Danubian, poetul amiral Viceamiralul Ioan Bălănescu, Cultul mării, „Nimic pentru noi, totul pentru Marină!“ (galerie foto)

„Nimic nu se clădeşte într-o Marină decât prin dragoste de mare, credinţă în meserie, unire, disciplină, răbdare, abnegaţie, muncă încordată şi înalt sacrificiu.“ Acesta pare să fi fost crezul vieţii şi al carierei de marinar a viceamiralului Ioan Bălănescu, o personalitate completă şi complexă a Marinei Române. Un lider charismatic, cum ar spune astăzi comandorul psiholog dr. Filaret Sântion, cu incontestabile calităţi şi performanţe în profesia mării, dublate de un spirit veşnic activ şi un admirabil har al creativităţii.
 
„Eu consider Marina Regală renăscută îndată după reanexarea Dobrogei la patria mumă, astfel că prima navă cu pânze care a trezit la viaţă nouă suflarea noastră marinărească, după o amorţire de câteva secole, este bricul «Mircea»“, afirma cu convingerea profesionistul hârşit la şcoala aspră a valurilor, viitor comandant al Marinei Militare, într-o conferinţă ţinută în ciclul „Apele, Dunărea şi Marea noastră“. 

Chemarea apelor 

Fiul Anicăi şi al negustorului Petre Bălănescu, Ioan Bălănescu, mezinul familiei, s-a născut pe 9 iulie 1878, în localitatea Marginea, judeţul Giurgiu. A absolvit Gimnaziul „Ion Maiorescu“ din Giurgiu (1897), Şcoala Fiilor de Militari din Craiova, Şcoala Militară de Artilerie, Geniu şi Marină (1 iulie 1899), Şcoala de Aplicaţie a Marinei şi Şcoala de Geodezie la Institutul Geografic (comandor dr. Marian Moșneagu, „Şefii Statului Major ai Forțelor Navale. Enciclopedie“, București, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2016, p. 75).
 
A urcat în ierarhia militară treaptă cu treaptă, gradul de sublocotenent (1 iulie 1899), locotenent (10 mai 1904), căpitan (10 mai 1908), locotenent-comandor (10 mai 1915), căpitan-comandor (1 septembrie 1917), comandor (1 aprilie 1920), contraamiral (1 octombrie 1930, Î.D.R. nr. 3590/1930) la viceamiral (24 ianuarie 1936), cel mai înalt grad în epocă (Marian Moşneagu, „Dicţionarul marinarilor români“, Bucureşti, Editura Militară, 2008, p. 48).
 
Şi-a început cariera la Apărarea Porturilor Fluviale, ambarcat la bordul pontonului „Ştefan cel Mare“ (1 august-5 octombrie 1899). Ca ofiţer la bordul crucişătorului „Elisabeta“ (1 aprilie-5 septembrie 1900), a avut şansa să se familiarizeze cu atmosfera elevată şi standardul impus echipajului navei-amiral a Marinei Militare, de comandantul navei acesteia, căpitan-comandorul Nicolae Barbieri. Revenit în portul Galaţi, unde nava fusese introdusă în şantier pentru reparaţii, care au durat până la 1 septembrie, Ioan Bălănescu avea să fie coleg în statul major al crucişătorului cu locotenent-comandorul Nicolae Gracovski, secundul navei, căpitanii Vasile Toescu şi Vasile Pantazzi, locotenenţii Titus Ciornei şi Alexandru Cătuneanu, sublocotenenţii Eugen Stihi, Constantin Rădulescu, Ion Caludi, Triandafil Mihuţu, Nicolae Constantinescu şi mecanicii clasa I Petre Dunarinţu şi Nicolae Gheorghiu.
 
Şi-a continuat activitatea în cadrul Diviziei de Dunăre, ambarcat pe puitorul „Alexandru cel Bun” (5 septembrie-1 octombrie 1900) şi comandant al canonierei „Griviţa“ (1901-16 mai 1902), respectiv al vedetelor „Vedea“ şi „Teleorman“ (iulie-24 octombrie 1902).
 
