Avangardistul căpitan Constantin Tonegaru. Jurist reputat, publicist, asasin fără voie (galerie foto)

Fiul Eufrosinei şi al lui Constantin Tonegaru, Constantin Tonegaru s-a născut la 24 ianuarie 1883, la Curtea de Argeş, jud. Argeş. A absolvit Institutul Tehnic Nautic „Amerigo Vespucci“ din Livorno - Italia, unde a obţinut şi brevetul de comandant de cursă lungă, şi Facultatea Juridică din cadrul Universităţii din Bucureşti, specializarea Drept maritim [1].
 
La 1 noiembrie 1903 s-a înrolat ca „soldat voluntar cu bacalaureat“ la Divizia de Mare. Ulterior, a fost avansat la gradul de caporal (6 mai 1904), respectiv sergent (6 noiembrie 1904), grad cu care a şi fost trecut în rezervă pe aceeaşi dată. La 1 iunie 1905 a fost concentrat ca rezervist la Divizia de Mare, cu gradul de plutonier, ulterior fiind deconcentrat.
 
Prin Înaltul Decret nr. 3783 din 10 mai 1913 a fost trecut în corpul ofiţerilor de rezervă cu gradul de sublocotenent iar prin Î.D.R. nr. 2559 din 7 martie 1917, la 1 noiembrie 1917 a fost avansat locotenent. Prin Înaltul Decret nr. 117, pe 15 ianuarie 1920 a devenit căpitan de rezervă al Marinei Militare Române.

Combatant în Războiul de Reîntregire 

În campania anului 1913, tânărul jurist Constantin Tonegaru a fost mobilizat pe loc la Serviciul Maritim Român. Între 28 septembrie şi 3 octombrie 1915 a fost concentrat la Serviciul Transporturilor iar în perioada 17 noiembrie 1915 - 3 februarie 1916, la Bateriile de Coastă de la Turtucaia.
 
La 14 august 1915 se găsea concentrat, în calitate de comandant al şalupei „Lişiţa“, în serviciul de patrulare pe Dunăre în sectorul Calafat, sub comanda căpitanului Constantin Biberi. În caracterizarea pe perioada 1 noiembrie 1914 - 31 octombrie 1915, căpitan-comandorul Dumitru Lupaşcu aprecia: „Sănătos şi rezistent, a fost concentrat 10 zile şi însărcinat cu instrucţia oamenilor de la tunurile de 150 şi 152,4 mm. A luat parte la toate conferinţele ţinute ofiţerilor de rezervă. Este inteligent şi caută a se pune la curent cu instrucţiunile militare. Sunt de părere a fi concentrat pentru un timp mai îndelungat. S-a constatat că nu cunoaşte îndestul noile regulamente de infanterie. S-a achitat bine de însărcinările avute. Merită a înainta locotenent“.
 
Concentrat aşadar pentru a se pune la curent cu regulamentele de tragere ale artileriei, în special al tunului de 152,4 mm, pe perioada concentrării a efectuat serviciul jumătate de zi la tunurile de 152 şi jumătate de zi la crucişătorul „Elisabeta“.
 
De la 3 februarie la 5 aprilie 1916 a fost mutat la Sectorul II de Patrulare, fiind ambarcat, în calitate de comandant, pe şalupa „Şoimuleţ“. Mobilizat la partea activă, în perioada 20 august 1916 - 20 martie 1917 a activat în calitate de comandant al Bateriei de Coastă de la Mm 1 şi al detaşamentului de infanterie care a asigurat paza coastei Sulina - Mila 9 - Sf. Gheorghe din cadrul Apărării Maritime Sulina.
 
Pe front s-a remarcat prin doborârea unui hidroavion inamic şi capturarea vaporului german „Letos“. În anul 1917 a fost rănit şi internat într-un spital din Moldova. Ulterior, i s-a încredinţat comanda Companiei a 2-a şi a artileriei uşoare, fiind desemnat şi aghiotant la Batalionul de Debarcare Chilia (20 martie 1917 - 1 ianuarie 1918).
 
Graţie studiilor sale juridice, de la 1 ianuarie 1918 a funcţionat la Biroul Contencios din comandamentul Comunicaţiilor pe Apă Chilia şi ca şef al Secţiei Contencios la Serviciul Transporturilor (1 noiembrie 1918 - 31 martie 1919).

