Comandant peste cinci porturi

Corabia vieții

Când cineva pleacă la Domnul, lasă în urmă o mare de lacrimi și durere. Dar, pe lângă regretele eterne, și un toptan de amintiri. Și undeva, într-un cimitir, de cele mai multe ori departe de locul de baștină, o cruce. Crucea lui Mihuțu, ca și destinul său de aromân sadea, a fost puțin diferită. Am descoperit-o recent, în cartea unui distins dascăl brăilean, semnalată mie cu aceeași admirabilă bunăvoință de Vasile Cornea, timișoreanul pasionat de viața, cariera și opera celui mai drag prieten al lui Mihuțu, genialul Matila Costiescu Ghyka[1].
Început de secol XX
      
   Evocând începuturile carierei sale în Marina Română, Matila povestește despre primii săi camarazi de suflet, șeful de cart de pe crucișătorul „Elisabeta”, „un locotenent care cunoștea bine Parisul; avea multe cărți franțuzești, pe care le schimba cu ale mele. Ceilalți doi camarazi preferați erau un ofițer mecanic moldovean, cu barbă lucioasă și voce de bariton; trecuse prin seminar și cunoștea foarte bine vechile cronici moldovene, din care îi plăcea să citeze, și un aspirant de origine macedoneană, mult mai în vârstă decât camarazii lui (avea deja 28 de ani – n.n.) fost profesor la liceul român din Bitolia și trecut prin Școala Superioară de Artilerie din București. Datorită lui – mărturisește Matila, m-am inițiat în încurcata problemă a românilor din Macedonia, care, la acea vreme, sub ochiul amuzat al Turciei, făcea mult sânge rău Greciei și României. Tot el mi-a povestit și istoria Imperiului româno-bulgar al Asăneștilor, dinastie română care a domnit asupra Bulgariei și Macedoniei în secolul al XIII-lea (Ioan Caloian, încoronat de cardinalul Leon la Târnovo, în urma trecerii sale și a patriarhului său la religia catolică, e menționat de un cronicar francez ca «Jesanins, Sire des Blas et des Comins», adică al vlahilor și cumanilor). [...]
          Toate acestea și multe alte amănunte din istoria și folclorul Macedoniei și al Epirului le-am aflat de la camaradul meu Mihuțu, mărunt de stat, dar plin de ardoare, pe care aveam să-l reîntâlnesc cu prilejul celorlalte două șederi ale mele la Constanța, din care ultima, foarte zbuciumată, a avut loc în timpul Primului Război Mondial, pe când eram ofițer de legătură pe lângă Marina rusă.”[2].
Cine era, de fapt, armânul nostru? Fiul Handeei şi al lui Gheorghe Mihuţu, Triandafil[3] Mihuţu se născuse la 5 iunie 1872 în Aminciu, plasa Mițova[4], districtul Epir.
După absolvirea Liceului Aromân din Bitolia[5], în anul școlar 1894-1895 a profesat ca suplinitor[6] la Școala Comercială din Ianina[7].
Din cauza frământărilor politice și a incertitudinilor sociale, a preferat să se mute în România, optând să urmeze cursurile Şcolii Militare de Artilerie şi Geniu, Secţia Marină din Bucureşti.
 La absolvirea acesteia - 1 iulie 1899, cu media 12,66, al 38-lea între cei 55 de ofițeri, a primit gradul de subloctenent.
Și-a început cariera la Apărarea Porturilor Fluviale din cadrul Diviziei de Dunăre (1899-1901), unde a fost ambarcat pe pontonul-școală „Ștefan cel Mare”.
 În perioada 1 noiembrie 1899 – 1 iulie 1900 a urmat cursurile Şcolii de Aplicaţie, pe care a absolvit-o cu media 15, al treilea din 8 absolvenți. Pe timpul practicii din vara anului 1900, a fost ambarcat pe crucișătorul „Elisabeta”.
“La începutul lunii martie 1900, crucişătorul a revenit în portul Galaţi, unde a fost introdus în şantier pentru reparaţii, care au durat până la 1 septembrie. La comanda navei a fost numit căpitan-comandorul Nicolae Barbieri. În statul major al crucişătorului s-au aflat locotenent-comandorul Nicolae Gracovski, secundul navei, căpitanii Vasile Toescu şi Vasile Pantazzi, locotenenţii Titus Ciornei şi Alexandru Cătuneanu, sublocotenenţii Eugen Stihi, Constantin Rădulescu, Ion Caludi, Ioan Bălănescu, Triandafil Mihuţu, Nicolae Constantinescu şi mecanicii clasa I Petre Dunarinţu şi Nicolae Gheorghiu.”[8].
Între 1 aprilie 1902 și 16 aprilie 1904 a activat în cadrul Depozitului Echipajelor Marinei, unde a fost ofițer în Compania Infanteriști și respectiv ofițer cu aprovizionarea, cazarmarea și biblioteca. Totodată a fost și profesor la Școala de Cadre.
În anul 1903 a fost detașat pentru un stagiu de navigație în cadrul Serviciului Maritim Român, efectuând două voiaje cu un cargou pe ruta Constanța – Rotterdam.
La 10 mai 1904 a fost înaintat în gradul de locotenent.

