#DobrogeaDigitală - „Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”, de George Sarry „Am schimbat închisoarea mică cu asta mare”

Născut în 1928, la Constanţa, George Sarry este nepotul de frate al lui Constantin N. Sarry, proprietarul celei mai longevive publicaţii apărute în urbea de la malul mării, „Dobrogea jună”, aflată în Biblioteca Digitală ZIUA de Constanţa.

Eliberat din temniţele comuniste, după 11 ani de teroare, Sarry soseşte în oraşul natal şi realizează rapid că închisoarea de unde plecase către aşa-numita „libertate” se regăseşte, de fapt, în fiecare dintre cei pe care îi întâlneşte, în întreaga societate românească, transformată în anii ’50 într-un stat poliţienesc, cu oameni înspăimântaţi şi laşi:

„Când mă vedeam pe stradă cu cineva pe care îl cunoşteam de dinainte de a intra în închisoare, îl opream şi îl întrebam ce mai face. Pentru că la început nu mă recunoştea, se oprea, îmi răspundea politicos la întrebare, ca după aceea, să mă întrebe de unde îl cunosc. Când îi spuneam cine sunt, îmi întorcea spatele şi se îndepărta foarte grăbit de mine. Aşa s-a întâmplat cu foarte mulţi inşi cu care m-am întâlnit. Le era frică să nu fie văzuţi că stau de vorbă cu mine şi au venit noaptea să mă vadă. Primele cuvinte rostite au fost că mă roagă să-i iert, dar asta este situaţia. Mi-au spus şi ei ce ştiam de la sora mea, că la şcoală copiii sunt întrebaţi de învăţători ce discută părinţii în casă, sau dacă ascultă la radio Europa Liberă, sau dacă ştiu ce posturi de radio ascultă părinţii.
Scăpasem de turnători odată cu eliberarea mea, iar acum trebuia să mă feresc de oricine pentru că nu ştiam cine sunt acum cei pe care îi ştiam dinainte. Regimul comunist a schimbat omul, a făcut din ţara noastră un stat poliţienesc, în care unul supraveghează pe celălalt. Eram liber de o săptămână şi am aflat atâtea despre libertate!
 
A fost de ajuns ca soţia unui vaporean să afle despre mine, că am şi început să fiu vizitat noaptea de soţiile vaporenilor pe care îi lăsasem la Piteşti. Într-o noapte a venit soţia ofiţerului secund de pe vasul de pasageri Transilvania cu soţia telegrafistului de pe acelaşi vapor. Le-am spus că amândoi sunt bine. M-au întrebat ce reacţie au avut soţii lor când a trebuit să iscălească hârtia prin care erau înştiinţaţi de hotărârea de divorţ, trimisă de tribunalul din Constanţa din partea lor. Le-am răspuns că nu erau singurii care au iscălit asemenea hârtii şi reacţia tuturor a fost aceeaşi. Știau că soţiile deţinuţilor politici nu au dreptul la muncă şi, ca să poată lucra, trebuie să divorţeze. Am văzut pe faţa lor o uşurare şi mi-au spus că acesta este motivul adevărat pentru care au divorţat. Le-am rugat să comunice discret şi altor soţii ale deţinuţilor despre care ştiam că erau din Constanţa, pentru că-mi era frică ca nu cumva casa surorii mele să fie supravegheată şi nu voiam să sufere cineva din cauza mea. Am evitat contactul direct cu membrii familiilor celor pe care i-am lăsat în închisoare. Era periculos şi nu trebuia să uit că am iscălit la eliberarea din Piteşti acea declaraţie.
 
