarea sufletului, straturi de flori măiastre, cu iubire pregătite, care duceau mintea la Versailles și la cele două Trianon, pe care August al Il-lea și al Ill-lea căutaseră cu ambiție să le copie și în reședința lor electorală din Germania, ca și din Varșovia, care și până azi păstrează credincios aceasta influență a eleganței franceze».

Dar nu, nu, aceasta e cu totul altă Dresdă, o Dresdă renascută din propria-i cenușă, prin ani, prin decenii de entuziasm și tenace efort din care nu poate lipsi niciodată fireasca nevoie a oamenilor de frumos. Noua Florență a Elbei preferă turnurilor și ogivelor gotice, luxuriantelor jocuri ale barocului, trăsăturile simple, energice, ale evului grabelor cosmice: «Königsteinul» de pe strada Praga e un hotel căruia nu-i lipsește nimic ca să arate, ca să fie într-adevăr încântător. Dar înfățișarea nu-l leagă în nici un fel de multiseculara cetate ascunsă sub umerii de gresie ai unui anume pisc din pitoreștii munți ai Elveției Saxone, care începe de la Dresda în sus.
Orice manual de geografie, orice statistică economică încep prin a menționa marea vocație industrială a orașului renăscut. Dresda are un “Robotron” și un “Pentacon” pentru care ar putea fi invidiată de multe centre urbane din lume. Dresda fabrică aparate electronice de calcul și instrumentar medical ultramodern, mașinile de scris “Erika”. Și are cea mai mare universitate tehnica din Europa centrală.
În calitatea mea de turist, de simplu pasager printre lucrurile care compun coloana vertebrală a orașului de pe Elba în sus, nu sunt invitat să vad cu propriii-mi ochi cum se predau disciplinele tehnice la Universitate, nici cum se nasc calculatoarele electronice sau aparatele de fotografiat. De aceea, cunoștința cu ele se consumă din mersul mașinii, la simpla înscriere pe retină a unei firme, a unei fațade, a unui amănunt oarecare, însoțite de explicații la fel de fugare.
În schimb, cand ajungem în Dresda de altădată, totul se schimbă. Anume parcă spre a-ți lăsa răgaz să te dumirești că au rămas, că au putut supraviețui totuși dezastrului câteva biserici gotice sau baroce, o casă memorială Friedrich Schiller, una Martin Andersen Nexö, o a treia, Carl Maria von Weber și încă una, Richard Wagner. Și că există, mai ales, un palat Zwinger. Mă opresc în fața broderiei de piatră a Porții Coroanei, arc de triumf prin care împărații Germaniei pătrundeau în reședința lor electorală, plănuită și izbutită drept capodopera saxonă a barocului.
Consacru meschin de puțin timp superbelor porțelanuri chinezești, japoneze sau făurite chiar aici, în apropiere de Meissen. La Meissen unde a avut loc, prin neodihna de-o viață a unui mare Böttger, însăși nașterea porțelanului ca atare. Procedez în același chip cu colecțiile de vechi aparate și instrumente știintifice din salonul de fizico-matematici, cu cele de obiecte din cositor, de arme luxoase sau armuri. Și sunt, în sfârșit, în sălile Galeriei Semper. Fulgerat de luminile si penumbrele lui Tizian, Velasquez, Corregio, Canaletto, van Dyck, van Delft sau Rembrandt, gandul și pasul devin dintr-odata sfielnice. Pentru ca, la un moment dat, să simt nevoia de a mă lăsa în genunchi: ochii trupului și ai cugetului au dat de minunea Venerei lui Giorgione. Dar poate, tocmai pentru a nu mă lăsa și a nu lăsa pe niciunul din semenii mei în puterea vrăjii care irumpe din carnea zeiței păgâne, dintr-o fereastră de altar se aprinde lumina Madonei Sixtine. Și tocmai când te simți țintuit fără sorți de eliberare sub săgețile celor două ipostaze ale sublimului, se desprinde mai pământeana Saschia din rama unui tablou. Și te poartă, salvatoare, către ieșire.
Afară, joc copilăresc de soare în oglinzile apei și-n frunzele arborilor. Singura pată de întuneric, vestea că Galeriile Albertinum sunt inchise pentru lucrări de reamenajare si că vor rămâne și-n următoarele câteva zile la fel.
Întâlnirea mea cu maeștrii picturii germane din ultimele două veacuri nu va mai avea loc. Dealtfel, dacă mă gândesc mai bine, nici nu știu dacă aș fi găsit putere în mine pentru un asemenea gest. După ce m-am aflat lângă Venus gi Saschia si Madona Sixtinad. Pas și existență de trecător într-o lume a nemuririi...”
 
Sursa foto: historia.ro
 
Citește și:

#DobrogeaDigitală: „Meridianul Phoenix. Jurnal de călătorie“ - Simion Tavitian, o nouă carte în Biblioteca Digitală ZIUA de Constanţa