Cel mai sentimental navigator În căutarea lui Bălcescu (galerie foto)

În preajma Zilei Internaționale a Navigatorului, sărbătorită din anul 2010, pe 25 iunie, ca urmare a deciziei adoptate în plenul Conferinței Organizației Maritime Internaționale de la Manila - Filipine, privirea mi s-a oprit pe coperta unei cărți din biblioteca personală. Se numește „Ultimul port” și este semnată Șerban Gheorghiu, pe care jurnalistul constănțean Traian Brătianu, îngrijitorul ediției și autorul Studiului introductiv, o califică drept „un jurnal de bord care încheie o operă fără egal și marchează plecarea definitivă a autorului spre stele.
 

 
Cartea descrie drumul parcurs de 33 de oameni cu nava «Alba Iulia» de la Șantierul de construcții navale Szczecin din Polonia, până la Constanța, după ce trec prin mai multe mări și porturi, iau parte la numeroase evenimente, făcându-ne părtași la bucuriile și neputințele lor. Ca și cu alte ocazii, autorul își etalează talentul, stăpânirea de sine (uneori liniștea lui aparentă este o stare continuă de neliniște), bunăvoința, el fiind gata oricând să-și îmbărbăteze colegii, să treacă peste momentele cele mai dificile pe care viața i le-a rezervat iar nouă, cititorilor, să ne spună o vorbă bună, încercând să ne convingă, așa cum aflase el, de la un marinar bătrân pe peronul gării Galați, când a plecat pentru prima dată la Constanța, că «marinăria este o profesie de bărbăție și curaj.»”¹.
 
Autorul nu a mai apucat să trăiască bucuria apariției acestui original jurnal de bord, părăsindu-ne discret la 17 martie 2000. În calitate de director al Muzeului Marinei Române, patru ani mai târziu, pe 19 martie 2004, am fost onorat să găzduiesc lansarea postumă a acestui volum, în tandem cu „Stropi de mare”, lansare organizată de familie, în memoria marinarului care, într-un final, „așează tocul pe masă, mai privește o dată marea, și este mulțumit că a ajuns la capătul călătoriei.”².
 
Un romantic incurabil
 
Fiul Rariței și al lui Stamate/Tamaris Gheorghiu, scriitorul marinar Șerban Gheorghiu s-a născut pe 15 mai 1922, la Galați. A fost singurul băiat dintr-o familie cu încă două fete, Olga și Valerica. Absolvent al cursurilor primare la Galați și al Liceului „Mircea cel Bătrân” din Constanța, inițial a activat ca băiat de prăvălie, curier la o agenție de vapoare, brutar și șofer. Pe timpul stagiului militar, a fost pontonier la Regimentul 1 Pontonieri din Brăila, unitate cu care a participat la cel de-al Doilea Război Mondial.
 
„Sunt născut în cartierul Bădălan din Galați, în anul 1922, luna mai, ziua 18, dintr-o familie modestă de muncitori, tatăl fiind brutar iar mama casnică - mărturisea Șerban Gheorghiu. Până la vârsta de 14 ani am copilărit pe malurile bătrânului Danubiu. După zburdălnicia acelor ani și pus în față cu cerințele zilei de mâine, de la acea vârstă am încercat mai multe meserii: ajutor de șofer, ucenic la cizmărie și brutărie, apoi muncitor docher, trudind de dimineața până seara târziu pentru a-mi câștiga existența și a veni în sprijinul familiei numeroase. Ca tânăr ostaș am luptat în primele rânduri pe frontul din Apus, primind Medalia „Eliberarea de sub jugul fascist” și insigna „Veteran din războiul antifascist”.
 
După lăsarea la vatră, în 1946, am lucrat la mai multe întreprinderi din Constanța. În anul 1956 mi s-a realizat una din cele mai mari dorințe ale vieții, îmbarcându-mă pe prima navă a flotei noastre comerciale, motonava „Transilvania”. La bordul ei, am îndeplinit mai multe funcții, de la auxiliar și până la ofițer intendent de bord, în 1959, an când mi-am terminat și studiile. Sunt membru P.C.R. (sic!) și membru al cenaclului literar „Ovidius” din Constanța. Sunt căsătorit și am un băiat și două fete. Băiatul este căpitan în cadrul flotei „Navrom”, iar fetele sunt căsătorite tot cu ofițeri de marină comercială. Suntem, deci, o familie în întregime de marinari.”³. Într-adevăr, în anul 1948 s-a căsătorit cu brăileanca Constantina Dafinoiu și are trei copii, Petrică, Coca Elena și Olga.