Pentru aproape nouă luni a fost detaşat la Navigaţia Fluvială Română şi apoi la Serviciul Maritim Român, fiind ambarcat pe vapoarele „Orientul” şi „Iaşi” (24 octombrie 1902-18 iunie 1903).
 
Revenit la Depozitul Echipajelor Marinei (18 iunie 1903-1904), şi-a exercitat abilităţile de tânăr ofiţer în calitate de comandant al torpilorului „Zmeul” (1904-1906) şi ulterior pe canoniera „Griviţa” (15 aprilie-6 octombrie 1906). În perioada 1 noiembrie 1906-1 aprilie 1908 s-a aflat la bordul bricului „Mircea”, ieşit din Arsenalul Marinei sub comanda locotenent-comandorului Vasile Iorgulescu.
 
Pentru doi ani (1 aprilie 1908-8 aprilie 1910) a activat la Administraţia Centrală a Războiului, de unde a revenit în cadrele Diviziei de Dunăre. Comandant al vedetelor fluviale „Călinescu” (8 aprilie 1910-1 aprilie 1912) şi „Maior Giurescu” (1-25 aprilie 1912), a fost promovat secund pe monitorul „Catargiu” (25 aprilie-1 decembrie 1912, 1 aprilie-1 octombrie 1913, 1 martie-1 aprilie 1914).

 
A fost mobilizat la partea activă între 20 iunie şi 31 august 1914, monitoarele executând misiuni de patrulare pe Dunăre. Experienţa şi calităţile sale remarcate şi apreciate elogios de superiori l-au recomandat pentru funcţia de comandant al monitorului „Catargiu” (1 aprilie 1914-1 aprilie 1916).
 
Cu gradul de locotenent-comandor, a fost detaşat ca ofiţer stat-majorist în Marele Stat Major (1 aprilie 1916-25 august 1917). A participat la campania Primului Război Mondial din poziţia onorantă de comandant al crucişătorului „Elisabeta“ (25 august 1917-18 ianuarie 1919), fiind înaintat, la excepţional, în gradul de căpitan-comandor. A preluat funcţia de la căpitan-comandorul Nicolae Kiriţescu, fericit să conlucreze cu statul major al crucişătorului alături de căpitanul Gheorghe Coandă - secund, locotenentul Ştefan Baicu - însărcinat administrativ, sublocotenentul Nicolae Cristescu - ofiţer la bord, căpitanul mecanic M. Pişlicaru - şef mecanic şi locotenentul Stănescu - medicul bordului. Aflat în garnizoana Sulina a fost nevoit şi a reuşit să gestioneze raţional evenimentele tumultoase ale rebeliunilor marinarilor sovietici.
 
Conduita sa echilibrată şi fermitatea deciziilor asumate în cunoştinţă de cauză i-au adus înaintarea în gradul de comandor şi promovarea ca director al Direcţiei Marinei din Ministerul de Război (14 februarie 1919-5 mai 1923), comandant al Forţei Navale Fluviale (5 mai 1923-1 aprilie 1924), în Inspectoratul General al Marinei (1 aprilie 1924-1 octombrie 1930) şi comandant al Diviziei de Mare (1 aprilie 1931).

La comanda Diviziei de Mare 

Înaintat în gradul de contraamiral, în calitate de comandant al Diviziei de Mare Ioan Bălănescu a inspectat frecvent navele de luptă. Pe 3 ianuarie 1932 a vizitat distrugătoarele „Regele Ferdinand” şi „Regina Maria”.
 
Dedicat spiritului de breaslă şi culturii marinăreşti, a ţinut o serie de conferinţe pe teme navale şi de istorie a Marinei la Cazinoul Comunal din Constanţa. De asemenea, a desfăşurat o activitate intensă Pro Marina în cadrul Ligii Navale Române, al cărui membru fondator a fost din 1927, sub preşedinţia viceamiralului Vasile Scodrea.
 

Pe 15 august 1931 a participat la botezul navei-bază „Constanţa” cu convingerea declarată că „cei de ieri şi cei de azi în fruntea Marinei au un singur gând: crearea şi dezvoltarea puternică a flotei noastre de Dunăre şi Mare şi înzestrarea ei cu toate mijloacele moderne de luptă. Ea este singura chezăşie a siguranţei hotarelor noastre maritime şi singura protecţie a marinei noastre comerciale” (A.M.R., Biblioteca istorică, „Jurnalul istoric al Diviziei de Mare 1901-1934”, f. 384-385).
  
