Cadeţii îşi vor liceul înapoi! 10 noiembrie, Ziua Liceului Militar de Marină, o sărbătoare (încă) amânată (galerie foto)

Vineri, 3 noiembrie 2017, la sediul central al Bibliotecii „V.A. Urechia“ din Galaţi, în intimitatea Sălii de conferinţe „Mihai Eminescu“, am avut parte de cea mai emoţionată, cordială şi elevată întâlnire de suflet cu elita navaliştilor gălăţeni. Un eveniment memorabil, cu o notabilă încărcătură spirituală, datorat în egală măsură perseverenţei şi implicării totale a distinsei doamne Silvia Panaite şi generozităţii domnului dr. ing. Jean Sever Popovici, directorul executiv al filialei locale a „BUREAU VERITAS“. Sincer, preocupările salutare şi interesul major faţă de trecutul, prezentul şi viitorul construcţiilor navale în România al exponenţilor generaţiei de aur a inginerilor navalişti care au relansat flota României în perioada postbelică, poziţionând-o pe podiumul marilor competitori în domeniul shippingului internaţional, m-au copleşit. Și, evident, la doi paşi de Țiglina, leagănul Marinei Militare Române, nu am ezitat să evocăm misiunea de pionierat pe care Școala Copiilor de Marină din Galaţi a avut-o în formarea viitoarelor generaţii de ofiţeri şi maiştri militari de marină. Și tare mi-ar fi plăcut să aflu că şi anul acesta, pe 10 noiembrie, de Ziua Liceului din sufletul meu de cadet, care mi-am petrecut adolescenţa în bleumarin, în Coiciu, pe platforma π (după numerele autobuzelor 3 şi 14, care circulau invadate de noi, pe traseul „Energia“ - Poarta 1), aici se întâmplă vreun eveniment aniversar de „calibrul“ celor trăite de noi, L.M.M.-iştii Constanţei de odinioară.
 
Mitul LMM-ist
 
Păstrez cu sfinţenie în biblioteca personală, ca pe Biblie, „Monografia Liceului Militar «Alexandru Ioan Cuza»“, apărută în 1995, la Tipografia Goliat din Constanţa. Autorii, profesoara de istorie Mariana Graur şi regretatul contraamiral George Petre, fost comandant al instituţiei între anii 1990 şi 1995, au realizat un instrument util, punând în pagină crâmpeie din trecutul acestei instituţii, drumul sinuos, în pas cu devenirea Marinei Române şi, lucrul cel mai convingător, performanţele cadeţilor. Înregistrate în timpul şcolii, în zeci de olimpiade şi concursuri şcolare ori în competiţii sportive judeţene sau naţionale, dar şi după absolvire, în cariere de succes, cel mai adesea în Marina ţării dar şi în varii arme, profesii şi specialităţi.
 
Istoria acestei instituţii-pivot a învăţământului naval naţional începe luni, 1 februarie 1882 când, în celebra cazarmă a Flotilei de la Țiglina, avea loc solemnitatea inaugurării cursurilor Școlii Copiilor de Marină, înfiinţată în premieră în România. Primul său comandant era căpitanul Ilie Irimescu, cel care, conform prevederilor Înaltului Decret nr. 2408 din 3 octombrie 1881, prin care s-a aprobat înfiinţarea acesteia - echivalentă cursului inferior de liceu (gimnaziu), a fost şi profesor de Matelotaj şi Timonierie. Cursurile acestei instituţii unicat au început cu 20 de elevi în anul I. Aceasta primea ca elevi băieţi cu vârsta între 12 şi 15 ani, absolvenţi a patru clase primare. Școlarizarea avea durata de trei ani, în timpul cărora se predau cunoştinţe de cultură generală la nivelul superior cursului gimnazial (limba română, matematică, geografia, cosmografia, fizica, chimia, limba italiană) şi cunoştinţe de specialitate marinărească (mecanică navală, maşini navale, artilerie de bord, mijloace de semnalizare etc). Fiecare an de studii cuprindea o parte de învăţământ teoretic (octombrie-aprilie) şi una de practică la bordul navelor (aprilie-septembrie). Din august 1882, şcoala a beneficiat de suportul logistic al bricului „Mircea“, navă-şcoală special comandată şi construită în Șantierele Navale „Thames Ironworks and Shipbuilding Company“ din Londra.
 
Prin Înaltul Decret nr. 1093 din 26 februarie 1897, Școala Specială de Marină, destinată să formeze şefii diferitelor specialităţi ale Marinei de Război şi comerciale şi Școala Specială de mecanici şi submecanici, menită să califice personalul tehnic necesar bastimentelor Marinei Române, au format împreună Școala Marinei. Mutată de la Galaţi la Constanţa, aceasta va funcţiona aici vreme de 12 ani.
 
În baza Decretului nr. 2213 din 14 mai 1920, pe 13 iunie 1920 a luat fiinţă la Constanţa Institutul Maritim, care avea în compunere, ca prima treaptă a sa, Școala Copiilor de Marină, cu durata de trei ani. Iniţial, Institutul Maritim a funcţionat la bordul crucişătorului „Elisabeta“, aflat în postura de vas internat. Ulterior, acesta s-a mutat în localul Școlii Navale de pe str. Traian (actualul sediu al Muzeului Marinei Române) pentru ca, în cele din urmă, să se stabilească definitiv în cazarma „Principele Nicolae“ din str. Mircea.
 
