#DunăreaCălăuzăTuristică „Dunărea românească - Generalități“

În anul 1935, după ce vizitează Dunărea, R.I. Călinescu publică în colaborare cu Administraţia Comercială a Porturilor şi Căilor de Comunicaţie pe Apă lucrarea „Dunărea. Călăuză turistică“.
 
Autorul este deja cunoscut  pentru o altă  operă, asemănătoare acesteia, „Cutreerând Dobrogea Meridională“, disponibilă în Biblioteca Virtuală ZIUA de Constanța. Lucrarea de față prezintă, asemenea unui ghid turistic, detalii despre Dunăre, ilustrând informația cu o mulțime de fotografii.
 
Autorul precizează încă de la început că volumul de față vine în sprijinul turismului intern, grav afectat de criza de la acea vreme. R.I. Călinescu notează că lucrarea este „un îndemn pentru vizitarea locurilor descriese“ ca urmare a „lipsei de întreprinderi turistice, de importanţa celor streine, care a făcut ca şi în această ramură de activitate să nu fim la înălţimea streinâtăţei“.
 
Pe parcursul celor 142 de pagini sunt notate informații prețioase necesare unui turist care dorește să exploreze tainele dunărere, stilul narativ folosit fiind accesibil, iar datele științifice  prezentate într-o maniera abordabilă tuturor. Cartea este structurată în două mari capitole cu patru anexe.
 
Primul capitol este dedicat prezentării generale a Dunării „de la izvor până la frontiera României“ în care regăsim informații de cultură generale despre fluviu. Al doilea capitol ne introduce în Dunărea românească, fiind structurat la rândul său în trei subcapitole: Defileul Dunării, Dunărea de la Turnu-Severin la Brăila, Dunărea maritimă (de la Brăila la Mare).
 


Anexele necesită o atenție sporită, fiind importante pentru turiștii vremii prin prisma utilității turistice a acestora. Acestea prezintă: Mersul vapoarelor de pasageri N.F.R, Călătoriile cu vapoarele N.F.R. Informaţiuni, Tarife N. F. R.
 
Continuăm cu expunerea lucrării antemenționate cu cel de-al doilea capitol intitulat sugestiv „Dunărea românească“. Capitolul debutează cu un preambul dedicat „Generalităților“. Autorul ne introduce, astfel, în Dunărea românească prezentând pe mai multe pagini Dunărea, trecând în revistă detalii geografie, economie, etimologice etc. Acesta realizează întregul traseu al fluviului de pe teritoriul României, adăugând și informații istorice relevante și captivante. În această primă parte este relatat pe larg firul istoric al navigației pe Dunăre.
 
Textul integrat în lucrarea antemenționată ne introduce în atmosfera acelor ani prin detaliile oferite și contrucția narativă spefică, cititorul parcurgând ușor rândurile redate mai jos. Redăm în cele ce urmează prima parte a preambulului, restul urmând a fi prezentat într-o ediție viitoare:
 
„În România, Dunărea intră în dreptul Baziaşului. De la Moldova Veche şi până la Porţile de Fier, fluviul trece prin părţi stâncoase, unde navigaţia este destul de dificilă. Suntem în defileul Dunării.
 
Numit deobicei «Porţile de fier», deşi acest nume este rezervat mai ales pentru porţiunea de ieşire a Dunării din munţi, formată de bariera de stânci din dreptul Vârciorovei, defileul Dunării are o origine geologică relativ recentă.
 
Înainte de executarea lucrărilor de rectificare şi derocare, întreprinse de Ungaria în această regiune, trecerea vaselor mai jos de Greben era dintre cele mai periculoase, din cauza stâncilor ce se ridicau din albia fluviului. Astfel la apele mici, în dreptul «micei porţi de fier» canalul navigabil nu avea mai mult de 4 m. lărgime, deşi albia propriu zisă avea mai multe sute de metri.
 