 
În caracterizarea pe anul 1918, comandorul Nicolae Ionescu, comandantul Comunicaţiilor pe Apă, constata că „este un ofiţer distins şi cu aptitudini militare frumoase. Şi-a atras laude şi a fost decorat şi de ruşi şi de noi. În serviciile anterioare ce le-a avut este absolvent al Şcolii de căpitani de lungă cursă din Italia (Livorno). Este licenţiat în drept şi cu specialitatea de drept maritim, pentru care la acest comandament i s-a încredinţat Biroul Contencios. Conduce serviciul său cu multă competenţă şi pricepere, alcătuind toate dosarele vaselor capturate, peste 120, operaţie grea, mai cu seamă că a trebuit să se încheie târziu şi repede. Urmează să aranjeze şi toate dosarele vaselor rechiziţionate, mai multe sute şi probabil să susţină şi toate procesele statului cu diferiţi armatori, în această materie. Merită a înainta“.
 
După demobilizare, la 25 aprilie 1920, a mai fost concentrat episodic pe monitorul „Brătianu“ din cadrul Diviziei de Dunăre (15 iulie - 15 august 1923) şi la Compania Vâlcov din cadrul Apărării Fixe Maritime (1 - 31 octombrie 1924).
 
În perioada interbelică şi-a continuat activitatea profesională ca şef al Serviciului Contencios din cadrul Direcţiei Serviciului Maritim Român, avocat la Direcţia Generală a Porturilor şi Căilor de Comunicaţie pe Apă, avocat în cadrul Direcţiei P.T.T. (10 octombrie 1934 - 1 mai 1935) şi la Ministerul de Război [2].
 
Pentru activitatea desfăşurată în campanie, a fost distins cu „Serviciul Credincios“ clasa I (1905), Medalia Jubiliară din 1906, Medalia „Avântul Ţării“ din 1913, „Steaua României“ clasa a V-a cu spade şi panglică de „Virtutea Militară“ (1917), Ordinul rus „Sf. Stanislas“, clasa a II-a cu spade (1918), „Coroana României“, „Bene Merenti“, „Răsplata Muncii“ şi „Crucea Comemorativă”.

 Între jurisprudenţă şi literatură 

Ofiţer instruit şi talentat, Constantin Tonegaru a colaborat cu succes la publicaţii de specialitate precum „Calendarul Maritim“, „România maritimă şi fluvială“, „Marea Noastră“, „Revista Porturilor şi a Navigaţiei“ şi „Maritima“ şi la „Argus“, „Universul“, „Adevărul“, „Ilustraţiunea Română“, „Realitatea ilustrată“, „Magazinul“, „Universul“, revistele „Pagini literare“, „Floarea albastră“, „Epoca“, „Flacăra“, „Plutus” ş.a., publicând numeroase articole de specialitate referitoare la jurisdicţia prizelor, dreptul maritim, marina comercială etc.
 

Însemnările sale din război, precum cea intitulată „Baterie fără tun“, publicată în „Universul literar“ din 2 februarie 1914, denotă nu numai imaginaţie, ci şi o doză de umor rafinat: „Acum 25 de ani M.S. Regele [Carol I] vizita pentru prima oară Sulina. Marina Militară, pentru a da o formă mai impozantă serbărilor de primire şi a scormoni puţină mişcare în tăcutul port de pescari lipoveni, improviză un joc de luptă navală. O parte din micile noastre vase trebuiau să atace din larg, în linie de bătaie, coasta şi apoi, intrând pe canal în linie de şir, să bombardeze oraşul în care se improvizaseră câteva forturi.
 