Perioada postbelică avea să aducă necesarele clarificări cu privire la statutul acestei instituţii, precum şi consacrarea definitivă a liceului. Astfel, Prin Ordinul M.F.A. nr. 00123367 din 8 noiembrie 1950, pe 10 noiembrie 1950 s-a înfiinţat la Galaţi Școala Medie Militară de Marină, subordonată Comandamentului Marinei Militare. În perioada 1950-1957, instituţia a funcţionat cu această denumire, cu profil de liceu teoretic cu durata de patru ani. Ca urmare, 10 noiembrie a devenit Ziua Liceului Militar de Marină.
 
Planul de învăţământ era similar cu cel al liceelor teoretice de băieţi, cuprinzând limba română, limba franceză, limba rusă, istoria, geografia, matematica, fizica, ştiinţele naturale, igiena, desen şi regulamente militare. După-amiaza se executau ore de educaţie fizică, lecţii şi informaţii politice, marinărie, instrucţie de front iar în timpul liber erau prevăzute învăţarea instrumentelor muzicale (pian, acordeon, vioară). Anual, practica de vară se efectua la Casa „Vapor” şi fostele Domenii Regale (clubul „Castel” şi barul „Orient”) din staţiunea Mamaia. Examenul de maturitate (bacalaureat) se susţinea la şapte discipline (opt probe).

 
Prin Ordinul CL 0266, începând cu 1 ianuarie 1957 Școala Medie Militară de Marină s-a transformat în Liceul Militar de Marină.
 
Prin Ordinul CL nr. 2912 din 1 ianuarie 1958 Liceul Militar de Marină se transformă în Liceul Militar „Mihai Viteazul” şi este trecut în subordinea Direcţiei Învăţământului Militar. Iniţial, liceul a funcţionat în renumita cazarmă a Flotilei de la Țiglina. În ianuarie 1959 liceul avea 354 de elevi, mutându-se în cazarma nr. 530 de pe str. Ștefan ce Mare din Galaţi.
 
Pe baza Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 825/572 din 8 iulie 1960, prin Ordinul Direcţiei Învăţământului Militar nr. 04336 din 27 iulie 1960, pe 15 august 1960 (curioasă coincidenţă, chiar de Ziua Marinei Române, care, ce-i drept, în perioada postbelică se serba în prima duminică din august), Liceul Militar „Mihai Viteazul” a fost desfiinţat. Drapelul de luptă a fost predat Muzeului Militar Central din Bucureşti. Cei mai valoroşi din cei 450 de elevi au fost transferaţi la Liceul Militar din Câmpulung Moldovenesc, ceilalţi la alte licee civile. În decurs de un deceniu, pe băncile sale s-au perindat 1000 de adolescenţi.
 
Revirimentul final s-a produs prin Decretul Consiliului de Stat nr. 502 din 29 august 1973 când, din luna septembrie, Liceul Industrial de Marină din Constanţa, subordonat Ministerului Transporturilor şi Telecomunicaţiilor, care funcţiona din luna septembrie 1972, a trecut în subordinea Ministerului Apărării Naţionale, transformându-se în faimosul Liceu Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza”, cu profil industrial. Liceul a avut o durată de cinci ani dar începând cu anul şcolar 1977-1978 durata acestuia s-a redus la patru ani.
 

În perioada 1973-1976, Liceul Militar de Marină a funcţionat în cadrul Școlii Generale nr. 26 din str. Unirii nr. 22 A din municipiul Constanţa. Pentru cazarea, hrănirea şi instruirea practică a elevilor, instituţia a dispus de Căminul NAVROM, localul Școlii Generale nr. 13 din str. Mihai Viteazu, unde efectuam practica tehnologică şi de o parte a căminului studenţesc al Institutului Pedagogic de pe b-dul Lenin din Constanţa.
 
Pe 15 septembrie 1977 a fost inaugurat noul local al Liceului Militar de Marină din str. Dezrobirii nr. 84. În perioada 1973-1990, instituţia a funcţionat cu două specialităţi: Navigaţie şi Electromecanică navală, absolvenţii obţinând şi adeverinţa de calificare ca „timonier” sau „motorist”.
 
Și a venit Revoluţia! Prin Hotărârea de Guvern nr. 499 din 9 mai 1990, începând cu anul şcolar 1990-1991, parcă anticipând colapsul flotei noastre comerciale, Liceul Militar de Marină s-a transformat din liceu industrial în liceu teoretic, luând denumirea Liceul Militar „Alexandru Ioan Cuza”. Conform prevederilor art. 1, instituţia avea să funcţioneze „cu profil de matematică-fizică, având şi clase de marină”.
 
Cu toate acestea, în perioada 1973-1995 au absolvit acest prestigios liceu peste 4.000 de elevi, dintre care 3600 au fost admişi în instituţii militare de învăţământ superior.
 
În baza Ordinului ministrului Apărării Naţionale M19 din 16 martie 1998, pe 31 august 1998 Liceul Militar „Alexandru Ioan Cuza” a fost desfiinţat. Drapelul de Luptă al fostei U.M. 02036 Constanţa, bustul domnitorului unificator al flotilelor celor două principate unite şi o parte din exponatele din sala de tradiţii a liceului le-am recuperat şi introdus în patrimoniul Muzeului Marinei Române, în anul 2001, când am devenit cel mai tânăr director al acestuia. Impulsionat, recunosc, de insistenţele comandorului Ștefan Mihai, fost comandant al instituţiei între anii 1981 şi 1990.
 
Liga Navală Română - partizanul reînfiinţării L.M.M.
 