 
La începutul carierei sale de marinar a fost asistent de punte pe pasagerul „Transilvania” (1957-1977). Ulterior a fost ofițer intendent, translator pentru limba turcă și franceză pe același faimos pasager, cu care a efectuat voiaje în Marea Neagră și Marea Mediterană (17 martie 1955-1983). Ambarcat ca intendent pe nave comerciale de mare tonaj, s-a pensionat în anul 1988, rămânând atașat culturii și spiritului marinăresc, meșteșugit reflectate în opera sa literară.
 
A debutat în anul 1950, în ziarul „Dobrogea Nouă”. Ulterior a colaborat cu sârg la „Albina”, „Convorbiri literare”, „Cuget liber”, „Dobrogea Jună”, „Îndrumător cultural”, „Jurnal de Constanța”, „Litoral”, „Lumea”, „Magazin”, „Magazin istoric”, „Marea Noastră”, „Marina Română”, „Munca”, „Orizont”, „Portul”, „România liberă”, „Scânteia”, „Steaua”, „Tomis”, „Tribuna”, Vremea nouă”, precum și la „Almanahul ortodox”, „Almanahul copiilor”, almanahul „Scânteia”.
 
În anul 1990, după reînființarea Ligii Navale Române, a devenit redactor al revistei „Marea Noastră”, serie nouă. În anul 1995 a devenit membru al Uniunii Scriitorilor, filiala Dobrogea. A activat în cadrul cenaclului literar „Mihail Sadoveanu” din cadrul Cercului Militar Constanța.
 
A publicat antum 12 cărți de reportaje, proză, poezie, jurnale de bord și impresii de călătorie în „Călător pe patru continente” (Editura Sport Turism, București, 1978), „Orizont mediteranean” (Editura Albatros, București, 1982), „Argonauții și lâna de aur” (versuri, Editura Cartea Românească, București, 1983), „Steaua Mării” (versuri, Editura Eminescu, București, 1986), „Pe Marea lui Atlas” (Editura Europolis, Constanța, 1993), „Incendiu la bord” (Editura Muntenia, Constanța, 1994), „De la Ipotești la Palermo” (Editura Leda, Constanța, 1995), „De la Marea Neagră la Pădurea Neagră” (Editura Metafora, Constanța, 1996), „Vox Maris” (versuri, Editura Eminescu, 1997), „Marea, cu dorul ei de ducă întru frumos și fericire” (Editura Andrei Șaguna, Constanța, 1997), „Tragedia navelor «Struma» și «Mefkure»” (Editura Fundației „Andrei Șaguna”, Constanța, 1998), „Libri maris” (Editura Fundației „Andrei Șaguna”, Constanța, 1999). Postum, la Editura Ex Ponto din Constanța i-au apărut „Drum spre Australia” și „Amurg” (versuri, 2003), respectiv „Stropi de mare” și „Ultimul port” (2004)⁴. La începutul anilor ’90 l-am întâlnit frecvent, în redacția revistei „Marea Noastră”, unde găsea timp pentru multe dintre confesiunile sale spuse dar nescrise. Așa mi-l amintesc, ponderat în mișcări și gestică, mucalit în vorbele-i de duh, sfătos și smerit când era vorba de întâmplări la limita irealului. Și, fie vorba între noi, într-o viață trăită intens pe mare, acestea nu au fost puține.
 

Dar Șerban Gheorghiu nu a fost niciodată un simplu marinar, un matelot de rând cântându-și melancoliile la prova fieșcărei nave. A fost un iscoditor și un căutător de noi istorii și legende, pe care le-a demistificat și redat posterității în volumele sale, dar și în corespondența cu prieteni și personalități ilustre.
 

Dorul de ducă

 
„Pentru Șerban Gheorghiu marea n-a fost doar un vis frumos ci și o obsesie care l-a mistuit toată viața - conchide publicistul Traian Brătianu. Născută, poate, din povestirile tatălui (care a fost și pescar și marinar și marangoz și fochist pe mai multe nave, ceea ce i-a permis ca de-a lungul anilor să acumuleze bogate cunoștințe, impresii și doruri), din zvârcolirile Dunării nemuritoare (privită și admirată adesea de pe faleza Galațiului, orașul în care s-a născut și a copilărit) și care i-a inflamat imaginația, sau, dintr-un instinct puternic al aventurii, moștenit pe cale paternă și întreținut de dorința de a fugi de sărăcie, ea i-a marcat toată viața, exaltându-i simțurile și exacerbându-i sensibilitatea.
 