Ieşind într-o zi ca de obicei prin oraş, am văzut pe o rudă de a mea care era şef mecanic la atelierul Securităţii. Când l-am salutat şi l-am întrebat ce mai face, s-a arătat bucuros să mă vadă, dar când m-a întrebat cine sunt, mi-am dat seama că nu m-a recunoscut. Când i-am spus cine sunt mi-a spus: «Lasă-mă în pace!» şi a fugit traversând strada. Din primele zile de când venisem acasă, cumnatul meu mi-a spus că un prieten de-al meu îl întreba de mine de fiecare dată când se întâlneau. L-am întrebat cum îl cheamă. Îmi spune: „Biju“. Acest nume îmi era străin. Când l-am întrebat cum arată, îmi spune printre altele că are o infirmitate, şchiopătează, iar când cumnatul meu i-a spus că am fost eliberat, a vrut să mă vadă.

DESCARCĂ GRATUIT VOLUMUL ÎN FORMAT PDF!

Am fost cu cumnatul meu la el. Era ora opt seara. Am bătut la poartă şi a început câinele lup să latre. Iese Biju, leagă câinele, ne descuie poarta, mă ia în braţe şi-mi spune că este bucuros să mă vadă liber. Ne invită în casă, deschide o sticlă de vin să bem în cinstea mea. Îl urmăream şi-l ascultam tot timpul. Era un bun vorbitor, nu se oprea din vorbit, însă eu tot n-am putut să-l recunosc. Când l-am întrebat de unde mă cunoaşte, mi-a înşirat o mulţime de nume pe care le cunoşteam şi se arăta surprins că nu-mi amintesc de el. Dar eu mă gândeam că dacă numele şi figura nu le-aş recunoaşte uşor, aş recunoaşte infirmitatea, care era vizibilă. Dar nici asta nu-mi spunea nimic. Mă uitam la cumnatul meu şi discret îi făceam semn că nu-l cunosc. După o oră cumnatul meu ne spune că trebuie să plece că are de cumpărat ceva până nu se închid prăvăliile. Am rămas numai cu Biju.
 
„Eram de două săptămâni un aşa-zis om liber”
 
Acum, când cumnatul meu nu mai era prezent, a început să-mi vorbească despre «bestiile de comunişti», cât rău au făcut la lume şi câtă lume au băgat în închisoare. Când a început să vorbească despre mine, aproape că îi dădeau lacrimile. Îmi spune cât de bucuros este că am scăpat de iadul din închisoare. M-a întrebat dacă în închisoare am întâlnit anumite persoane condamnate politic. Toate aceste persoane le-am cunoscut personal, dar i-am spus că nu le-am văzut şi n-am auzit de ele. Când m-a întrebat cu cine am stat în închisoare i-am spus că nu am voie să spun la nimeni. Mi-am dat seama cât de departe merge, fiindcă mă provoca în toate felurile, sperând să cad în cursă. Îl mirosisem chiar de când cumnatul meu îmi spusese despre el. M-a întrebat de ce nu beau. I-am spus că nu sunt şi nu am fost băutor.
 
Tocmai când îmi vorbea de mizeriile aduse de regimul comunist, se aude un sunet înăbuşit de telefon în camera de alături. Sub pătura din pat era ascuns telefonul. Și-a cerut scuze şi a răspuns la telefon. Am putut să aud când spunea: «Lasă-mă, dragă, sunt ocupat, am un prieten vechi la mine». După ce a terminat de vorbit la telefon, îmi spune «Era o curvă». Orice spunea şi orice vedeam, mă convingea cine este Biju. Afară de faptul că nu-l cunoscusem, nici  numele şi nici infirmitatea pe care o avea nu-mi spuneau nimic. Toate întrebările pe care mi le-a pus, telefonul ascuns sub pătură, faptul că nu voia să ştiu că are telefon… toate-mi erau suspecte. În acea vreme nu oricine avea telefon. Mai ales că-mi mărturisise că nu are serviciu din cauza infirmităţii.
 