În anul 1932 a fost iniţiatorul înfiinţării la Constanţa, în cadrul Secţiei Ligii Navale Române, a Muzeului Marinei, fiind şi primul donator de obiecte din partea Diviziei de Mare. La 23 mai 1932 a participat la bordul distrugătorului „Mărăşeşti”, împreună cu viceamiralul Vasile Scodrea, la festivităţile organizate la Sulina cu prilejul inaugurării canalului.

Comandant al Marinei Regale 

Din a doua parte a anului 1932, a deţinut prin cumul funcţia de comandant al Marinei, participând activ la ieşirile pe mare ale navelor militare, vizite, inspecţii etc.
 
La începutul anului 1933, după reluarea comenzii Marinei de către viceamiralul Vasile Scodrea, a rămas în continuare la comanda Diviziei de Mare, în cursul anului 1933 participând intens la activităţile desfăşurate în cadrul Diviziei.
 
După ieşirea la pensie pentru limită de vârstă, la 13 ianuarie 1934, a viceamiralului Vasile Scodrea, prin Înaltul Decret nr. 2480 din 21 decembrie 1933, cu începere de la 13 ianuarie 1934 a fost numit comandant al Marinei Regale şi locţiitor de inspector general al Marinei Regale.
 
Având experienţa lunilor de interimat, în luna aprilie 1934 a ieşit pe mare cu canonierele, împreună cu şeful Marelui Stat Major, generalul Ion Antonescu, şi cu alţi doi generali. La 21 septembrie erau în larg toate navele Diviziei de Mare, comandantul Marinei stabilindu-şi punctul de comandă la bordul distrugătorului „Regele Ferdinand”, de unde a condus aplicaţia împreună cu contraamiralul Petre Bărbuneanu. S-au executat misiuni de dragaj, exerciţii fumigene, precum şi trageri de calibru greu în concentrare cu distrugătorul „Mărăşeşti” la 9000 de metri. De la bordul distrugătorului „Regele Ferdinand” s-au executat două şedinţe de zi şi de noapte. La 6 octombrie a condus ieşirea în mare a tuturor navelor militare, care au executat o temă cu dublă partidă, în colaborare cu hidroaviaţia, iar în a patra zi a aplicaţiei au intrat în raionul de ducere a „luptei” şi trupe ale Diviziei IX Infanterie.
 
Pe lângă inspecţiile, vizitele şi aplicaţiile executate în anul următor, în august 1935, împreună cu membrii comisiei de recepţie a submarinului „Delfinul” la Fiume a participat la probele de suprafaţă, imersiune, stabilitate, lansări de torpile, tir naval, rapiditate de imersiune etc., atingând cu submarinul adâncimea de 82 de metri.
 
Pe 24 ianuarie 1936 a fost înălţat în gradul de viceamiral şi numit inspector general al Marinei Regale, calitate în care a funcţionat până la 14 noiembrie 1936, când a luat fiinţă Ministerul Aerului şi Marinei.
 
La 15 august 1936, cu prilejul botezului submarinului „Delfinul”, afirma cu justificată satisfacţie: „Primul submarin românesc s-a născut din învăţămintele războiului şi din doctrina navală care au învederat că această navă este un element de mari posibilităţi tactice şi contribuie să dea marinelor inferioare o mare putere de atac şi apărare. Această armă nouă, cooperând cu navele rapide şi unităţile aeriene, întreţine acţiunea dinamică şi contra inamicilor puternici, contestându-le cu succes stăpânirea mării. Marina are astăzi un submarin, trebuie să avem însă cel puţin trei unităţi de acest gen, pentru a forma o grupare tactică completă în stare de a întreprinde minimum de acţiuni de război sub apă.”
 