Dorul său de ducă a început la 16 ani, când, hotărât să se facă marinar, pleacă de acasă poposind la Constanța. Iar prima întâlnire cu întinderile nesfârșite de ape i-au lăsat o puternică impresie: «Marea m-a entuziasmat profund. Era calmă, fără nici o cută și de un albastru cristalin». Nu știu dacă s-a gândit bine la ce îl aștepta, vârsta nici nu-i asigura maturitatea necesară, dar dorința lui de a-și împlini un gând era mai puternică decât orice privațiune. Îl copleșea ideea de mișcare, marea asociind-o cu un infinit spațiu al libertății.
 
Poate și de aceea a trecut relativ ușor și peste foame și peste frig și peste lipsa de afecțiune și peste dorul de cei dragi și peste multe alte lucruri de care orice om are nevoie, mai ales la vârsta căutării identității. […] În lunga sa carieră de aproape 40 de ani, Șerban Gheorghiu a călătorit mult, pe aproape toate mările și oceanele lumii, a poposit în zeci de porturi unde a cunoscut un mare număr de oameni și locuri, a admirat numeroase monumente, a cercetat documente, a ascultat povești și legende, fascinat de trecut, a căutat cu asiduitate ineditul și s-a însuflețit la fiecare nouă descoperire cu bucuria copilului care descoperă lumea, sau a suferit în nesfârșitele zile și nopți de radă, într-un cuvânt a trăit intens fiecare clipă din care nu a lipsit niciodată marea...”⁵.
 

Un periplu sentimental

 
Una din lucrările sale emblematice pentru căutările sale rămâne volumul „De la Ipotești la Palermo. Periplu sentimental”, o amplă relatare a drumului parcurs până la Palermo, în căutarea mormântului lui Nicolae Bălcescu, cofondatorul „Frăției”, decedat la 29 noiembrie 1852, la Palermo. De altfel, Șerban Gheorghiu este recunoscut, pe bună dreptate, ca primul român care a xerografiat și reprodus certificatul de deces al marelui revoluționar pașoptist.
 
Aflându-se la Palermo, în iulie 1977, Șerban Gheorghiu îi dedică eroului poezia „Bălcescu”:
„La margine de citadelă
pe drumul care duce spre Mondello
între Mediterana cu flux și reflux de vecie
și-un versant abrupt al Muntelui Pelegrino,
stă strajă cimitirul „Rotoli”.
Aici, pe cea mai modestă piatră
din ultima alee,
citesc cuvinte de dor și nădejde:
Nicolae Bălcescu.
Pastorul camposantului m-a cunoscut
și ca un omagiu adus luptătorului
român din cenotaf,
ia parte unanimă la suferința mea.
Am stat de vorbă cu Bălcescu
până când mormintele, cerul, marea
se acopereau de stele.
Apoi l-am luat cu mine
pe nava lui albă
Care l-așteaptă cu pâine și sare...”⁶.
 
Descinderile sale au fost insuflate de modelul de viață oferit de mentorul său Augustin Z.N. Pop, reputatul eminescolog bucureștean (n. 30 august 1910 - m. 1 aprilie 1988), fost cercetător principal la Biblioteca Academiei Române, Secția Manuscrise, documente și corespondență între anii 1955 și 1959, pe care l-a cunoscut pe 2 septembrie 1956, avându-l coleg de cameră la sanatoriul din Sângeorz Băi, de care se va atașa pentru tot restul vieții. Autor, printre altele, și al lucrării „Contribuții la biografia lui Nicolae Bălcescu”, apărută în anul 1963, care i-a insuflat acest subiect de investigații și l-a incitat la lucru pe Șerban Gheorghiu.
 
„Pentru mine, în continuare, navigația a însemnat realizarea celor două mari dorințe: continuarea cercetărilor privind personalitatea lui Nicolae Bălcescu și, cu ochii gândurilor, să însoțesc pe drumurile de apă, peste mări și țări, pe Luceafărul poeziei românești, credință în poetul „nepereche”, începută la „Hebe”, apoi la București, în compania dascălului.”⁷. Într-o altă poezie, „Palermo”, Șerban Gheorghiu revine cu detalii asupra rezultatelor demersurilor sale:
Plutim spre sud, afară-i Mediterana,
În suflet ne-nchidem ca-ntr-un cort
Ascultând glasuri ciudate ce vin de
sub ape.
 
Haloul unui far ștrengar ne face cu
ochiul,
Apoi, Trinacria ne îmbrățișează cu
struguri de chihlimbare
și magistrale de mandarine cu carnea
roșie.
 
La coborâre ne îndreptăm pe un
drum plin de istorie
drumul lui Bălcescu la Via Butera.
 