Rezoluţia adoptată de Liga Navală Română în adunarea generală anuală desfăşurată anul acesta, poate deloc întâmplător, la Centrul de Perfecţionare a Personalului Navigant CERONAV din Galaţi, pledează, pro bono, pentru reînfiinţarea defunctului liceu la Constanţa. A făcut-o, cu ani în urmă, dar fără mari şanse, şi actualul preşedinte al L.N.R., Laurenţiu Mironescu, în calitate de parlamentar ales în Circumscripţia nr. 14 Constanţa. O face din nou L.N.R., la iniţiativa şi insistenţele contraamiralului de flotilă în retragere Niculae Ștefan, fost locţiitor al comandantului instituţiei între anii 1990 şi 1993, secondat de împătimitul profesor de istorie Ion Moiceanu. „În aceste condiţii, apreciem de maximă urgenţă şi reiterăm necesitatea reînfiinţării în municipiul Constanţa, începând cu anul de învăţământ 2018-2019, a Liceului Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza”, continuator al Școlii Copiilor de Marină înfiinţată în anul 1882 la Galaţi, autentică pepinieră de viitori ofiţeri şi maiştri militari de marină în perioada mai bine de un secol.
Susţinem ideea reînfiinţării acestei prestigioase instituţii de învăţământ sub forma Colegiului Naţional Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza“, prin transformarea actualului Colegiu Tehnic de Marină «Alexandru Ioan Cuza», cu sediul în Constanţa, b-dul 1 Mai nr. 101, care a preluat denumirea şi arhiva fostei instituţii a Marinei Militare.
 
Prin acest act salutar se va acorda o şansă suplimentară tuturor aspiranţilor la o carieră în Forţele Navale sau în Marina Civilă, îndeosebi tinerilor din familii cu venituri modeste, precum şi tuturor doritorilor de formare şi afirmare profesională într-un domeniu tehnic de referinţă precum domeniul naval.
 
În acest scop, considerăm imperios necesară şi oportună înfiinţarea unei comisii mixte, alcătuită din reprezentanţi ai Ministerului Educaţiei Naţionale, Direcţiei Management Resurse Umane a MApN, Statului Major General, Statului Major al Forţelor Navale, Inspectoratului Școlar al Judeţului Constanţa şi Ligii Navale Române care să analizeze şi să evalueze implicaţiile bugetare şi impactul social al acestui demers, posibilităţile de transfer, completare şi modernizare a bazei tehnico-materiale, şi să contribuie nemijlocit la elaborarea statului de organizare şi a regulamentului de funcţionare a noii instituţii“.
 
O fac şi eu, cu nostalgia acelor ani şi recunoştinţa datorată instituţiei militare, comandanţilor şi dascălilor de atunci, care ne-au înţeles, ne-au ocrotit, ne-au stimulat, ne-au motivat şi ne-au influenţat, sub o formă sau alta, destinele. Dar şi cu argumentele solide şi infailibile, ale unor tradiţii, pe cât de generoase pe atât de convingătoare.
 
Experientia docet...
 
Cel mai pertinent argument provine însă tot din istoria tumultuoasă a învăţământului de marină. Este pledoaria pe deplin justificată a unui reputat ofiţer de marină, căpitanul Petre Popescu-Deveselu, din postura de director de studii, între anii 1938 şi 1941, la Școala N.M.S. „Mircea”. Într-un minuţios şi temeinic argumentat „Studiu privind o sinteză asupra organizării învăţământului în Marina Regală pentru a se ajunge la un singur şi sigur sistem de recrutare a subofiţerilor şi ofiţerilor de marină”, acesta constata: „Nu avem de unde recruta elevi cu o formare oarecare marinărească. Avem un litoral maritim foarte propice tocmai pentru această formare. Toate şcolile noastre de până acum au tins mereu spre mare, dar cu multă timiditate. Pentru ca un popor să îşi formeze marinari buni trebuie să cheltuiască bani mulţi. Dar orice sume cheltuite pentru marină sunt capital producător de dobânzi foarte mari. Armata vrea să-şi recruteze noi candidaţi pentru ofiţeri din liceele militare. Este ideea de a schimba portul S.P.O. şi deci de a micşora timpul de studii în Școala Pregătitoare tocmai prin militarizarea elevilor mai devreme. Sistemul este bun dar realizând numai pregătire militară nu se potriveşte la marină. De aici decurge ca marina să îşi creeze un organ care să facă şi o pregătire militară şi una marinărească. Este nevoie de a aduce din vreme noile generaţii de marinari de la malul mării. În mod logic se naşte necesitatea Liceului Maritim“.
 
Și tot acest mentor de ispravă, viitor profesor de „Istoria războaielor navale” la Școala Superioară de Război în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, oferea şi soluţia: „Programul lui trebuie să fie aidoma cu cel al unui liceu real; micile deosebiri să fie sporturile pe apă şi călătorii maritime în perioada de vară. Începuturile să fie cât mai neîntârziate şi pentru anul 1939-1940 să se facă numai clasa a VIII-a care, în aparenţă, ar fi ca anul I de până acum şi ar avea numai candidaţii necesari pentru nevoile marinei. În mod progresiv acest început să aibă anul viitor două clase şi astfel, timp de patru ani, să devină un liceu complet. Liceul acesta cu patru clase superioare să primească un număr de cel puţin dublu faţă de nevoile marinei şi bacalaureaţii săi să poată să urmeze diferite facultăţi sau şcoli de învăţământ superior. În acest caz Școala Navală se poate reduce la un ciclu de învăţământ de trei ani. Un elev din Liceul Maritim nu va mai avea nevoie de o campanie pe N.M.S. «Mircea» fiindcă el va face două campanii de vară pe această navă şi, în plus, doi ani mai înainte va fi executat sporturi nautice cu bărci, cutere şi tot felul de ambarcaţiuni. Dacă autoritatea superioară poate înţelege să facă un efort naţional în pregătirea noastră pentru drumul Dunării la marea largă, atunci problema de actualitate se poate rezolva integral în felul următor: să se înfiinţeze un liceu maritim cu opt clase”.
 