La banchetul care s-a ţinut în seara Zilei Marinei, a trecut în revistă realizările Marinei, mai ales în domeniul dotărilor, subliniind încă o dată rolul ei: „Marina Română reprezintă în sistemul apărării noastre naţionale un factor de o deosebită importanţă, ea este păzitoarea liniilor de comunicaţie pe apă, forţa de protecţie a marinei comerciale şi, în special, păzitoarea coastelor marine şi fluviale (…). Valoarea unei marine de război, chiar redusă în dimensiuni, stă într-un material naval bine armat pregătit şi întreţinut, într-un personal cât mai bine încadrat, antrenat şi instruit în special la mare.” Pentru viitor, vedea necesară înfăptuirea unei bazei navale la mare, creşterea numărului de submarine, dezvoltarea apărărilor de coastă şi dotarea Marinei cu o nouă navă-şcoală cu vele şi motor.
 
Odată cu numirea sa în funcţia de comandant al Marinei, a devenit şi vicepreşedintele de drept al Ligii Navale Române, în cadrul căreia a continuat să desfăşoare o activitate intensă. Într-un articol publicat în „Marea Noastră”, se adresa tinerilor marinari, cititori ai revistei, membri ai Ligii: „Una din datoriile de căpetenie ale Ligii Navale Române este să dezvolte o activitate cât mai vie pentru educarea morală a tineretului marinăresc, contribuind prin păreri şi pilde la unul din postulatele naţionale care trebuie să fie înainte de toate: formarea caracterului.”
 
În anii 1936 şi 1937, în cadrul colectei publice pentru achiziţionarea unei nave-şcoală, prin articolele publicate în „Marea Noastră” a făcut o propagandă convingătoare în rândul cititorilor, rememorând fapte legate de îmbarcarea sa ca ofiţer la bord în campania de vară a anului 1906 pe bricul „Mircea”, când a participat la marş de instrucţie pe Marea Neagră: „[…] Păstrez cu mine de atunci convingerea că adevărata pregătire nautică a tinerelor elemente ale Marinei nu se poate iniţia şi desăvârşi decât pe o navă-şcoală cu pânze”. Necesitatea unei nave-şcoală era motivată „pentru a forma mai întâi ochiul marinarului, cunoştinţele nautice, curajul, hotărârea, înţelegerea repede a situaţiei, acţiunea vie, familiaritatea cu timpul şi marea”.

Predarea ştafetei 

Prin aplicarea Î.D.R. nr. 3574/1937, viceamiralul Ioan Bălănescu a fost trecut în rezervă, pentru limită de vârstă, pe 1 noiembrie 1937. În ordinul de Zi dat de ministrul Aerului şi Marinei Radu Irimescu, acesta evidenţia că „Activitatea Domniei Sale în tot timpul carierei începând din anul 1899, când a dobândit gradul de sublocotenent şi, în special, activitatea ce a desfăşurat-o începând de la 1 decembrie 1931, când i s-a încredinţat comanda Marinei Regale, face ca trecerea Domniei Sale în viaţa civilă - acest fapt obişnuit şi inerent în viaţa militară - să constituie totuşi pentru Marina noastră un adevărat eveniment. Aureola cu care dl viceamiral Bălănescu îşi încheie cariera este frumoasă precum frumos este bilanţul activităţii Domniei Sale ca (sic!) comandant al Marinei Regale. Completarea la valoarea lor reală de luptă a navelor de mare şi înzestrarea distrugătoarelor tip R („Regele Ferdinand” şi „Regina Maria” - n.a.) cu tuburi lanstorpile şi aparate fire-director; aducerea în ţară, cu toate riscurile ce le implica situaţia, a primului submarin românesc “Delfinul”; refacerea navelor de luptă de la Dunăre, modernizarea lor ca şi schimbarea artileriei de la monitoare; studiul noilor nave comandate: comenzi efectuate sau în curs de perfectare şi, în general, studiul şi alegerea navei-şcoală pentru generaţiile Marinei viitoare; pregătirea de luptă a ofiţerilor şi echipajelor pentru manevre şi teme navale din ce în ce mai reuşite şi rodnice ca învăţăminte; călătoriile de instrucţie şi misiunile speciale din ultimii ani ale navelor de război, călătorii ce s-au executat fără reproş şi cu maximum de profit; grija arătată şi munca deosebită depusă pentru realizarea unei baze navale a Marinei noastre la mare; iată câteva fapte concrete pentru care numele domnului viceamiral Bălănescu s-a înscris şi va rămâne luminos în istoria Marinei Regale!
 