În Foaia calificativă întocmită la 4 octombrie 1904, locotenent-comandorul Rădulescu, comandantul Depozitului Echipajelor Marinei aprecia că „De la ultima inspecţie generală, locotenentul Mihuţu Triandafil a continuat a-şi îndeplini în mod satisfăcător serviciile de ofiţer cu aprovizionarea cu cazarmarea şi cu biblioteca. A profesat şi la Şcoala de Cadre. Cunoaşte bine limba turcă pe care o vorbeşte curent şi binişor pe cea franceză.
Aptitudinea cu privire la partea morală nu lasă nimic de dorit.
Caracter blând şi serios, ştiind să devină energic când trebuie, locotenentul Mihuţu este un ofiţer disciplinat şi pătruns de sentimentul datoriei.
Nu cere des concedii.
Este sănătos, deşi nu robust.
Educaţia îngrijită. Conduita, ţinuta şi traiul în societate exemplare.
Îl propun pentru a fi trimis să-şi completeze practica pe vreun bastiment străin de război, conform art. 34 din Regulamentul Şcolii de Aplicaţie a Ofiţerilor de Marină, pe care a absolvit-o cu media 15.”.[9]
Ulterior a activat pe bricul „Mircea” din cadrul Diviziei de Mare, ca ofițer de cart și cu Timonieria și Navigația.
 În perioada 1905-1906 a fost și profesor la Şcoala Navală, unde se va reîntâlni cu vechiul său prieten.

