Constanţa de odinioară Casa Muzicii - povestea unei dinastii de muzicieni (galerie foto)

S-a spus uneori, fără acoperire, că oraşul nu iubeşte muzica. Că la Constanţa nu a existat niciodată public meloman. Rândurile noastre contrazic aceste afirmaţii răutăcioase. O dinastie de adevăraţi muzicieni a străbătut secolele purtând numele Alexandrescu. Desfăşurând o excepţională activitate artistică în beneficiul  oraşului, al Dobrogei.
 
Casa în care s-a născut compozitorul, teologul, dirijorul, bizantinologul şi profesorul universitar Dragoş Alexandrescu (1924 - 2014) a fost cunoscută drept Casa Muzicii. Pe strada Mircea cel Mare la numărul 123, colţ cu strada Tudor Vladimirescu. Clădirea a fost mult mai mare, mai târziu a fost vândută la trei proprietari.
 
„Casa fusese făcută de bunicul meu, tatăl mamei mele“, ne povestea, anul trecut, cu puţin timp înainte de a pleca printre stele, Dragoş Alexandrescu. Îi luam un interviu, la împlinirea vârstei de 90 de ani, fără să ştim că va fi ultimul. Cu acel prilej ne-a împrumutat şi câteva fotografii pe care, odată scanate, le-am înapoiat familiei, dar primind dreptul de a le publica.
 
„Mama a moştenit casa şi tata a mărit-o. Aveam cel mai bun pian din oraş. Fusese proprietatea lui Ion Baston, unul dintre muzicienii dintâi ai Constanţei, profesor de muzică la «Mircea», dirijor al corului Catedralei“.
 
Familia Alexandrescu datează în Constanţa din anul 1865, odată cu venirea grupului de surori Blitzner din oraşul austriac Sonnenberg, constituite în Damenkapelle, şi care au rămas definitiv la Kustenge, în loc să ajungă la Istanbul. Maria Blitzer, conducătoarea grupului, a fost străbunica lui Dragoş Alexandrescu pe linie maternă. Cânta la harpă şi la vioară. De aici începe viaţa muzicală  în Dobrogea. Ele au cântat creând un anume gust muzical în rândul constănţenilor.

1865. Cap de linie, Constanţa

A fost odată, într-un orăşel austriac, o familie de muzicieni: tatăl şi opt copii, ce reuşeau să trăiască din predarea lecţiilor de muzică. Dar profesorul, adică tatăl, Iohann Blitzner, se îmbolnăveşte şi astfel trei dintre fiicele sale, cărora li se alătură alte trei verişoare, constituie o formaţie muzicală, Damenkapelle, cu care să cutreiere lumea şi să câştige bani. Ţinta era Constantinopol, oraş cosmopolit, recunoscut prin bogata sa activitate muzicală. Fetele s-au îmbarcat într-un vapor - era anul 1865! - au călătorit pe Dunăre până la Cernavodă şi de acolo cu trenul spre Constanţa. Fetele coboară pe peronul gării terminus, fac cunoştinţă cu şeful de gară, Isidor Iasinski, polonez din naştere, vorbitor de germană, care, galant, le oferă cazare până la prima cursă de vapor către Constantinopol. Şi le-a prezentat unui  antreprenor local care avea un restaurant frecventat mai ales de străini, situat în actuala Piaţa Ovidiu, unde cele şase au putut oferi un café concert. Şi unde au avut un real succes. Astfel că fetele şi-au amânat plecarea şi, pe rând, şi-au dat inima unor notabilităţi cu care au legalizat căsătorii. Maria devine doamna Isidor Iasinski, Gabrielle este soţia lui Nicolae Macri, căpitanul portului, şi mai apoi soţia primarului Mihail Coiciu, cel care şi-a lăsat prin testament întreaga avere Ateneului român. Rose se mărită cu negustorul Cosini, Brigitte, cu consulul francez, Renata, cu un inginer român şi cea mai mică se căsătoreşte cu un tehnician elveţian. Mai târziu, trei dintre ele îşi urmează soţii în alte misiuni profesionale, doar surorile Blitzner rămân până la sfârşitul vieţii în oraşul adoptiv de la malul mării.

Conservatorul de pe strada Mircea

Povestea Dragoş Alexandrescu: „Părinţii mei au fost Aur Alexandrescu şi Moldova Ghiţescu. Vasile Ghiţescu fusese primul din familia noastră pe linie maternă care ajunsese la Constanţa, era oficiant poştal, fiul clucerului Alecu Gheţescu. Cânta în primul cor al Catedralei, om de bază în toate întreprinderile muzicale, cu o voce baritonală de stingea lampa cu petrol când cânta în fortissimo. El s-a căsătorit cu fiica cea mare a Mariei Blitzner Iasinski, una dintre cele şase fete austriece rămase din dragoste la Constanţa. Vasile Ghiţescu era un boem, un adevărat artist. În casa lui Vasile Ghiţescu s-au pus bazele Reuniunii Muzicale Gavriil Musicescu, aici veneau cei mai mulţi muzicieni din oraş, promovând muzica bună, clasică, simfonică. Aici, în casa de pe strada Mircea, în 1915, începeau repetiţiile la opera «Lucia di Lammermoor» de Gaetano Donizetti. Soliştii veneau de la Bucureşti, excepţie făcând soprana, soţia primarului Cristea Georgescu, nimeni alta decât fiica lui Gavriil Musicescu. Premiera a avut loc pe scena Cazinoului.“
 