Și, spre finalul studiului, acelaşi destoinic ofiţer de marină - magister ludi - conchidea: „Personalul marinăresc este un mijloc prin care poporul român dă o luptă chiar în timp de pace. Fie că acest personal mânuieşte sau conduce mijloace de război sau din acelea de pură economie naţională, el reprezintă un tot care trebuie să aibă o pregătire omogenă şi să respire în acelaşi ritm de înalt entuziasm marinăresc. Din aceste motive o singură filieră normală de învăţământ va conduce la un singur fel de marinari. Se pare că sistemul unic al unei şcoli care să dea studiile de bază pentru tot personalul marinăresc este cel creat pe selecţionarea progresivă intelectuală, marinărească şi militară în aşa fel ca fiecare, după puterile lui, să ocupe locul ce i se cuvine în ierarhia militară marinărească. De aici se naşte logică ideea Liceului Maritim cu patru clase gimnaziale, din care să se selecţioneze elevi pentru alte patru clase liceale şi elevi pentru Școala de Subofiţeri - maiştri. Din cele patru clase liceale se vor selecţiona apoi elevii Școlii Navale, viitorii ofiţeri de marină de toate felurile”.
 
Amărăciunea unui istoric dedicat
 
Profesorul de istorie Ion Moiceanu, unul dintre dascălii noştri de suflet, şi-a petrecut două decenii în campusul cadeţilor constănţeni. „Desfiinţarea Liceului Militar de Marină «Alexandru Ioan Cuza» a fost o mare greşeală a celor care diriguiau treburile ţării şi ale MApN în anul 1998, - constată cu amărăciune profesorul Moiceanu - pretextând pueril că menţinerea lui ar fi costisitoare, deşi la acea dată, cu date din cifre şi calcule, rezulta că cheltuielile nu ar fi depăşit 0,5% din bugetul MApN!!! Era singurul liceu de acest profil (militar de marină) din ţară şi era, fără să exagerăm, un briliant al învăţământului marinăresc. Avea o bază materială şi o dotare la standarde moderne, cabinete de specialitate maritimă, fonică pe discipline şcolare, laboratoare pentru toate specialităţile, teren şi sală de sport, bibliotecă, infirmerie proprie, cabinet stomatologic, ateliere şi utilităţi de uz casnic, croitorie, cismărie, intendenţă, amfiteatru, sală de conferinţe, spectacole etc. Avea un corp profesoral civil şi ofiţeresc constituit din cei mai buni profesori din municipiul Constanţa şi ofiţeri pe măsură. Liceul s-a remarcat prin rezultatele obţinute la olimpiade, concursuri şcolare pe discipline, pe ramuri de sport, muzică şi dans etc. Iată câteva exemple: locul I pe ţară la istoria neamului românesc; locul I pe ţară la olimpiada de geografia patriei; locul I pe ţară la diferite ramuri sportive naţionale şi interliceale; locuri fruntaşe multiple; menţiuni şi premii la olimpiadele de matematică, fizică, chimie, ştiinţele naturii, navigaţie ş.a.m.d. Toate aceste rezultate m-au determinat să intervin cu publicaţii şi articole în mass-media locală şi naţională, pe care nu vreau să le nominalizez, ele rămânând în evidenţa arhivistică a tuturor.
 
Această unitate de învăţământ devenise una etalon şi era clasificată printre cele mai prestigioase instituţii de educare şi instruire a tinerei generaţii, aici fiind locul şi cadrul cel mai favorabil formării de caractere, dezvoltării sentimentelor patriotice, al pregătirii unor bărbaţi capabili oricând să preia şi să conducă destinele acestei ţări. Absolvenţii defunctului liceu intrau, în marea lor majoritate, la Academia Navală «Mircea cel Bătrân», desăvârşindu-şi studiile în domeniul naval, maritim, evitând situaţia neplăcută de azi când absolvenţii de liceu îngroaşă rândurile şomerilor întreţinuţi de stat. Ca o noutate în istoria acestui liceu ar fi şi este posibilitatea ca şi fetele, nu numai băieţii, să poată urma cursurile acestei instituţii cu dublă menire“. Distinsul nostru dascăl îşi încheie pledoaria cu aceeaşi patimă cu care ne-a încântat şi la catedră: „Faceţi, domnilor, ca vorbele prinţului, simbolului renaşterii noastre naţionale, al întemeierii României moderne să se adeverească şi astăzi: „Cât vor fi români pe lume/Cât pe cer va fi un Soare/A lui Cuza mare nume/ Să fiţi siguri că nu moare“. Cu recunoştinţă, condescendenţă şi inimile pline de speranţe, aşteptăm săvârşirea acestei mari năzuinţe. Dumnezeu să ne ajute!“
 
Unde-a dispărut a XII-a B?
 