Etajul urcă un evantai lung de
trepte
Nepoții spălătoreselor ne-au cunoscut,
dar nu mai cunosc chilia tovarășului
de gânduri
al lui Giuseppe Garibaldi.
 
Privim cartierul obosit
conturat în apa Molului Vechio,
acum fără viață,
țărmul torid al Scoicii de Aur, de
unde tu, Bălcescule,
așteptai vasul fantomă, cu vele mari
cât o sete.
 
Te căutăm mai departe prin orașul
uriaș de humă
ce-și tace gândurile sale, mergând pe
urmele sângelui tău
care a curs ca un val de istorie.
 
Intrăm în cetatea mută a Capucinilor
unde lumina palidă se joacă beată
prin cranii,
îngerii căzuți printre coloane
 
atârnă morți, sute de ciorchini, cu
aripile smulse și frânte,
criștii și heruvimii, la fel, uscați cu
coastele galbene înșirate.
 
Privirile de marmură moartă
încununate cu flori și lumânări
aprinse
ne urmăresc cu lacrimi de piatră.
 
Un călugăr ne conduce tăcut pe
aleile
plantate cu arbori de schelete, printre
care-ți
căutăm numele zadarnic.
 
Dar printre aceste case funerare de
marmură platinată,
unde ard lumânări și trufiile sunt
păzite
de îngeri cu ochii goi, nu te găsim.
 
Locul tău de veci se află undeva la
marginea orașului,
în groapa comună a săracilor cu care
te-ai înțeles
și aici, departe de meleagurile tale.
 
Te căutăm mereu, pentru că am venit
aici
să-ți pășim urmele și să te găsim.
Locurile ne sunt cunoscute,
parcă am mai fost noi pe aici
parcă am mai fost noi pe aici odată.
 
În parcul lui Garibaldi,
te-am găsit.
Tovarășul tău de idei
te-a primit în casa lui de odihnă,
oferindu-ți loc lângă el.
 
Te-am privit pios, ți-am sărutat
fruntea înaltă
ce susținea soarele, apoi te-am luat
cu noi
pe nava ta albă, care te-a așteptată
atât de mult.
 
În golf meduzele palpitau lent
iar papagalii multicolori de pe
picioarele
Montelui Pelegrino, își dau păreri
Zburând din tufe-n tufe de palmieri.
 
Pentru că volumul cu pricina cuprinde numeroase scrisori selectate din bogata corespondență pe care cei doi au purtat-o de-a lungul a mai bine de trei decenii, m-am oprit la un alt partener de dialog și prieten de cursă lungă al autorului. Este vorba despre căpitanul I port Octavian Sved (n. 9 iulie 1921 - m. 9 martie 2012), gălățean de-al său, căruia Șerban Gheorghiu îi va descrie, cu lux de amănunte, parte din demersurile sale:
 
Dragă prietene,
 
Înțelepciunea bătrânească spune că unui prieten bun poți să-i spui, precum unui frate, atât bucuriile cât și necazurile. Această bucurie a mea este însă una care se înșiră pe mai multe rânduri. Într-una din zilele ale lunii lui Cuptor din anul 1974, m/n „Transilvania” a acostat, conform itinerariului, în capitala Siciliei Garibaldine. Cum în acest oraș eu aveam preocuparea care mă atrăgea ca un magnet pe urmele lui Nicolae Bălcescu, am pornit către Câmpul sfânt de la poalele Muntelui Peregrino.
 
Aflându-mă în Cimitirul „Rotoli” în compania prietenului meu de câțiva ani buni, Giuseppe Lo Cicero, intendentul acestui lăcaș. După ce am mai fotografiat câteva imagini ale cenotafului lui Bălcescu, discuțiile noastre s-au purtat despre prezența marelui istoric și revoluționar la Palermo, cât și despre preocupările mele asidui de a afla noutăți despre el.
 
Eram de-acum prea bun prieten cu Giuseppe Lo Cicero și el mă primea foarte politicos de câte ori eu veneam pe aici. De la cenotaful lui Nicolae Bălcescu, care se afla pe o alee cam mărginașe a cimitirului, am pornit agale către ieșirea din cimitir. Parcurgând aleile principale ale cimitirului, ne oprim în fața unui monument funerar dantelat în marmoră albă. Intrăm înăuntru lăcașului, și prietenul palermitan îmi prezintă cele două morminte ale părinților săi. Eu mă închin în fața lor, mă înclin pios și murmur cuvintele latinești: „Sit tibieri terra levis” (Fie-le țărâna ușoară).
 