Ofiţeri, maiştri, submaiştri şi marinari, Azi, când sunt convins că priviţi toţi cu emoţie şi profund respect plecarea şefului vostru din cadrele active şi din înaltul post ce l-a deţinut, se cuvine să-i arătăm admiraţia şi preţuirea noastră, prin promisiunea solemnă ca viaţa sa militară, caracterizată prin exemplară morală şi cinste, prin muncă intensă, pricepută şi rodnică şi printr-o neţărmurită dragoste pentru Marina noastră - vă va servi drept pildă, vă va servi drept far călăuzitor în activitatea fiecăruia dintre voi”.
 
La rândul său, viceamiralul Ioan Bălănescu a dat următorul Ordin de Zi: „Părăsind cadrele active ale Marinei Regale pe ziua de 1 noiembrie 1937, după o muncă de 38 de ani în serviciul Marinei, îmi iau rămas bun de la toţi cei care m-au ajutat să duc la bun sfârşit gândurile bune şi greaua sarcină ce am avut pe timpul cât am condus Marina Regală.
 
Plec cu fruntea sus, convins că mi-am făcut toată datoria către Marina Regală, căutând a-i înălţa prestigiul şi valoarea totdeauna cu inima curată şi cinstită, având înaintea mea idealul unei Marine puternice pe Dunăre şi Mare.
 
Sunt fericit dacă prin plecarea mea, mai devreme decât la termenul prevăzut după vechea lege, voi deschide un loc pentru un viitor şef care să ducă mai departe opera începută, dorindu-i să fie ca şi mine păzitor riguros al legilor şi tradiţiilor şi să menţină aceeaşi ordine, cinste şi autoritate în Marina Regală.
 
În cei cinci ani cât am condus Marina Regală m-am străduit să trec peste piedicile materiale ce mi se puneau în cale, să refac moralul şi să coordonez eforturile tuturor spre binele comun al acestei arme de elită. Am mulţumirea că am reuşit să rezolv în sensul cât mai potrivit cu năzuinţele Marinei următoarele probleme vitale:
 
1) Am ţinut trează în conştiinţa şi atenţia conducătorilor ţării ideea întăririi Marinei naţionale şi dotarea ei cu cele mai bune mijloace de luptă pentru a se putea dezvolta la Dunăre şi Mare;
2) Am întocmit un program de înzestrare navală care a fost aprobat de Consiliul de Apărare al Ţării, datorită căruia s-au completat în parte mijloacele de apărare navală şi s-au înscris construcţii de noi submarine şi nave de suprafaţă;
3) Am luptat şi am obţinut, înainte de înfiinţarea Ministerului Aerului şi Marinei, organ de frumoase perspective în viitor, prevederea navelor de luptă cu combustibil şi materiale suficiente pentru a asigura o instrucţie efectivă şi un antrenament bazat pe navigaţie de lungă durată în larg. Am obţinut mijloace pentru a se executa în fiecare an voiaje în străinătate cu ofiţerii şi elevii Şcolii Navale;
4) Am adus în ţară, cu concursul conducătorilor ţării, submarinul «Delfinul», navă ce s-a dovedit bună şi folositoare Marinei, roadele ei constatându-se astăzi când trebuie să pregătim noi comandanţi, ofiţeri şi echipaje pentru două submarine proiectate a se construi în şantierele industriei naţionale;
5) Am reuşit să aduc celor 4 monitoare tip «Brătianu» reparaţii radicale şi să le înzestrez cu noul armament naval şi antiaerian, ridicând valoarea de luptă a Diviziei de Dunăre;
6) Am propus Ministerului Aerului şi Marinei după voiajul de studii ce am făcut, să comande o navă-şcoală cu pânze şi motor pentru înlocuirea navei-şcoală «Mircea». 
 
Acum câteva zile am avut marea bucurie să aflu de la domnul ministru Radu Irimescu că, aprobând propunerile mele, a încheiat cu un şantier străin, specializat în nave de acest gen, comanda navei-şcoală «Mircea».
 