Despre Moldova Ghiţescu, mama lui Dragoş şi fiica Mariei Iasinski-Ghiţescu, scrie detaliat dr. Nicolae Ionescu în „Euterpe la Tomis“ (Constanţa, 1981). Continuând tradiţia bunicii sale, Maria Blitzner Iasinski, frumoasa austriacă cunoscătoare a muzicii adevărate, Moldova îşi dovedeşte calităţile de soprană lejeră, şi, de la 16 ani, participă intens la viaţa muzicală a oraşului. Cunoştea aproape întregul repertoriu de concert al marilor cântăreţe, dar cânta şi la pian şi la vioară, acompaniind după caz orice solist aflat în trecere pe vreuna dintre scenele Constanţei. Prezenţa activă a Moldovei Ghiţescu, timp de mai multe decenii, în toate activităţile muzicale desfăşurate la Constanţa este evocată şi în lucrarea „Teatrul şi presa în Dobrogea. Consideraţii despre receptarea estetică a actului teatral“ (Lăpuşan, Aurelia, Editura Mondograf, Constanţa, 2000).

Muzica a fost cea care a mângâiat, prima, rănile războiului

Îşi amintea Dragoş Alexandrescu: „Pe tatăl meu, Aur Alexandrescu, de loc din judeţul Vaslui, bunicii nu l-au dat să facă Seminarul, nu voiau să-şi lase fiul să se facă preot, nu l-au dat nici la Pedagogică, deşi putea să fie învăţător. Tata a învăţat singur să cânte la vioară, ajutat de nişte mici lăutari, şi, când s-a dus la Iaşi, la Şcoala comercială, a studiat cu celebrul Eduard Caudella. În felul acesta, când a ajuns la Constanţa, a devenit cel mai bun profesor de vioară şi cel mai bun violonist, după părerea mea.
 
La noi în casă era  un fel de Conservator. Acolo se ţineau, cu prietenii părinţilor mei care cunoşteau câte un instrument, concerte cu muzică de cameră. Primul Război Mondial, care a lăsat mantia morţii şi a marilor distrugeri în Dobrogea, a adus la ruine şi Casa Muzicii de pe strada Mircea. Reîntorşi din refugiu, locatarii ei au cumpărat mai întâi de toate un nou pian, în locul celui dispărut în timpul ocupaţiei germane, şi mai apoi mobilierul necesar. Muzica a fost cea care a mângâiat, prima, rănile unui nedrept război. Şi viaţa muzicală a Constanţei reîncepea tot de la Casa Muzicii de pe strada Mircea.“
 
În 1922, Aur Alexandrescu s-a căsătorit cu Moldova Ghiţescu şi au continuat, sub semnul dragostei şi al marii culturi muzicale, să promoveze arta, să susţină cultura oraşului. În Casa Muzicii veneau deseori pictorul Stavru Tarasov, ziaristul, dramaturgul şi dirijorul C.P. Demetrescu, Ion Chirescu, compozitorul din Cernavodă, Umberto Pasione, dirijor la Opera Română, basul George Ştefănescu, soprana Arta Florescu, Garabet Avachian, profesor la Conservator, mai târziu, Varujan Cozîghian, concert maestro la Filarmonica bucureşteană. Nume sonore care dădeau valoare muzicii de pe strada Mircea.

 
La 1 iunie 1928, aici se înfiinţa cercul de muzică instrumentală Astra Dobrogeană, având ca membri fondatori pe prof. Aur Alexandrescu, preşedinte, Edmond Pinelis, director artistic, Ion Ionescu, vicepreşedinte, Ion Pritzopol, secretar, Erdely Desideriu, bibliotecar, Alexandru Butnaru, controlor, Cezar Alexandrescu, Steliana Gheorghiu şi cpt. M. Dumitrescu, membri (Alexandrescu, Remus, „In memoriam. Monografia corurilor bisericeşti din oraşul Constanţa 1895-1993“, Constanţa, Mondograf, 1995, p. 41).
 
În cadrul cercului s-a creat, în acelaşi an, un cvartet de coarde cu Aur Alexandrescu vioară l, Garbis Avachian, violă, Costa Lulludi, cello, şi Kimen Cutava, vioară ll. Rod al dragostei dintre Aur Alexandrescu şi Moldova Ghiţescu sunt trei copii, toţi muzicieni: Ozana, Dragoş şi Timuş. Ozana a devenit profesoară de muzică în Bucureşti, Timuş a lucrat în Societatea de Radio şi Dragoş este unul dintre cei mai reprezentativi creatori din domeniul muzicii dobrogene.