Această întrebare - deloc retorică - şi-o punea deunăzi colonelul în rezervă Dan Gîju, unul dintre miile de absolvenţi ai L.M.M., promoţie 1983. Primul şi singurul jurnalist din România cooptat în European Military Press Association (2009), dar şi scriitor de succes, actualul director al Editurii bucureştene „Favorit” şi al revistei „ProARME” mărturiseşte: „Cândva demult, aproape că în alt veac, Fănuş Neagu (1932-2011), unul dintre cei mai importanţi scriitori pe care i-a dat literatura română, într-un interviu solicitat pentru ziarul la care lucram, mi-a mărturisit aproape cu lacrimi în ochi că liceul militar i-a fost «leagănul ideilor, al metaforelor şi-al frumuseţilor omeneşti. Acolo am învăţat ce-nseamnă camaraderia, ce-nseamnă cultura, ce-nseamnă matematica - la care am fost destul de slab, dar uneori bun -, ce-nseamnă limba română, [...] pentru că se făcea o şcoală cumplit de frumoasă la liceele militare, pe vremuri“ (Dan Gîju, „Ucenicii zeului Thot. File dintr-o istorie a literaturii române contemporane în interviuri», Editura Favorit, Bucureşti, 2015, p. 116).
 
Liceele militare de pe vremuri, adică de după Unirea de la 1918 şi, în cazul său, din anii războiului mondial când, alături de cele şase „clasice“, ca să zicem aşa - de la Târgu Mureş, Cernăuţi, Chişinău, Iaşi, Mânăstirea Dealu/Predeal şi Craiova -, mai apăruseră încă două, anume la Câmpulung Muscel (unde vor ajunge temporar şi elevii militari din Cernăuţi, de pildă, după raptul teritorial sovietic din 1940) şi la Curtea de Argeş, cu profil industrial şi totodată militar, „patronate” cumva de mareşalul Ion Antonescu, azi ca şi ieşite din istoria învăţământului militar românesc, fiindcă numai în scrierile generalului (r) Florian Tucă am remarcat vorbindu-se despre ele. Totuşi, se remarcă lesne că nu exista pe atunci, deşi România îşi permitea, iată, atâtea licee militare, şi un liceu militar de marină, ci doar o şcoală de elevi marinari pe la Galaţi, ceea ce era cu totul altceva, adică avea alt statut, unul net inferior, bineînţeles. După cum nu există nici azi un liceu cu astfel de profil, adică „militar de marină” şi totodată industrial, de matematică-fizică ori măcar teoretic, deşi Armata Română încă-şi socoteşte printre categoriile de forţe şi pe cele maritime (navale), relativ însemnate ca pondere, chit că în cădere liberă de vreo două decenii încoace, ca mai toate în ţara noastră de la o vreme. Nu mai departe decât ieri însă, adică în mult blamata „Epocă de Aur”, România, Armata Română în fond, îşi permitea un astfel de „lux” - după cum îşi permitea, mai bine-zis i se permitea - o flotă maritimă de mare anvergură, cum nu avusese în toată istoria ei bimilenară de la Burebista începând şi nu cred să mai fie capabilă să întreţină vreodată... Ei bine, acel liceu militar de marină, unicat în România comunistă şi un pic postrevoluţionară, care purta gloriosul nume al domnitorului-colonel „Alexandru Ioan Cuza”, parafrazându-l pe inconfundabilul Fănuş Neagu, a fost mai mult decât „leagănul ideilor, al metaforelor şi-al frumuseţilor omeneşti” pentru mine. Şi vreau să spun că în primul şi-n primul rând, acel liceu a fost poarta deschisă către cucerirea definitivă a universului, de fapt una dintre zecile de porţi miraculoase care s-au deschis în faţa mea de-a lungul, iată, a peste 50 de ani de viaţă, câţi mi-au fost îngăduiţi, deocamdată, pe această lume, începând cu cea dintâi, a casei natale din Dideştii Teleormanului, continuând cu cea a grădiniţei şi apoi a şcolii generale de acolo, de lângă biserica satului, şi tot aşa, până azi, la ora amintirilor şi a bilanţului unei cariere începută la 14 ani în Armata Română şi încheiată nu demult, odată cu dobândirea statutului, onorabil şi acesta, de rezervist în gradul de colonel de căi ferate, specializat în jurnalism şi relaţii publice. Acum, privind în urmă cu împăcarea omului care şi-a văzut împlinite cea mai mare parte a visurilor din copilărie şi de mai târziu, totodată conştient că o marjă de subiectivitate persistă totuşi în orice afirmaţie, altfel cum?, ca unul însă care aveam să fiu camarad de şcoală militară cu foşti elevi ai tuturor celorlalte licee militare ale României Socialiste de la finele anilor '70-începutul anilor '80 (adică de la Breaza, Craiova - desfiinţat şi acesta odată cu cel de marină de la Constanţa, ca să fie reînfiinţat relativ recent, odată cu primele semne că Armata Română începe să se dezmeticească -, Alba Iulia şi Câmpulung Moldovenesc), mărturisesc cu siguranţa observatorului echidistant care am fost şi sper că am rămas dintotdeauna, că liceul din cartierul „Coiciu”, de pe litoralul Mării Negre mai exact, a fost - prin poziţionarea sa strategică îndeosebi, prin faptul că aduna pui de români din absolut toate zonele ţării (nu doar din regiunile aferente unuia sau altuia dintre celelalte licee militare), prin corpul profesoral de elită recrutat din zona respectivă şi nu numai - instituţia cu cel mai mare impact în formarea şi educarea pentru viaţă şi pentru ţară a miilor, poate a zecilor de mii de învăţăcei care i-au purtat uniforma „de oraş” cu lampas bleo sau pe cealaltă, de instrucţie, cu guler amplu mărginit de cele trei dungi albe, câte una pentru cele trei mari bătălii navale din istoria lumii (Lepanto, Trafalgar şi Salamina). De ce această clasificare categorică, adică primul din toate celelalte cinci (n-am pus la socoteală Şcoala Militară de Muzică de la Bucureşti), când, de regulă, la Spartachiade, „marinarii” se clasau în coadă, la „Cântarea României” la fel şi tot cam aşa şi la rezultatele la învăţătură? Pur şi simplu pentru că municipiul Constanţa oferea în acei ani, de accentuată criză a comunismului, oportunităţi nesperate comparativ cu toate celelalte oraşe sau orăşele de provincie în care funcţionau liceele militare „de uscat”. Şi aceasta întrucât Constanţa avea teatre şi cinematografe, muzee şi biblioteci, magazine şi licee unde predominau fetele (Sanitar, Pedagogic, două economice etc., la Năvodari era un liceu de chimie...) şi, mai presus de toate, avea discotecile şi litoralul Mării Negre, cu portul şi vapoarele care mereu aduceau cu ele marinari străini şi mărfuri de vis (discuri cu muzică, tricouri de firmă şi „blugi”, casete audio, videorecordere, ţigări fine, cafea şi câte altele), veşti inefabile şi un aer universal, cosmopolit şi totdată fantastic, toate astea şi multe altele contribuind indirect dar sigur la conturarea unui orizont şi a unei culturi generale altfel inaccesibile elevilor de la Breaza, să spunem, nu mai zic de cei de la Câmpulung Moldovenesc, Alba Iulia etc.
 