Știam că numai securiştii au câini lupi. Toate acestea şi altele m-au convins cine este Biju. Se făcuse târziu şi a trebuit să plec. Mi-am luat rămas bun şi am plecat spre casă, purtând în gândul meu figura sinistră a acestui om care trăia pe sângele victimelor pe care le denunţa la Securitate. Era să fiu şi eu una. Eram de două săptămâni un aşa-zis om liber. Am schimbat închisoarea mică cu asta mare. Mă aşteptam să fiu arestat în orice zi. Știam că toate mişcările mele erau ştiute de Securitate.
M-am hotărât atunci să merg la ultimele familii ale celor pe care îi lăsasem la Piteşti şi să le dau veşti despre ei. Toate vizitele astea le făceam numai seara când era întuneric. M-am dus la coana Marioara, soţia lui Sami, care fusese în acelaşi proces cu mine. Când Sami a fost arestat avea o fetiţă de trei ani şi soţia lui era gravidă. Bietul Sami nu ştia ce este al doilea copil.
 
Când am bătut la uşă, coana Marioara deschise, mă trase înăuntru şi îmi spuse «ştiu cine eşti». Am îmbrăţişat-o. Mi-a spus să iau un loc şi a început să mă întrebe de Sami. I-am spus că este bine şi sănătos, aşa cum sunt şi eu. Eu încă mai eram umflat. Faţa îmi era rotundă cu obrajii umflaţi şi arătam ca o pară. Mi-a spus că are încă o fetiţă. Biata femeie o ducea foarte greu. Îşi câştiga existenţa spă lând lenjerie pe la alţii. Deşi îmi vorbea foarte amical, am observat că totuşi avea o rezervă oarecare. În timp ce serveam un ceai ce mi l-a oferit m-a întrebat dacă sunt din Constanţa. Biata femeie credea că sunt un eliberat care vine cu veşti de la Sami. Mă ştia de când eram copil şi acum nu mă recunoscuse. I-am răspuns dacă ştie cine sunt ceilalţi din procesul Sami. A început să-mi spună: Emil Brown, Paul Bandu, George Sarry. Când mi-a spus numele am început să plâng.
 
Am îmbrăţişat-o şi i-am spus că eu sunt George. M-a strâns la ea şi nu mi-a mai dat drumul decât după câteva minute, când îmi spune: «Ce ţi-au făcut ăştia, de te-ai schimbat aşa, de nu ştiam că eşti tu?» În timp ce-şi ţinea mâinile pe obrajii mei, deodată tresare şi-mi spune: «Sami e la fel ca tine de umflat?». Mi-a ridicat pantalonii, a apăsat cu degetul şi a văzut că şi picioarele erau umflate. Am încercat s-o liniştesc că nu-i nimic asta. Era foarte îngrijorată că nu-l va mai vedea pe Sami. Înainte de a pleca, i-am spus că voi mai veni să o văd. Am plecat spre casă şi regretam că nu am aşteptat încă vreo două săptămâni, să mă dezumflu complet. Cel puţin ceilalţi la care mergeam nu ştiau cum arătam înainte. Totuşi m-am decis să continuu să merg la toţi despre care ştiam unde locuiesc.”

#citeşte mai departe în „Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”, de George Sarry
#„Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”
#Autor George Sarry

Dacă în urmă cu 122 de ani pionierul culturii româneşti în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanţa, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidenţă, cotidianul ZIUA de Constanţa, conştient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri şi de azi“. 
 
DREPTURI DE AUTOR
 
a) Toate informaţiile publicate pe site de către ZIUA de Constanţa (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informaţii, fotografii, fişiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispoziţiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice şi Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA de Constanţa sau, după caz, furnizorii săi de informaţii.
 
b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afişarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului site-ului, cu excepţia afişării pe ecranul unui computer personal şi imprimarea sau descărcarea, în scop personal şi necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanţa.
 

Sursa foto: ilustraţie din „Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”, de George Sarry
  
Citeşte şi:
 

#DobrogeaDigitală - „Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”, de George Sarry: Eroinele de la Piteşti

#DobrogeaDigitală: „Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate“, de George Sarry

George Sarry, amintiri din libertate „Regimul comunist a schimbat omul, a făcut din ţara noastră un stat poliţienesc, în care unul supraveghează pe celălalt“