Nădăjduiam că în timpul ce-mi rămânea să depun toate sforţările pe lângă Ministerul Aerului şi Marinei pentru îndeplinirea următoarelor nevoi ale Marinei: 
1) comanda a două distrugătoare;
2) comanda a patru torpiloare escortate;
3) comanda a patru nave dragoare;
4) schimbarea fundului şi refacerea canonierelor;
5) comanda a 12 vedete rapide torpiloare de mare şi 7 vedete de Dunăre;
6) reorganizarea Şcolilor Marinei şi în special a Şcolii de Ofiţeri de Marină şi Şcolii de Ofiţeri Mecanici;
7) Construirea şi amenajarea unei baze navale la Mare, într-unul din lacurile de pe coasta maritimă (Taşaul - n.a.);
8) Completarea mijloacelor de apărare ale coastei maritime.
 
Am credinţa că succesorul meu, ajutat de ofiţerii de elită de care dispune Marina şi cu concursul totdeauna binevoitor, nelimitat şi inimos al domnului ministru Radu Irimescu, va stărui ca toate aceste deziderate să se înfăptuiască în întregime.
 
Prima condiţie a propăşirii intereselor superioare ale Marinei, a ridicării prestigiului pavilionului şi Marinei este unirea disciplinată şi devotată a tuturor comandanţilor şi ofiţerilor în jurul conducătorului superior al Marinei.
Recomand dar unire, muncă şi disciplină.
Majestatea Sa Regele Carol al II-lea acordă o atenţie deosebită Marinei Regale şi urmăreşte cu o înţelegere superioară toate dezideratele Marinei. 
Marinarii, pentru a fi demni de încrederea Majestăţii Sale, sunt datori să nu uite recomandaţiile Augustului Suveran: «În Marină să fie un singur suflet, un singur gând: Marinarii să nu se lege de uscat, să navige la mare şi să iubească cu pasiune nava lor».
Termin, luându-mi rămas bun şi dorind Marinei Regale realizarea tuturor năzuinţelor.
Mulţumesc tuturor pentru concursul ce mi-au dat.
Ofiţerii să fie devotaţi ţării, tronului şi dinastiei, având în suflet deviza: Nimic pentru noi, totul pentru Marină“ („Marea Noastră”, Anul VI, nr. 11, noiembrie 1937, pp. 269-273).
 
La masa oferită de ministrul Aerului şi Marinei, în prezenţa întregului corp ofiţeresc al Marinei Regale, după cuvântul ministrului Radu Irimescu, viceamiralul Ioan Bălănescu a ţinut să menţioneze, drept mulţumire pentru onoarea făcută de şefii şi camarazii marinari: „Masa de astăzi îmi creează o atmosferă de caldă dragoste şi simpatie camaraderească pentru care mă simt mişcat adânc şi de aceea mă despart de ofiţerii ce am avut sub comandă şi de instituţia Marinei ce am comandat-o cinci ani în chipul cel mai cordial şi cel mai civilizat.
 
Vă mulţumesc, domnule ministru, pentru Ordinul de Zi ce aţi dat Marinei Regale şi pentru cuvintele elogioase cu care aţi evidenţiat munca mea în serviciul Marinei.
 
Vă mulţumesc pentru sprijinul ce mi-aţi dat în toate lucrările mele pentru Marină şi pentru toate atenţiunile cu care m-aţi onorat.
 
Doresc din toată inima ca Marina Regală să cunoască cele mai frumoase culmi de prestigiu şi propăşire sub conducerea Domniei Voastre şi a şefilor mari ai Marinei Regale.
 
Mulţumesc domnului contraamiral Bărbuneanu, comandantul Marinei, pentru cuvintele amabile ce mi-a adresat.
 
Ştiu şi simt că marinarii preţuiesc cum se cuvine înfăptuirile ce am realizat în Marina Regală. Am aruncat o sămânţă de principii, ordine şi disciplină în ogorul Marinei, care va da roade în viitor.
 
Plec cu satisfacţia că mi-am împlinit toată datoria către Marina Regală. Rămân prieten sincer şi devotat al Marinei Regale şi voi căuta, prin cunoştinţele mele, prin grai şi prin scris, să fiu folositor acestei arme de elită.
 