Am realizat toate acestea nu atunci imediat, fireşte, ci un pic mai târziu, când soarta m-a îndepărtat de Constanţa, adică în primul an a Școlii Militare de la Râmnicu Vâlcea (din cauza unei probleme oftalmologice, depistată în anul trei de liceu, nu am putut urma cariera în navigaţie, pe care mi-o doream, la Institutul de Marină „Mircea cel Bătrân”), când m-am trezit în clasă, eu fiind singurul „răţoi de baltă”, cu reprezentanţi ai tuturor celorlalte licee militar din ţară, plus câţiva veniţi din licee civile şi 25 la sută din total, cum era „moda” vremii, direct din uzină, adică elemente muncitoreşti, de nădejde şi de perspectivă, normal... Aveam cu toţii peste 18 ani, eram de acum majori şi, fără să vreau, în următorii trei ani petrecuţi împreună, i-am analizat pe fiecare în parte cu plusurile şi minusurile lor, cei patru ani de liceu militar trecuţi şi peste ei reuşind să-şi pună amprenta pe profilul fizic dar mai ales psihologic al băieţilor (numai băieţii erau admişi în astfel de liceea atunci şi nu comentez acum) care eram încă în plin avânt al dezvoltării inclusiv intelectuale. Să spun că dintre toţi, cei mai rudimentari, închistaţi şi predispuşi la violenţă erau absolvenţii liceului din Breaza? Că dintre toţi, „moldovenii” erau cei mai visători dar şi tocilari, chit că la împuşcarea notelor mari maeştri nu erau tocmai ei, ci „oltenii” şi, mai ales, „ardelenii”, aceştia din urmă excelând la capitolul fofilări şi pus în scenă aranjamente de tot felul, şi cu toate că munceau cel mai puţin, aveau rezultatele în catalog cele mai mari?
 
Sunt multe de spus pe baza experienţei celor trei ani petrecuţi în perioada postliceală în compania celorlalţi foşti „lemişti” (nouă, la marină, nu se spunea „lememişti”), dar ceea ce vreau să subliniez este că agresivitatea constatată la absolvenţii de la Breaza, atunci, mi se părea normală, ca şi obtuzitatea tot mai accentuată descoperită ulterior la ofiţerii de toate armele de la uscat şi mai ales la infanterişti (culmea e că inclusiv la marinari, foşti absolvenţi ai liceului de la Constanţa, am descoperit cu uimire acest amănunt!), aspect considerat absolut normal din moment ce armata formează luptători şi nu filosofi, oameni de arme letale, mitraliere şi tunuri, nu condeieri şi profesori de etică nicomahică, să zic aşa... Că eu unul am ajuns scriitor, poet, jurnalist şi altele asemenea, asta este cu totul altă problemă, fiindcă dincolo de voinţa divină, pentru cine crede în aşa ceva, în toate formele de educaţie mai apar şi „rebuturi” sau „minuni” nescontate, importantă însă rămânând proporţia în care apar, şi care nu trebuie să destabilizeze sistemul. Or, liceul militar din Constanţa nu-l destabiliza - vorbesc despre sistemul militar per ansamblul Armatei Române, pe de o parte, şi pe ansamblul învăţământului liceal din România, pe de altă parte -, dimpotrivă, îl completa în cel mai logic şi elegant mod cu putinţă, şi nu este exclus ca, raportat la harta liceelor militare din ţară, tocmai fiindcă era cel mai bine poziţionat dintre toate, cu cele mai concrete forme şi metode, directe sau indirecte, voite ori mai degrabă întâmplătoare, de formare a personalităţii şi de modelare a caracterului viitorului ofiţer al Armatei României (nu era obligatoriu să ajungă toţi marinari, cum nici nu au ajuns, drept dovadă eu însumi), tocmai de aceea spun că a fost desfiinţat. Căci ce este cel mai facil pentru un decident impotent, invidios ori neinformat, decât să desfiinţeze, să arunce în neant ceea ce au creat cu enorme sacrificii înaintaşii săi?
 