M.S. Regele observând un grup de marinari înşiraţi împrejurul unui cerc trasat pe nisipul de pe mal, unde astăzi e berăria lui Camberis, şi care strigau Ura cât puteau, se apropie de dânşii.
— Mă rog, ce este aici?
— Aici, Majestate, este... am onoare a Vă raporta, o baterie - răspunse locotenentul din mijlocului cercului. Inamicul în vedere, toţi oamenii la posturile de luptă. Atacul a început de o oră, noi simulăm apărarea.
— Dar unde este tun?
— Majestate, tunul se închipuieşte şi când trebuie să dăm lovitura, fac un semn şi marinarii strigă Ura. De câte ori se aude Ura înseamnă că de atâtea ori tragem cu tunul din această baterie.
— Bine, bine, dar eu nu văd tun!
— Tunul se închipuieşte...
— Pentru ce?
— Pentru că guvernul nu vrea să facă baterii de coastă!
— De ce?
— Pentru că poate nu ştie că avem coastă.
— Dar dumneata trebuie să ştii însă că acolo unde nu este baterie nu este nici tun.
— Da, dar aici este baterie însă tunul se închipuieşte.
— Unde nu este nici un tun nu este nici baterie. Ia marinarii şi du-te la vapor.
— Majestate! Dar noi n-avem nici vapor! Noi stăm la cazărmi.
— Pentru ce?
— Pentru că guvernul e cam tare de cap şi nu poate să înţeleagă importanţa apărării pe apă.
— Atunci, ia marinarii şi... marş la cazarmă!
Şi au plecat în pas alergător...“.
 
La 1 ianuarie 1920, a lansat la Brăila, împreună cu locotenent-comandorul Emil Enescu şi arhitectul naval Jack Corbu, primul număr al „Revistei Maritime“, cu redacţia şi administraţia în strada Împăratul Traian nr. 7 [3]. În „Programul nostru“, publicat în primul număr al publicaţiei, se stabileau ca priorităţi, printre altele „înfiinţarea unei biblioteci navale în Brăila, unde abonaţii revistei vor avea oricând la îndemână orice tratat sau revistă navală şi înfiinţarea unei şcoli navale la Brăila, unde tinerii cu câteva clase secundare vor căpăta cunoştinţe necesare în diferite ramuri marinăreşti ca pilotaj, navigaţie, construcţiuni“ [4].
 
Constantin Tonegaru, semnatarul articolului „Şcoala nautică comercială“, a urmărit să imprime revistei un pronunţat caracter juridic, abordând îndeosebi probleme ale dreptului mării, ale dreptului internaţional şi comercial etc. Revista a apărut lunar, până în luna decembrie 1920 (nr. 12).
 
De asemenea, a publicat „Pe apă. Jurnal de bord“, Editura şi Tipografia Mathilde C. Gheorghiu, Piatra Neamţ, 1905, prima antologie de proză şi versuri din scriitorii români, „Marea“, Bucureşti, Tipografia şi Stabilimentul de Arte Grafice George Ionescu, Bucureşti, 1912, „Poezia mării“, antologie de versuri marine, Institutul de Arte Grafice şi Editura Minerva, Bucureşti, 1913, „Semaforul Dunărei şi al Mărei Negre“, Editura Tipografiei „Ancora“, Brăila, 1920 [5], „Codul maritim şi fluvial român“, (coautor), Tipografia A. Mureşianu-Branisce Comp. Braşov, 1922, retipărit în 1934 (în care este inclus şi Regulamentul Şcolii Navale, publicat în Monitorul Oficial nr. 285 din 21 decembrie 1928, p. 599-604), „Procedura în materie de avarii şi sinistre maritime“, 1924, retipărit în 1933, „Marina comercială. Studiu critic“, 1926, „Transporturile maritime şi fluviale“, Atelierele „Adevărul“, Bucureşti, 1926, „Avarii comune în dreptul maritim“,1927, „Abordajul dintre vapoarele Kios şi Principesa Maria“, 1930, „Influenţa războiului mondial asupra navigaţiei comerciale pe Dunăre“, 1931, „Manualul agentului de vapoare“, 1932, „De rebus Maris“, 1934 şi „Regulile de drum pe Dunăre şi Mare pentru evitarea abordajelor“ (coautor), Tipografia „Lupta“ N. Stroilă, Bucureşti, 1934 [6].
 
În anul 1926, a reorganizat Uniunea Marinarilor din România, pusă sub preşedinţia Principelui Nicolae, şi a colaborat la înfiinţarea primei Societăţi Naţionale Maritime de Transporturi şi Agenţii Maritime - TRANSMAR, cu sediul la Galaţi şi sucursale în diferite porturi din ţară şi din străinătate [7].