Dragoş Alexandrescu, autorul Simfoniei „Dobrogea“

Compozitorul, teologul, dirijorul, bizantinologul şi profesorul universitar Dragoş Alexandrescu este cel care a fondat şi a condus Cenaclul muzical din Constanţa (1963 - 1989). Studiile muzicale le-a început la Constanţa (1931 - 1941), cu Natalia Margariti - Funduca (pian). Liceul îl urmează la „Mircea cel Bătrân“, unde este membru al corului şi al orchestrei şcolii, cântând la armoniu. La Conservatorul din Bucureşti (1948 - 1954) studiază cu George Breazul (teorie-solfegiu), Ion Dumitrescu (armonie), Alfred Mendelsohn (contrapunct, compoziţie), Theodor Rogalski (orchestraţie), Zeno Vancea şi Adriana Sachelarie (istoria muzicii), Harry Brauner şi Tiberiu Alexandru (folclor), Irina Lăzărescu şi Eugenia Ionescu (pian).
 
Dirijor al corului Bisericii „Adormirea Maicii Domnului“ din Constanţa, psalt şi dirijor al corului Bisericii Parcul Domeniilor din Bucureşti (1944 - 1949), hirotonit diacon la Huşi şi slujitor la Catedrala Episcopală din Huşi (1947 - 1949), redactor-şef la Biblioteca muzicală a Radiodifuziunii Române din Bucureşti (1949 - 1951), cadru universitar din 1950 până în  2004, la Catedra de teorie-solfegiu de la Conservatorul din Bucureşti, diacon la Biserica „Sfântul Gheorghe Vechi“ din Bucureşti (din 1991). La 1 ianuarie 1950, devine membru al Uniunii Compozitorilor din România.
 
A susţinut numeroase conferinţe şi comunicări ştiinţifice. A compus muzică pentru filme documentare. Este membru onorific în Honorary educational advisory board al The American Biographical Institute, Carolina de Nord, SUA (1984). A fost distins cu premiul Uniunii Compozitorilor (2004) (Călinescu, Constanţa, Faiter, Ion, „Dimensiunile unei vocaţii“, vol. ll, Biblioteca Judeţeană Constanţa, 1979, p. 482).
 

Are o impresionantă operă de creaţie muzicală: vocal-simfonică, muzică simfonică, de cameră, prelucrări de folclor pentru orchestră populară, muzică corală religioasă şi laică, muzică vocală (voce şi pian), lucrări didactice, lucrări dedicate bizantinologiei. Cea mai mare parte a copleşitoarei sale opere este inspirată sau dedicată Dobrogei, căreia i-a evidenţiat uriaşul patrimoniu de valori artistice. Locului natal ia închinat în 1954 Simfonia „Dobrogea“, de fapt, lucrarea de licenţă prin care a marcat finalizarea studiilor.
 
Ne spunea Dragoş Alexandrescu, la ultima noastră întâlnire, pe patul suferinţei,  evocând momente dragi: „Îmi amintesc cu emoţie cum, încredinţându-mi-se conducerea Cenaclului muzical din Constanţa, mi-am propus ca, împreună cu colaboratorii mei, să găsim modalităţile cele mai potrivite pentru stimularea activităţii de creaţie muzicală în rândul muzicienilor profesionişti şi amatori din municipiul şi judeţul Constanţa. Îmi amintesc că Cenaclul muzical de sub egida Centrului de îndrumare a creaţiei populare şi mişcării artistice de mase a prezentat la 27 iunie 1972, pe scena Teatrului Fantasio, un concert având la rampă numai compozitori dobrogeni. Cu acest prilej, am  fost declarat preşedintele de onoare al cenaclului. A fost prezent la spectacol artistul poporului Ioan D. Chirescu. Cu acelaşi prilej, Orchestra simfonică a Teatrului Liric, sub bagheta lui Constantin Daminescu, a interpretat partea l din Simfonia «Dobrogea» compusă de mine în semn de dragoste pentru locurile natale. Cenaclul nostru, în special rolul unor colaboratori, care dirijau coruri mari, cum era corul de ţărănci de la Cobadin, pentru care eu am şi compus câteva piese, a avut un rol extrem de important. Dintre realizările mai importante ale acestui cenaclu, amintesc: tipărirea unor compoziţii sau prelucrări de folclor ale membrilor cenaclului, în diferite colecţii dedicate formaţiilor de amatori; înfiinţarea unei orchestre simfonice, formată din profesori şi elevi ai Liceului de muzică, precum şi din instrumentişti amatori, care a susţinut concerte pe scenele constănţene, încurajarea unor tinere talente.“
 
Cuvintele lui Dragoş Alexandrescu, cel mai valoros din dinastia Alexandreştilor constănţeni, pot fi testamentare astăzi. Când cultura noastră este în grea suferinţă, când neglijarea ei a dus la o acută subfinanţare, doar entuziasmul, pasiunea şi responsabilitatea faţă de oameni a artiştilor constănţeni mai pot învia gloriile trecutului.