Acest liceu, tocmai pentru că era unic (mai erau câteva licee de marină însă civile, ale NAVROM-ului, net inferioare din toate punctele de vedere acestuia), pentru că modelele pentru elevii formaţi aici erau nu la sute de kilometri distanţă, ca în cazurile celelalte, prin vârful munţilor sau în nesfârşita Câmpie a Bărăganului, ci dincolo de gardul şcolii, la Institutul de Marină „Mircea cel Bătrân” şi la Şcoala Militară de Maiştri de Marină, dar şi în port şi pe străzile oraşului, la „Cazinou” şi aiurea, tocmai de aceea zic nu trebuia desfiinţat. Cum nu trebuia desfiinţat nici liceul de la Mânstirea Dealu la vremea lui, amplasat de asemenea în alt loc strategic ca şi ideal pentru formarea unor tineri de 14-18 ani (sau 10-18 ani, cum era pe vremuri), cu semnificaţie şi potenţial deosebit pentru un viitor om de arme în devenire, dar acolo să spunem că şi-au spus cuvântul stihiile naturii şi asta e, măcar s-a găsit varianta cu „preluarea tradiţiilor” de cei de la Breaza, chit că între inegalabilul militar Mihai Viteazul, care domina „Dealul”, şi marele om de spirit Dimitrie Cantemir, „patronul” celor de la Breaza - trecut în tabăra ruşilor cu arme şi bagaje după 1711, dând frâu liber jafurilor moscovite de mai târziu în numele apărării creştinismului pravoslavnic - nu este nico legătură decât, eventual, pe linie culturală, ceea ce este prea puţin. Bineînţeles, la baza desfiinţarea acesui frumos şi unic liceu românesc - nu mă miră că ucrainenii au început să le desfiinţeze şi ei, tot pe cele româneşti, pe unde le prind, dar măcar ei au o explicaţie logică! -, au stat şi alte rezoluţii care mie îmi scapă, de aceea nu mai insist, mărginindu-mă să-i mulţumesc Domnului că a existat atunci când unul ca mine, şi ca mine câţi alţii, tocmai ne ridicaserăm copăcel şi porniserăm la drum, pe armăsarii noştri răpciugoşi, dar hrăniţi cu jeratec, adică exact ca în poveştile de demult, să cucerim ce era de cucerit şi, în cazul unora dintre noi, chiar şi mai mult decât atât.
 
Nu în ultimă instanţă le mulţumesc dascălilor noştri, care n-au precupeţit nimic să scoată din noi ce a fost mai bun!... Şi nu voi înceta niciodată să sper că, aidoma păsării Phoenix, L.M.M.-ul de la ţărmul mării va renaşte din propria-i cenuşă.

În fotografie: Elevii clasei a XII-a B, Navigaţie, a Liceului Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza”, Constanţa, prin octombrie 1981, la începutul anului III de studii, cei cu gradul doar de fruntaş având media sub 8 la învăţătură, altminteri, gradul corespondent anului respectiv era acela de caporal). De la stânga, rândul de jos: Eugen Poenaru (Hunedoara), Roland Cardel (Timişoara), Vasile Nicolae (Craiova), Valentin Coveanu (Turnu Măgurele), Ionel Radu (Constanţa), Constantin Savu (Mangalia), Ioan Mariei (Crăcăoani, Neamţ), Vasile Axinte (Iaşi); Sus, de la stânga: Toni Axini (Năvodari), Laurenţiu Barticel (Roman, Bacău), Radu Adam (Dumbrăveni, Suceava), Ioan Munteanu (în spatele lui Adam, Rm. Vâlcea), Dumitru Gafiţa (dintr-o comună suceveană), Victor Belciuganu (Adjud), Adrian Vâlcu (Mangalia), Ovidiu Cănea (în spatele lui Vâlcu, Năvodari), Victor Stoica (Constanţa), Victor Gâdiuţă (Măcin, Tulcea), Florin Chelu (Spicu, Brăila), Gheorghe Adamache (Tulcea) şi Dan Gîju (Dideşti, Teleorman). (Fotografie din colecţia lui Dan Gîju).
 
P.S. Dintre toţi absolvenţii clasei a XII-a B (aici se regăsesc doar o parte), se remarcă Victor Gâdiuţă, care va ajunge comandant al fregatei „Mărăşeşti”, în rest, majoritatea s-au orientat către marina civilă (Adam Radu, Stoica etc.), la ora de faţă probabil că sunt căpitani de cursă lungă, câţiva vor eşua la pescadoare, alţii în marina fluvială, doi au emigra în Canada, doi sau trei au renunţat la cariera militară, eu am ajuns ofiţer în arma căi ferate şi jurnalist... Practic, de la absolvirea şcolii militare (1986), nu m-am mai întâlnit decât cu doi foşti camarazi de liceu: cu Adam Radu în 1989, în faţa Porţii 2 a Portului din Constanţa (era ofiţer 3 pe un cargou şi tocmai se îmbarcă spre India) şi cu Nicole Vasile, prin 1995, în Gara de Nord, era şef de tren, după care am auzit că a ajuns ofiţer în marina fluvială.
 