Literatura mării la români

Primele antologii de proză şi versuri cu tematică marinărească din literatura română se pare că au aparţinut juristului şi publicistului Constantin C. Tonegaru [10]. În prefaţa primei antologii de proză şi versuri din scriitori români, intitulată „Mare“, autorul sublinia: „În Şcolile de Marină şi în cele secundare din toate ţările cu litoral maritim, pe lângă cursul de limba şi literatura naţională, se impune pentru răspândirea cunoştinţelor nautice cât şi pentru vulgarizarea termenilor expresivi dinprejurul mării să se predea şi literatura aşa-zisă marinărească. Urmărind acest scop, pentru şcolile noastre am strâns din mulţimea autorilor români care au scris despre Mare, bucăţile cele mai frumoase, rămânând ca într-un alt volum să revin cu autorii clasici şi moderni din literatura străină“.
 
În cele 116 pagini ale volumului sunt prezenţi cu proză Jean Bart (comandorul Eugeniu Botez, cu „Dintr-un jurnal de bord“ şi „Moartea pilotului“), Alexandru Vlahuţă („Insula Şerpilor“), I.B. Danubian (pseudonimul viitorului viceamiral Ioan Bălănescu, „O privelişte în Mediterana“), Delacăscioare („Mare“), Dimitrie Anghel („Vasul fantomă“), comandorul Constantin Bălescu („Persoana morală şi educaţiunea ei“, fragment din lucrarea „Morala şi disciplina militară“, publicată în 1899), contraamiralul Sebastian Eustaţiu („De la primul meridian la acela al Tasmaniei“, un fragment ştiinţific din „Descrierea şi studiul voiajului împrejurul pământului“, realizat pe velierul-şcoală francez „La Loire“, în anii 1884-1885), locotenent-comandorul Constantin Ciuchi („Privire istorică asupra navigaţiei şi comerţului în Marea Neagră şi pe Dunăre“ şi „Cum ne cunosc străinii“, fragment din „Istoria Marinei Române în curs de 18 secole“), locotenent-comandorul Constantin N. Păun („Note istorice asupra busolei şi întrebuinţării ei“) căpitan-comandorul inginer-şef Nicolae Alexandreanu („Importanţa submarinului“), locotenent-comandorul Nicolae Ionescu-Johnson („Torpiloarele. Submarinele“) şi locotenent-colonelul de marină Mihail Drăghicescu („Ghecetul“ şi „Pierderea lui «Lufti-Gélil»“, fragmente din monumentala sa lucrare „Dunărea cu malurile Mării Negre“).
 
Lirica marină este magistral reprezentată de Vasile Alecsandri („Marea Mediterană“, „Pe malul mării“, „Dorul de mare“, „Pe coastele Calabriei“, „Pescarul Bosforului“ şi „Pilotul“), Haralamb Lecca („Pescarul“), Dimitrie Bolintineanu („Mehrube“), Mihai Eminescu („Stelele’n cer“, „Mai am un singur dor“), Ioan Bălănescu - Danubian („Mircea“ - spre Kiel), Dimitrie Anghel („Barca - E. Verhaeren“ şi „Pânza - din Lermontov“), Artur Stavri („Furtună“), Gheorghe G. Orleanu („Se sbate marea“ şi „Zgomotul mării“) şi George Ranetti („Mamaia“ copiilor).
 
În cele 110 pagini ale celei de-a doua antologii - „Poezia mării“, cu excepţia câtorva fragmente de proză, semnate de Jean Bart („Moartea pilotului“), Alexandru Vlahuţă („Insula Şerpilor“), Dimitrie Anghel („Vasul fantomă“), Neculai Pora („În infinit“), Corneliu Moldovan („Căderea Rinului“) şi Constantin Tonegaru („Patroana marinarilor“ şi „O înmormântare la bord“), poezia cu tematică marină este omniprezentă [11].
 
Astfel, în ordinea includerii în volum, semnează Ion Minulescu („Romanţa celor trei galere“, „Sosesc corăbiile“, „Romanţa celor trei corăbii“, „Pe Dunăre“ şi „Spre ţările enigme“), Mihai Eminescu („Dintre sute de catarge“, „O! Vin pe mare ...“, „În fereastra dinspre mare“ şi „Mai am un singur dor“), Vasile Alecsandri („Dorul de mare“, „Pe malul mării“, „Pilotul“ şi „Păsărica mării“), Haralamb Lecca („Pescarul“), George Coşbuc („Regele Pontului“), Şt. O. Iosif („Furtuna“), Radu D. Rosetti („Farul“), George Ranetti („Mamaia“ copiilor), Dimitrie Anghel („Darul valurilor“”), Victor Eftimiu („Cântecul pribeagului“ şi „Când fulgerul se frânge...“), Alexandru T. Stamatiad („Marină“ - pastel şi „Urmează-ţi sborul, te avântă“), Ioan Bălănescu - Danubian („Marinarul“, „Aşa e marea“ şi „Pribeag“), Basil Munteanu („Privelişti dunărene“), Ludovic Dauş („Spre mare“), Carmen Sylva („A murit marea“), Artur Stavri („Furtuna“), Ioan N. Polycroniade („Elegie“), Gheorghe G. Orleanu („Se sbate marea“, „Zgomotul mării“), Elena Farago („Pe mare“) şi Mihail Săulescu („În port“ şi „Valul mării“). 