Nu trecu un minut și prietenul meu a început să plângă cu suspine, într-un așa fel încât m-a impresionat și pe mine foarte puternic. Văzând că plânsul lui Giuseppe continuă cu aceeași intensitate, îl îndemn să nu mai plângă pentru că viața nu este eternă pe pământ, că și noi vom muri odată: „ - Lașa, Giuseppe, lașa caro non piangere piu, anche noi siamo asteso, lașa per favore, non piangere piu…”.
 
Văzând că prietenul italian tot continuă să plângă, la un moment dat, gândindu-mă la părinții mei care și ei au murit, eu nevăzându-i pentru ultima dată, fiind plecat pe mare, am început să plâng și eu. Plângeam acum împreună, parcă eram doi frați și veneam de la înmormântarea celor doi părinți care au murit în același timp. Când ne-am apropiat către oficiu, plânsul ne-a mai încetat din intensitate, apoi iarăși, la îndemnul meu, lacrimile nu au mai curs.
 
Vrând să-mi iau rămas bun de la Giuseppe, el mă reține și îmi propune că mă conduce el cu mașina lui până la navă (lucru pe care până acum nu-l făcuse), deși stația de autocar era în imediata apropiere a cimitirului. Goneam pe străzile palermitane cu Fiatul lui Giuseppe Lo Cicero, care a suspinat până m-a adus la scara navei. Când ne-am despărțit a început iarăși să plângă și mi-a spus cu o voce întreruptă „- Ciao fratello, Georgio”.
 
Până seara târziu am avut o melancolie excesivă, iar noaptea nu prea am putut dormi, gândindu-mă doar la Giuseppe Lo Cicero, la acele cuvinte latine - Fie-le țărâna ușoară, care l-au impresionat puternic, fapt ce a făcut ca la despărțire să mă numească frate. După trei-patru luni, pe o duminică caldă de octombrie, la ora opt dimineața, „Transilvania”, se alipește ușor de cheul principal a Gării maritime. Soarele sicilian atât de darnic m-a invitat să revăd forfota pestriță de pe cheu. La un moment dat aud o voce puternică de bariton, foarte cunoscută, când observ că din mulțime se ridică o mână, apoi apare la vedere prietenul Giuseppe, care strigă: „- Giorgio, vene subit-o, descendere!”. Cobor, ne îmbrățișăm ca doi frați buni, după care el îmi spune, nelipsit de acel zâmbet care-l caracteriza:
- Andiamo! (Să mergem!)
- Ma dove? (Dar unde?)
- A Cappuccini! (La Cappuccini!).
 
Cu toate că era o zi de duminică și Muzeul Cappuccinilor nu avea program, aici am găsit pe colegul lui Giuseppe Lo Cicero, superintendentul Padre Giuseppe Galosso, care ne aștepta, și care îmi prezintă dintr-un vraf de dosare certificatul în original al înmormântării lui Nicolae Bălcescu. După aceasta coborâm cele 54 de trepte care ne-au lăsat în Grota Cappuccinilor. Aici am pornit pe aleile cu scheleți și ne-am oprit în coridorul central, unde mi se prezintă un grup de cinci mumii din 1852-1853. Tuturor cinci le lipseau, însă, datele necesare identificării: nume, prenume, ziua și luna decesului etc. Totuși, intendentul de aici, care dispunea de o numerotare a tuturor mumiilor, pe baza înregistrărilor, a afirmat că, la mijlocul grupului, s-ar afla Bălcescul nostru. Cadavrul este îmbrăcat simplu, are mâini subțiri, iar chipul mi s-a părut foarte asemănător cu cel al statuii din Parcul Garibaldi. Pe cap purta o căciulă din blană de oaie, de felul celor purtate în Țara Românească la epoca respectivă. După câte am observat, nici un alt cadavru nu avea o căciulă similară.
 
Am făcut pe dată câteva fotografii grupului celor cinci mumii, cu cel din centru indicat de a fi Nicolae Bălcescu. După ce am intrat în posesia certificatului de înmormântare, a celui de îmbălsămare și a fotografiei celui de a fi Bălcescu, am socotit de datoria mea să semnalez organelor noastre toate acestea în speranța că, printr-o cercetare mai amănunțită, se va putea confirma ipoteza emoționantă că, spre deosebire de ceea ce se crede îndeobște, trupul lui Bălcescu nu s-a pierdut într-o groapă comună, ci se află în catacombele Cimitirului Cappuccinilor din Palermo.
 