În dreptul Milanovaiului, Dunărea se lărgeşte din nou, după care printr’o întorsătură bruscă, intră într’o porţiune foarte strâmtă, «Cazanele», unde apele se scurg printre munţi, cu o viteză mare, printr’o secţiune de numai 150 m. În faţa Orşovii fluviul are o lărgime de 1.000 m.
 
La «Porţile de Fier», lângă Vârciorova, fluviul întâmpină un nou obstacol de stânci. Trecerea vaselor în această regiune este grea din cauza vitezei curentului. De aceea Comisia Internaţională a Dunărei ia întotdeauna toate măsurile, la orice remorcare. Pe timpul romanilor, navigaţia pe Dunăre se făcea cu vase mici. Traficul era cu totul redus. În epoca lui Traian s’a căutat a se ameliora navigaţia, prin crearea unui canal lateral, pe malul drept al Dunării, spre Serbia şi a unui baraj pentru a ridica apele şi a micşora curentul fluviului. Urme de ale acestei gigantice lucrări se văd şi astăzi.
 
Cu toate aceste obstacole, navigaţia şi pe timpul romanilor şi mai târziu, pe timpul turcilor, a fost destul de înfloritoare, atât pentru vasele de război cât şi pentru vasele de comerţ, vase care mergeau în jos cu pânze şi rame, până la Marea Neagră, iar în sus, trase la edec cu boi sau cai. Se citează astfel un negustor, Kleeman, care a construit la Viena, în anul 1768, un vas de lemn cu care ar fi mers până la Marea Neagră. Cu invenţiunea vapoarelor cu aburi, care puteau trage şlepuri de capacitate mai mare, navigaţia a devenit anevoioasă. A trebuit să apară o energie rară şi o perseverenţă dusă până la sacrificiu, ca aceea a entusiastului conte Ştefan Szechenyi, ca să învingă toate obstacolele.
 
El a creat mai întâi o flotă comercială cu vapoare cu aburi, concesionată printr'un decreţ al lui Franz losef (1830), englezului Andrews. În această flotă îşi are obârşia Societatea de Navigaţie Austriacă (D. D. S. G.), cu sediul la Viena. Primele studii pentru ameliorarea sectorului Porţilor de Fier, au fost făcute încă pe la 1778, de către căpitanul austriac Lauterer, iar mai târziu (1830), sub patronajul lui Szechenyi, de către inginerul ungur Vasarhely, care prevedea un canal cu ecluze. Cu banii de la Stat şi chiar cu sume date personal de Szechenyi, s’au început în fine lucrările, dintre care, cea mai însemnată este şoseaua din marginea Dunării, ce-i poartă numele.
 
Însă din lipsă de bani, lucrările au încetat curând (1841). În urma tratatului dela Londra (1871), prin care se autorizează puterile riverane (Austro-Ungaria şi Turcia), de a percepe taxe până la stingerea capitalului contractat pentru lucrările necesare distrugerii obstacolelor de la sectorul Porţilor-de-Fier, articol întărit şi prin Congresul dela Berlin (1878), la 8 Iulie 1878, Statele riverane (Austro-Ungaria şi Serbia) închee o convenţie prin care Austro-Ungaria se însărcinează să execute lucrările de regulare. Contrar părerilor experţilor streini şi probabil şi din cauze strategice.

Ungaria execută (1895 - 1899) un proect al unui canal deschis, în loc de un canal cu ecluze, lucrare care dacă nu a dat însă un rezultat satisfăcător, a imprimat totuşi un mare avânt comerţului pe Dunăre. Aceste lucrări au costat 40 milioane coroane aur, cheltueli care n’au fost încă amortizate.“
 

Sursă foto: „Dunărea. Călăuză turistică“, de R.I. Călinescu
 
Citește și:

#DunăreaCălăuzăTuristică: „Dunărea de la izvor până la frontiera României“