Primul „Jurnal de bord“ din literatura română 

„Scepticismul, indiferenţa, pesimismul - manifestaţiuni odioase ale laşităţii morale - sunt plante părăsite care nu pot răsări în inima marinarului; germenii lor, chiar aduşi întâmplător de vântul miasmic al unei regiuni infectate, pier înaintea brizei regeneratoare a Oceanului care întăreşte sufletul abătut de patimi, după cum înviorează corpul slăbit de boale.
 
Marinarul, în mijlocul a două infinite - Spaţiul ale cărui astre îi serveşte de jaloane pentru a-şi trage drumul pe Ocean şi Forţa a cărei energie îi imprimă mişcarea - gata în tot momentul a trece în eternitate - trăieşte mai mult decât oricine, în contactul Divinităţii - şi dacă nu o vede, după cum cel ce e în mijlocul unui nor în vârful muntelui nu vede norul, el îi simte puterea fără margini, îi admiră intensitatea armonioasă, îi adoră frumuseţea perfecţiunii. În drum voi, Marinari, nu veţi simţi urâtul, căci veţi avea larg deschisă înaintea voastră cartea sublimă a Creaţiunii, Universul, în care veţi învăţa a citi poema cea mai desfătătoare şi cea mai misterioasă: Poezia Vieţii!“
 
Aceasta este prefaţa semnată de comandorul Constantin Bălescu, pe atunci comandant al crucişătorului „Elisabeta“, care deschide volumul „Pe apă. Jurnal de bord“, semnat Tonegaro şi apărut în 1905 la Editura şi Tipografia Mathilde C. Gheorghiu din Piatra Neamţ. Pe post de motto, volumul are următoarele versuri din poema lui Radu D. Rosetti:
 
Seara, când apare luna sus pe bolta înstelată,
Când începi să salţi din valuri şi să fii mai supărată,
Ce frumos răsună cântul bravului tău marinar,
Care stă de santinelă pe catargul solitar!
Fiecare val aduce o comoară de poveşti,
Să tot stai o viaţă-ntreagă să asculţi şi să priveşti
Căci ca tine nu-i pe lume nimeni, o, măiastră Mare:
Tu eşti muza cea mai sfântă şi poetul cel mai mare!
 
Lucrarea are două părţi. Prima, intitulată „De pe Dunăre ’n Meuza“, este jurnalul de bord al călătoriei autorului cu vaporul „Bucureşti“ şi cuprinde subcapitolele „Minunile Bosforului“ (Constantinopole, Valherna, Sfânta Sofia, Obeliscul Teodosian, Gilambi-Tas, Scutari, Candili şi Moscheea), „Marmara“, „Pe Archipelag“ şi „Pe coasta Siciliei“.
 
Partea a doua conţine scurte istorioare inspirate din mediul marinăresc, precum „Pe Oceanul Atlantic“, „Pe Biscaya - Cimitirul Marinarilor“, „Pave D’Amour“ (Spre Messina, 1903), „În larg“ (1904, Constanţa), „Algerul“, „Lupta Navală. Schiţă din manevrele de toamnă“ (septembrie 1914), „O să treacă ş’ asta!“, „Naufragiul“ (1 august 1905, [bricul] „Mircea“), „Fidonici“ (iunie 1905, crucişătorul „Elisabeta“), „«Fulgerul“ cu pinteni»“, „O amintire“ şi, la final, „Mic dicţionar marin“.
 