Toate aceste acte le depun organelor din țară către sfârșitul anului 1974. În tot cursul anului 1975, nu am primit nici un răspuns privind cercetările mele făcute la Palermo despre Bălcescu. În perioada lui 1976, televiziunea din Köln, R.F. Germania, publică într-un documentar „Catacombele Cappuccinilor din Palermo”, unde precizează acolo și prezența lui Nicolae Bălcescu. Dr. Michael Kroner⁸ a dedicat acestei probleme o pagină în ziarul „Karpaten Rundschau” din Brașov, la 3 decembrie 1976, iar în săptămânalul de cultură clujean „Tribuna” din 16 decembrie 1976, tot sub semnătura dr. Michael Kroner, apare articolul intitulat: „S-a descoperit mormântul lui Nicolae Bălcescu!?”
 
Faptul că nu primesc nici o veste despre documentele de arhivă predate de mine televiziunii noastre, continuă să mă neliniștească. În sfârșit, la începutul anului 1977, primesc un telefon din partea televiziunii noastre, prin generosul reporter Aristide Buhoiu, care mă invită la București, unde împreună cu Horea Nestorescu - Bălcești, îmi ia un interviu în fața aparatului de filmat asupra cercetărilor pe care le-am făcut la Palermo despre Bălcescu.
 
În urma acestui important interviu, organele competente trimit la Palermo o comisie guvernamentală compusă din Dan Berindei, dr. docent la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, secretarul istoricilor din R.S.R., Cantemir Rișcuția, antropolog la Institutul „Victor Babeș” din București, Aristide Buhoiu, reporter - operator al TVR și Horea Nestorescu - Bălcești, director la Muzeul memorial „Nicolae Bălcescu”. În timp ce la Palermo Comisia noastră guvernamentală efectua cercetările despre Bălcescu, revista „Magazin Istoric” (nr. XI) din 1977, publică sub genericul „Cititorii scriu istorie”, facsimilele autorizației de înmormântare și al filei din registrul de decese în care este înscris numele lui Nicolae Bălcescu, după documentele depuse la revistă de mine. Primul document se publică în traducere completă, diferind astfel (și din alte câteva puncte de vedere) de versiunea apărută în Nicolae Bălcescu „Opere, Volumul IV. Corespondență”, ediție critică de G. Zane, București, 1964, pag. 417.
 
Despre finalul cercetărilor de la Palermo, acei care au dat relații în revista „Tribuna” nr. 49 (1094) din 8 decembrie 1977 și „Flacăra” nr. 51 (1178) din 22 decembrie 1977, și au infirmat presupusa mumie a lui Nicolae Bălcescu au fost antropologul dr. Cantemir Rișcuția și Horea Nestorescu - Bălcești. Departe de a face o polemică privind acest caz, vreau doar să afirm că mumia lui Nicolae Bălcescu nu a fost aleasă pentru că era singura îmbrăcată în haine de resorgisment, cum afirmă cu certitudine Horea Nestorescu - Bălcești. Mumia lui Nicolae Bălcescu mi-a fost confirmată în prezența lui Giuseppe Lo Cicero, după poziția inițială indicată de Administrația Catacombelor Mănăstirii Cappuccinilor. Apoi același Horea Nestorescu-Bălcești continuă: „Nici o altă mumie nu corespunde datelor antropologice stabilite de dr. Cantemir Rișcuția pe baza studiului fotografiilor și fișei de deținut al lui Nicolae Bălcescu!”.
 
Vreau să reamintesc despre eminentul dr. Cantemir Rișcuția, antropolog la Institutul „Victor Babeș” din București, că în concluzia generală a expertizei antropologice a unui portret fotografic necunoscut, atribuit lui Mihai Eminescu, ajunge (în revista „Manuscriptum”, An VII (1976), pp. 179-183), la concluzia rizibilă: „Din cele expuse mai sus, putem afirma că portretul necunoscut a putut aparține cu multă probabilitate poetului Mihai Eminescu”.
 
În fapt, fotografia respectivă tip cabinet atribuită spectacular, prin revista „Manuscriptum”, de o serie de nespecialiști poetului Luceafărului în proporție de 85 la sută, s-a dovedit a fi a unui moșier cu numele de V. Vlădoianu, colonel și parlamentar liberal, de altă structură morală și de un fizic net diferențiat, semnat pe verso altui exemplar al fotografiei respective. Cu toate că citata revistă a crezut că „expertiza” lui Rișcuția se va elucida cu argumente științifice autenticitatea documentului în discuție, realitatea de arhivă a scos la iveală impostura „antropologului”, ca și spiritul aventurier a celor angajați pe panta descoperirii cu orice preț, a inventării a unui nou chip al lui Eminescu. În fața unor asemenea gafe și falsuri ale dr. Cantemir Rișcuția, antropolog la Institutul „Victor Babeș”, unde a rămas spiritul de răspundere față de personalitatea lui Eminescu și față de scrupulul științific!?. Mă întreb atunci este acest Rișcuția un specialist sau un improvizat erijat în autoritate științifică? El s-a făcut de râs cu toate analizele lui „științifice” pe care le dă cu toată certitudinea în ce privește „Fotografia a V-a a lui Eminescu”. Cum de mai are curajul să iasă în discuție și să tragă în continuare concluzii „științifice”? Este surprinzător cum s-a apelat, tot la „doctorul...” și cum mai pot fi luate în considerație demonstrațiile sale „științifice”!
 