Despre Adi Badea şi Gh. Adamache mi s-a spus că ar fi emigrat în Canada. Horodnic, care era ofiţer pe un pescador, ar fi căzut accidental în cală şi aşa a terminat călătoria prin viaţă (informaţie neverificată), Gabi Dumitrescu dorea să se facă tinichigiu (prin anul trei de liceu ajunsese la concluzia că armata nu este pentru el; nu ştiu dacă a ajuns, probabil că este om de afaceri), Gafiţa era ofiţer în marina militară într-o unitate de la Mangalia, Savu în Statul Major al Marinei Militare, despre cei mai mulţi însă nu mai am nicio informaţie, nicio ştire, nimic. Lipsesc din fotografie: Adrian Badea (Constanţa), Tiberiu Radu (Constanţa), Răzvan Micu (Bucureşti), Nicuşor Epure (Vaslui), Ştefan Voinea (Ghighiu, Prahova), Gabi Dumitrescu (Bucureşti), Ionel Ignat (Craiova), Aurelian Horodnic (Horodniceni, Suceava), Doru Bocioagă (Brăila), Marian Popa (Pietroşani, Teleorman).
 
Viaţa ne-a aruncat în toate direcţiile şi nu ne-am mai putut reîntâlni absolut niciodată de la absolvirea liceului. Poate că de acum înainte, graţie internetului, să ne regăsim cumva, undeva...“

Simplu, dar convingător

Unul dintre numeroşii absolvenţi ai Liceului Militar de Marină care au ajuns peste ani în elita Forţelor Navale, contraamiralul în rezervă dr. Corneliu Bocai, promoţie 1977, în prezent preşedinte al Asociaţiei Absolvenţilor Academiei Navale „Mircea cel Bătrân” - ALUMNI, are o opinie pe cât de romantică, pe atât de tranşantă: „Nu este iubitor de natură să nu păstreze pentru totdeauna în suflet peisajul marin cu măreţia înfricoşătoare a valurilor iarna, cu farmecul plin de poezie al litoralului vara şi să nu-şi fi purtat măcar o dată paşii prin renumitul cartier Coiciu. Constanţa, poartă de legătură a ţării cu lumea întreagă, adăposteşte citadela învăţământului românesc de marină unde, de peste un veac, s-au plămădit şi se plămădesc marinari, oameni ai necuprinsului ce şi-au slujit şi îşi slujesc cu cinste profesia şi ţara! Aici, alături de surorile sale mai mari - Academia Navală „Mircea cel Bătrân” şi Școala Militară de Maiştri Militari a Forţelor Navale  „Amiral Ion Murgescu” - a pulsat cu putere şi inima Liceului Militar de Marină  „Alexandru Ioan Cuza”.
 
Pentru foştii săi elevi, care au purtat  frumoasa uniformă bleumarin cu vipuşcă ceruleum, azi unii încă navigatori încercaţi de mările şi oceanele lumii, alţii plimbându-şi nepoţii prin parcuri sau apărători (încă) ai hotarelor ţării sau specialişti în diverse alte domenii, Liceul Militar de Marină există aşa cum a fost el odinioară - în gânduri şi suflete, trezind nostalgia aducerii aminte a prieteniei şi ataşamentului faţă de Marină şi Mare! Este poate locul unde am trăit, cu toţii, anii cei mai frumoşi ai tinereţii! Nu vom uita nicicând performantul corp al profesorilor şi al comandanţilor, cei care ne-au călăuzit paşii cu înţelegere, răbdare, pasiune şi înaltă probitate morală pe calea plină de satisfacţii a cunoaşterii, cei care ne-au încurajat şi înaripat visurile, cei care au modelat cu migală şi cu dragoste părintească sufletele şi caracterele noastre!”
 
Fără să fiu maliţios, revin la demersul şi rezoluţia Ligii Navale Române. Întrebarea este dacă actualul Colegiu Tehnic de Marină „Alexandru Ioan Cuza” din Constanţa poate face obiectul unei asemenea reformări şi dacă acesta poate deveni, în cel mai scurt timp posibil, atractiv, competitiv şi performant pentru potenţialii cadeţi. Dacă este să dau doar un exemplu - cazul actualului Liceu Internaţional de Informatică din Constanţa, din 1994 „o şcoală modernă, bine ancorată în prezent, cu mari aşteptări pentru viitor, o adevărată şcoală europeană” (www.ichc.ro), instituţie cu care am avut ocazia să colaborez, din postura de director al Muzeului Marinei Române, graţie unui manager de excepţie, domnul Yldiz Feyzullah şi a unei echipe de dascăli dedicaţi şi devotaţi trup şi suflet modelării unor adevăraţi performeri de cursă lungă - atunci susţin sus şi tare că se poate! Cu condiţia să existe (bună)voinţă şi putinţă!
 
Și aceasta pentru că, aşa cum argumenta viitorul comandor Petre Popescu-Deveselu, „Într-un Liceu Maritim cu opt clase, având în medie 80 de elevi se va ajunge la circa 700 de tineri care, bine educaţi, bine instruiţi şi bine antrenaţi în diferite sporturi nautice, vor da elementele care să formeze: orchestra şi fanfara cea mai frumoasă, echipa/echipele de sporturi cea mai tare; în general, din călătoriile acestora pe mare vor ieşi scriitori, pictori şi chiar gânditori care să înţeleagă şi să facă înţeleasă Marea noastră şi chiar Dunărea noastră”.

Despre Marian Moşneagu 

Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul „Alexandru Ioan Cuza“ din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân“ (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius“ Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  

Citeşte şi: 

Comandorul (r) Marian Moşneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană

Interviu online cu comandor (r) Marian Moşneagu. „Pentru mine, uniforma a fost nu numai o emblemã, ci şi un standard de viaţã“ (galerie foto)

Lumea marinarilor
 
Danubian, poetul amiral: Viceamiralul Ioan Bălănescu, Cultul mării, „Nimic pentru noi, totul pentru Marină!“ (galerie foto)