Ca nişte veritabile „bouteilles sur la mer“, aceste cvasianonime volume incumbă preocupările şi realizările notabile ale unor erudiţi şi talentaţi ofiţeri de marină, oglindind deopotrivă contribuţiile valoroase şi adesea salutare ale acestora - revoluţionare, de altfel, pentru începutul de secol XX - pe tărâm ştiinţific, literar şi etnografic.

Promotor al folclorului marinăresc 

Am fost mai mult decât plăcut surprins să identific, în paginile celei de-a doua antologii, poezia „In Levante“, semnată C. Tonegaro, un celebru şlagăr marinăresc, familiar cadeţilor Liceului Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza“ şi ai Institutului de Marină „Mircea cel Bătrân“ din Constanţa. Versurile acestui cunoscut cântec marinăresc, în vogă la începutul anilor ’80, a intrat definitiv în conştiinţa şi în folclorul marinăresc naţional:
 
La Yaffa şi la Beyrouth
Sunt mari grădini cu flori,
Şi mandarini cari rodesc
Pe an de două ori.
 
Sub cerul veşnic de azur
Se’ nalţă gabianii,
Pe ţărmul mărei de velur
Îmbobocesc castanii.
 
La Beyrouth mai sunt femei
Arabe’ncântătoare,
Ce-aruncă din privirea lor
Scântei amăgitoare.
 
Pe când amanţii lor sunt duşi
La câmp cu proletarii,
Ele petrec printre migdali
La braţ cu marinarii.
 
Să ancorăm la Beyrouth
Aş vrea întotdeauna,
Pe sub platani şi chiparoşi
Să ne găsească luna.
 
Mă doare când îmi amintesc
Cum eram fiecare,
Când la catarg am ridicat
Semnalul de plecare.
 
Din casele cu ziduri vechi,
De sus de pe terase,
În urma noastră fâlfâiau
Batiste de mătase.

Crimă din gelozie  

Căsătorit cu Florica Zorilă, Constantin Tonegaru este tatăl nu mai puţin talentatului poet avangardist Constant Tonegaru (n. 13/26 februarie 1919, Galaţi - 10 februarie 1952, Bucureşti). Din nefericire, destinul acestuia va fi puternic marcat de crima pasională comisă de tatăl său. Astfel, într-o criză de gelozie, pe 27 iunie 1937, acesta l-a asasinat cu focuri de revolver pe avocatul Constantin Stravolca [8].
 
După aproape un an de anchetări şi audieri, prin Ordinul de zi nr. 2/1938 şi Ordinul Ministerului Apărării Naţionale nr. 279 din 30 martie 1938, la 6 aprilie 1938, Constantin Tonegaru a fost trimis în judecata Consiliului de Reformă al Corpului 2 Armată [9].

Bibliografie: 

1. Lucian Predescu, Enciclopedia „Cugetarea“, Bucureşti, 1940, p. 856.
2. Arhivele Militare Române, fond 3042, Memorii bătrâni, Căpitani, litera „T“, f. 1-2.
3. Constantin Nicolau-Stroeşti, „Portrete critice“, vol. I, Bucureşti, 1933, p. 93.
4. „România maritimă şi fluvială“, Anul I, nr. 1, noiembrie 1931.
5. S. Semilian, „Istoricul presei brăilene de la 1839 până la 1926“, Editura Tipografiei Moderne, Brăila, 1927, p. 126.
6. Radu Gava, Florentina Cojocaru, „Constantin Tonegaru - Un argeşean în serviciile Marinei Române“, în „Argessis“, studii şi comunicări, seria Istorie, tom IX, 2000, p. 502.
7. „Cuget liber“, Anul XI, nr. 2825, luni, 1 noiembrie 1999, p. 5.
8. „Drama de ieri“, în „Universul“ din 28 iulie 1937.
9. Horia Nestorescu-Bălceşti, „Ordinul Masonic Român“, Casa de Editură şi Presă „Şansa“ SRL, Bucureşti, 1993, p. 543.

Despre Marian Moşneagu 

Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul „Alexandru Ioan Cuza“ din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân“ (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius“ Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016). 

Citeşte şi:

Comandorul (r) Marian Moşneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană

Interviu online cu comandor (r) Marian Moşneagu. „Pentru mine, uniforma a fost nu numai o emblemã, ci şi un standard de viaţã“ (galerie foto)

Lumea marinarilor

Filantropul amiral Dan Zaharia. Militar inventiv, politician înfocat, partizan al bunăstării rurale (galerie foto)