Oare a uitat cineva, cu câtă precizie, acest „mare maestru” pleda că falsa fotografie a lui Mihai Eminescu este autentică a poetului. Se poate șterge această gafă din memoria cuiva? Cum este posibil și cum tot „doctorul...” să fie crezut ca cea mai competentă autoritate de a stabili concluzii. Consider prin acest fapt că poate fi pusă în cumpănă analiza privind mumia lui Bălcescu efectuată de acel care a debutat cu marea gafă, atribuind fotografia unui colonel, prin demonstrații aberante, că este a poetului nostru național.
 
Presupusa mumie a lui Nicolae Bălcescu de către administrația Cappuccinilor, am fotografiat-o în perioada anului 1974, înaintea filmării catacombelor de către Casa de filme vest-germane din Köln (Vest Deutschen-Köln), care prezintă la 13 aprilie 1976, un film documentar „Die Katacomben von Palermo - Sicillien” (Catacombele din Palermo-Sicilia), unde, printre celelalte mumii îmbălsămate, figura și aceea a lui Nicolae Bălcescu. Ceea ce mă convinge însă să cred că mumia nu era a lui Bălcescu, este faptul că, atunci când mi-a fost prezentată, îi lipsea „targhetina” (acel cartonaș purtător al numelui său agățat de gât sau de mâna dreaptă). Aceleași cartonașe le lipseau și celorlalte patru mumii, două din dreapta și două din stânga, care formau acel grup de cinci, relatându-mi-se că s-au pierdut datorită umidității mai excesive a coridorului.
 
Filmul documentar însă, prezentat de televiziunea vest-germană, realizat de către Werner Koch, susține și el, pe bună dreptate, potrivit registrului de decese al Conventului Cappuccinilor, că Bălcescu a fost îmbălsămat în catacombe. Mai mult decât atât, un prieten al dr. Michael Kroner („Karpaten Rundschau” nr. 47/25 noiembrie 1977, p. 6) arhitectul Robert Kisch din R.F. Germania, susține că a procurat și textul „targhetinei” agățat de mumia lui Bălcescu.
 
Ei bine, tocmai acest cartonaș îi lipsea presupusei mumii a lui Nicolae Bălcescu când a fost fotografiată de mine, și cu atât mai mult textul, care era atât de interesant. În opinia sa, dr. Dan Berindei care a condus Comisia la Palermo, secretar al Consiliului Național al Istoricilor din România (de exemplu) în articolul apărut în „Revista de Istorie” (nr. 11/1977), privind identificarea mumiei lui Nicolae Bălcescu în galeriile catacombelor Cappuccinilor, relatează că nu datorită analizelor antropologice, însă precizează silința ofițerului de marină Șerban Gheorghiu și meritul lui de a fi xerografiat actul de înmormântare din registrul decedaților și de a fi comunicat primul în țară imaginea lui.
 
Privind volumul meu de drumeții, scriitorul Florentin Popescu spune, printre altele: „În volumul Călător pe patru continente (1978, Editura Sport - Turism), Șerban Gheorghiu caută și adeseori găsește surprinzătoare urme românești în lumea largă - referindu-se pe larg la cercetările făcute la Palermo despre mormântul lui Nicolae Bălcescu. În cadrul „Zilelor Bălcescu” din „Decada artei culte”, care a avut loc în ziua de 29 noiembrie 1978, am fost invitat și eu timp de trei zile la Râmnicu Vâlcea și la Muzeul Memorial „Nicolae Bălcescu”. Printre cei invitați erau: dr. Michael Kroner de la „Karpaten Rundschau”, susținător și el al mumificării lui Bălcescu, membrii misiunii de specialiști români care au investigat la Palermo condițiile în care a trăit și murit Nicolae Bălcescu și o mare parte a intelectualității locale.
 