Sunt totdeauna la dispoziţia Domniei Voastre şi Marinei Regale pentru orice acţiune în legătură cu binele şi viitorul ei.
 
Trăiască domnul ministru Irimescu! Trăiască Marina Regală!“

Cultul mării 

În numărul din noiembrie 1937 al revistei „Marea Noastră”, publicaţia-fanion a Ligii Navale Române, la rubrica „Oameni şi evenimente”, redacţia dedică un spaţiu generos evocării personalităţii viceamiralului Ioan Bălănescu. „Dotat cu o inteligenţă ce ieşea din comun, cu o putere de muncă pusă numai în serviciul Patriei, cu un talent literar dovedit, a urcat numai la alegere toate treptele ierarhiei, până la cel mai înalt grad al ei. Ca şef de stat major al Marinei a secondat cu toată priceperea şi cu tot devotamentul pe comandantul Marinei de atunci, colaborând la planul de înzestrare al Marinei, înfăptuit prin cele patru distrugătoare. Comandant al Diviziei de Mare şi mai târziu al Marinei, printr-o perseverenţă de admirat, a reuşit să înzestreze Marina cu mult aşteptatul submarin «Delfinul», care se eterniza în şantier, să pună la punct în ceea ce priveşte puterea războinică distrugătoarele şi să convingă pe înalţii dregători de nevoia întăririi apărării maritime şi fluviale. Lupta nu a fost uşoară şi s-a putut păşi la începutul de realizare a programului, mai ales de la crearea noului Minister al Aerului şi Marinei. A reuşit totuşi, numai prin curajul de a afirma forurilor superioare adevărul asupra situaţiei Marinei, aşa cum reiese din cuvântările ţinute în faţa M.S. Regelui şi a guvernului la serbările Marinei. Astfel, în 1933, relevează ideea unui «cult al mării» şi scoate în evidenţă rostul Marinei: Marina Regală naţională, prin navele comerciale, poartă rodul pământului în toate depărtările globului, ajutând la înflorirea ţării, iar prin navele de război ale Majestăţii Voastre, străjuieşte şi apără contra duşmanului hotarele de apă ale Dunării şi coastele maritime. Fără o Marină bine înzestrată ţara noastră ar pierde de bună voie avantajele ce i le creiază stăpânirea gurilor Dunării şi legăturile strânse cu bazinul mediteranean. În această zi, ca dintr-un soare binefăcător, de aici din Constanţa, trebuie să radieze în toate sufletele româneşti noi credinţe, noi simţiri, noi îndemnuri izvorâte din minunile şi frumuseţile mării, să se aprindă scânteia dorului de a cunoaşte, a iubi şi folosi marea, să se propage din român în român Cultul mării noastre“.
 
La 26 februarie 1938 a ţinut la Ateneul Român conferinţa „Aspecte din politica navală. Dunărea, Marea Neagră, Mediterana”, urmată de un concert de gală susţinut de Alexandru Lupescu, fost elev pe faimosul bric „Mircea”, prim-bariton al Operei Române. De fapt, din anul 1928 a devenit membru al Ateneului.
 
În paginile revistei „Marea Noastră”, a pledat pentru înfiinţarea unei Baze Navale la Taşaul, care urma să fie „Casa flotei noastre maritime”, necesară „pentru siguranţa coastei maritime şi protecţia marinei comerciale”.
 
A militat cu consecvenţă pentru prosperitatea Marinei Militare şi Comerciale, la care a contribuit nu numai prin dotarea acestora cu noi nave moderne, ci şi printr-o politică de alianţe bine pusă la punct, atât în Marea Neagră şi în Mediterana, cât şi cu statele riverane la Dunăre. Astfel, a solicitat înlocuirea Comisiei Europene a Dunării cu Comisia Internaţională a Dunării, iar Direcţia Lucrărilor Tehnice de la Comisia Europeană a Dunării să intre cât mai repede sub conducere românească.
 
Până în preajma Primului Război Mondial a desfăşurat o intensă activitate publicistică, multe dintre poeziile şi articolele sale fiind semnate cu pseudonimul „Danubian”, precum proza „O privelişte în Mediterana”, în „Marea. Antologie de proză şi versuri din scriitori români” (Tipografia şi Stabilimentul de Arte Grafice George Ionescu, Bucureşti, 1912) sau poeziile „Marinarul”, „Aşa e marea” şi „Pribeag”, în „Poezia mărei”, antologie de Constantin Tonegaro (Minerva, Institut de Arte Grafice şi Editură, 1913).
 
După trecerea sa în rezervă, a continuat să prezinte periodic în revista „Marea Noastră” recenziile unor lucrări de marină publicate în ţară sau în străinătate.
 
De-a lungul vieţii, a publicat impresii şi note din călătoria Galaţi-Rotterdam cu cargoul “Orient” sub titlul „Din largul Mărei. Schiţe marine” (Bucureşti, Editura Librăriei Leon Alcalay, 1906), „Războiul naval pe înţelesul tuturor”, „Conferinţe ţinute în ciclul: Apele, Dunărea şi Marea noastră”, „Ideea de patrie”, „Puterea maritimă ca factor de civilizaţie şi de apărare naţională”, „Nava cu pânze în trecutul marinăresc”, „Acţiunea Flotilei de Operaţiuni la Turtucaia 1916”, precum şi o serie de articole în „Anuarul Marinei”, „Buletinul Armatei”, „Marea Noastră”, „Revista Marinei” ş.a.
 
Pentru activitatea sa meritorie, a fost distins cu Ordinul bulgar „Meritul Militar” în grad de cavaler („Monitorul Oficial” nr. 40 din 21 mai 1903), Ordinul „Coroana României” clasa a V-a (Brevetul nr. 2200/1904, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 82/1904), „Medalia Jubiliară” (1906), Medaliile „Bărbăţie şi credinţă” clasa I de campanie şi „Avântul Ţării” (1914, „Monitorul Oficial” nr. 12 din 17 aprilie 1914), Ordinul „Coroana României” cu spade în grad de ofiţer („Monitorul Oficial” nr. 234 din 1 ianuarie 1918), Ordinul rus „Sf. Stanislas” clasa a III-a fără spade („Monitorul Oficial” nr. 277 din 21 februarie 1918) şi Ordinul „Sf. Stanislas” clasa a II-a cu spade, „Semnul onorific de aur pentru 25 ani de serviciu” (Î.D. nr. 1 608 din 24 aprilie 1919), „Coroana Italiei” în grad de ofiţer (Adresa Ministerului Afacerilor Străine nr. 7 052 din 8 martie 1921), Ordinul “Coroana României” în grad de Comandor (1930) şi Ordinul “Steaua României” în grad de Comandor (1931).
 
La 26 iunie 1905 s-a căsătorit la Bucureşti cu Constanţa Georgescu, cu care a avut o singură fiică, Elisabeta-Ioana (n. 10 octombrie 1906).
 
S-a stins din viaţă în anul 1946, la Bucureşti.
 
După 1990, dragorul de bază 14 a primit numele său.
 
Pe 25 octombrie 1995, Colegiul Tehnic din Giurgiu, fostul Liceul Industrial de Marină, aflat în perioada 1980-1989 în subordinea Comandamentului Marinei Militare, instituţie care a format încă de la începutul secolului XX primii ucenici pentru serviciile specializate ale portului şi şantierului naval din localitate, a preluat numele ilustrului amiral giurgiuvean. Cu acest prilej, fiica sa, scriitoarea Ioana Petrescu, care a participat la ceremonia dezvelirii plăcii comemorative amplasate la iniţiativa Muzeului Judeţean „Teohari Georgescu“, a dăruit acestei instituţii un set de documente din colecţia tatălui său.

Despre Marian Moşneagu  

Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul „Alexandru Ioan Cuza“ din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân“ (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius“ Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 
Citeşte şi: 

Comandorul (r) Marian Moşneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană

Interviu online cu comandor (r) Marian Moşneagu. „Pentru mine, uniforma a fost nu numai o emblemã, ci şi un standard de viaţã“ (galerie foto)

Lumea marinarilor
 
Confesiunile bătrânului amiral Alexandru Constantinescu alias Bătrânu, Constanța pitorească, peripeții juvenile (galerie foto)