Dezbaterea condusă de profesorul scriitor Doru Moțoc a fost o amplă trecere în revistă, creând interesante discuții, privind ultimele cercetări efectuate la Palermo. Din discuție a reieșit în mod deosebit că „antropologul” Cantemir Rișcuția nu a avut prilejul să efectueze o analiză mai profundă asupra mumiei lui Bălcescu, rezumându-se doar la câteva analize sumare, prin faptul că acest lucru nu i-a fost permis de Cappuccini, argument evocat de el însuși la acest colocviu. Dragă Octaviane, mă opresc aici cu cercetările mele despre marele nostru revoluționar Nicolae Bălcescu și rămân cu convingerea că analiza „antropologului” a fost făcută superficial. Regret însă foarte mult faptul că nu am mai avut posibilitatea de a mai merge la Palermo pentru a continua cercetările.
Devotat,
Șerban Gheorghiu”⁹.      
 

O confirmare

 
Cea mai elocventă și pertinentă concluzie privind investigațiile făcute de Șerban Gheorghiu aparține academicianului Dan Berindei, fiind consemnată, ca atare, pe coperta 4 a volumului „De la Ipotești la Palermo. Periplu sentimental”: „Una din tragediile istoriei noastre din secolul trecut (secolul al XIX-lea - n.n.) a fost și pierderea mormântului lui Bălcescu, în sensul neputinței identificării lui. Pentru mine este de neînțeles cum familia și tovarășii săi de idei și de suferințe și mai ales Ion Ghica n-au întreprins nimica în deceniul al șaselea pentru clarificarea problemei.
Ofițerul de marină Șerban Gheorghiu are meritul de a fi deschis problema, punând din nou în discuție chestiunea locului unde s-ar afla rămășițele lui Bălcescu; revenind la Cimitirul Cappuccinilor, a impulsionat reluarea «în forță» a cercetărilor, el fiind primul român care a xerografiat și reprodus adnotațiunea din registrul decedaților, aducând în țară certificatul de deces al lui Nicolae Bălcescu.”.
Un gând pios, o ancoră de flori și un far veșnic aprins în memoria navigatorilor români care, asemeni scriitorului constănțean Șerban Gheorghiu, au ancorat iremediabil în eternitatea ultimului port.
REQUIESCAT IN PACE!
 
Sursa foto: Colecția doamnei Coca Elena Gheorghiu, fiica scriitorului Șerban Gheorghiu
 
Despre Marian Moșneagu
 
Comandor (r) dr. Marian Moșneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanța. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) și ale Facultății de Litere, Istorie, Drept și Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universității „Ovidius” Constanța (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) și șef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 
Citește și: 

Comandorul (r) Marian Moșneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană 

Provocarea lui Victor Torpilorul din Vaslui (galerie foto)

 

---

¹ Traian Brătianu, ,,Dor de ducă”, în Șerban Gheorghiu, ,,Ultimul port”, Constanța, Editura Ex Ponto, 2004, p. 11.
² Ibidem, p. 12.
³ ,,O familie de marinari și pasiunea pentru Nicolae Bălcescu“, în ,,Magazin istoric”, Anul XII, nr. 1 (130) ianuarie 1978.
⁴ Marian Moșneagu, ,,Dicționarul marinarilor români”, București, Editura Militară, 2008, p. 201.
⁵ Traian Brătianu, ,,Dor de ducă”, în Șerban Gheorghiu, ,,Ultimul port”, Constanța, Editura Ex Ponto, 2004, pp. 5 – 7.
⁶ Poem apărut în revista ieșeană ,,Convorbiri literare” din august 1977.
⁷ Șerban Gheorghiu, ,,De la Ipotești la Palermo. Periplu sentimental”, Constanța, Editura Leda, 1995, pp.46 – 47.
⁸ Michael Kroner (n. 22 decembrie 1934, Albești, jud. Mureș), scriitor de limba germană, istoric și editor sas. Absolvent al Institutului Pedagogic din Sighișoara, ulterior a studiat istoria la Cluj. După absolvire, a activat ca profesor și ulterior ca director al Secției germane a Gimnaziului din Bistrița. Din anul 1968 s-a angajat la publicația săptămânală de limba germană ,,Karpatenrundschau”, unde vreme de un deceniu a ocupat funcția de redactor pentru istorie și etnografie. În 1972 a luat doctoratul la București cu o teză despre viața și activitatea lui Stephan Ludwig Roth. În anul 1979 a emigrat în R.F. Germania, unde a activat în calitate de colaborator științific la Muzeul Național Germanic (1980 – 1982) și ca arhivar la Asociația Landskreis Fürth (din 1982).
⁹ Scrisoare dactilografiată, aflată în posesia subsemnatului.