„Ajuns la Constanța, la începutul lunii octombrie 1905 pentru a-și lua în primire postul de profesor de Electricitate și de Torpile la Școala Navală, Matila Ghyka povestește: ... mi-a făcut mare plăcere să-l reîntâlnesc pe camaradul meu Mihuțu, macedo-românul cu care mă înțelesesem atât de bine pe «Elisabeta». Era profesor de Navigație la aceeași Școală de Marină și am hotărât să locuim la hotelul «Europa», aflat la ceva depărtare de mare, la începutul mahalalei tătărești, cu o priveliște destul de frumoasă spre stepa din interior. [...]
Camaraderia mea cu Mihuțu s-a legat și mai mult nu numai fiindcă, după mamă, eram de origine albaneză, dar după datele genealogice oferite de tatăl meu, străbunicul lui venise din Epir pe la 1770, de fapt, de la Ianina, ca mulți imigranți din acea vreme și după ce a dobândit rangul de sluger (o mică boierie) s-a înălțat în treaptă după ce s-a căsătorit cu o moștenitoare din județul Buzău, care i-a adus ca zestre, între alte moșii, Costieștii – fiii lui adoptând acest nume.
Din această pricină, Mihuțu (Ianina era orașul sfânt al macedo-românilor din Epir) avea pentru mine devotamentul samuraiului față de șeful său de clan și-mi povestea toate amănuntele posibile despre tradițiile și viața românilor din Macedonia și Epir. Știam deja că foarte aproape de Ianina se află pădurea sfântă de la Dodona, unde altădată fusese oraculul lui Zeus și că Styxul și Acheronul nu erau departe.”[10].
Caracter blând, dar serios și foarte disciplinat, Triandafil Mihuțu avea conduita și ținuta exemplare și un puternic sentiment al datoriei. Cunoștea limbile franceză, greacă, turcă, bugară și rusă. Era un ofițer devotat meseriei sale, cu demnitate și multă moralitate și își trata subalternii cu multă bunăvoință.
La 30 septembrie 1906 a primit mandat de la Ministerul de Război, la solicitarea Ministerului Afacerilor Străine, pentru a executa o misiune specială în vara anului 1907 pe lângă Comisia bulgară condusă de inginerul Goran Mintcev, însărcinată cu ridicarea talvegului Dunării.
Căpitan-comandorul G. Rădulescu, devenit între timp comandant al Diviziei de Dunăre, menținea aceleași aprecieri elogioase la adresa tânărului ofițer: „Înfăţişare simpatică. Conformaţie naturală. Ţinută morală. Sănătate perfectă. Aptitudini fizice bune. Rezistenţă de campanie mare. Trageri cu arma bine. Desen bine.
Inteligenţă clară. Judecată sănătoasă. Bun simţ mult. Spirit de ordine dezvoltat. Facultăţi intelectuale destul de dezvoltate. Temperament calm.
Ştiinţa limbii române foarte bine. Cunoaşterea de limbi străine – vorbeşte franceza, turca şi bulgara. Cultură generală suficientă.
Instrucţiunea armei o cunoaşte bine. Regulamentele armei le cunoaşte perfect. Rezolvarea de teme tactice şi tehnice, pe hartă şi pe teren – a lucrat la topografie. Aplicare la studii are foarte multă.
Concepţie clară. Voinţă tare. Hotărâre imediată. Iniţiativă multă. Prevedere destulă. Energie foarte multă. Sânge rece la marşuri şi manevre, eventual în campanie foarte mult. Comandă bine.
Disciplină foarte multă. Ţinută exemplară. Executarea ordinelor cu punctualitate. Simţul datoriei foarte dezvoltat. Bunăvoinţă mare. Rigoare puţină. Tact foarte mult. Spirit militar dezvoltat. Spirit de corp destul. Camaraderie foarte multă. Calea de înaintare la rând. Simţul onoarei foarte dezvoltat, curaj militar mult. Devotament mult. Spirit de sacrificiu mult. Patriotism foarte mult.
Autoritate suficientă. Prestigiu destul. Seriozitate multă. Sinceritate mare. Lealitate multă. Demnitate suficientă. Dreptate multă. Tărie de caracter foarte multă. Curajul opiniei îl are. Sentiment de familie are. Moralitate multă. Integritate normală. Modestie suficientă. Maniere alese. Conduită exemplară. Avere nu are. Cumpătare are. Pasiuni nu are. Defecte nu are.
A colaborat la Harta Dunării, fiind ambarcat ca ofiţer de bord pe canoniera „Siretul”.
 Iubirea de soldat foarte mare. Grija de material foarte mare. Prezenţa de serviciu regulată. Îndeplinirea serviciului destul de bine nu a avut ocazia a se distinge.
A mulţumit pe comandantul său direct. A îndeplinit funcţia de comisar special în Consiliul de disciplină.”[11].
De la 1 aprilie 1908 a fost detașat în cadrul Inspectoratului General al Navigaţiei şi Porturilor, în calitate de comandant al portului Constanţa.
La 10 mai 1908 a fost înaintat în gradul de căpitan.
În perioada 1 aprilie 1909-1 aprilie 1910 și-a desfășurat activitatea în cadrul Diviziei de Mare, în calitate de comandant secund pe bricul „Mircea” și subdirector la Școlile Marinei, unde a predat cursurile de Manevre, Drept internațional și Regulamente[12].
La 1 aprilie 1910 a fost mutat la Divizia de Dunăre. Încadrat la Punctele de Sprijin Galați-Tulcea-Sulina, a comandat foarte bine Stațiunea Sulina și nava „Alexandru cel Bun”, transformată în vas portmine Lernet.
La 5 noiembrie 1911 a fost numit ofițer la bord pe monitorul „Lahovary”.
La 1 aprilie 1913 a fost mutat în Direcţia V Marină din Ministerul de Război.
La 1 aprilie 1914 a solicitat trecerea în rezervă prin demisie, care i-a fost aprobată prin Î.D. nr. 1281 și Ordinul de Zi nr. 205/1915.

În vremuri de campanie

 Bun camarad, inteligent, cu aptitudini militare şi o cultură generală remarcabile, manierat, poliglot, sobru şi devotat profesiei, Triadanfil Mihuțu a îndeplinit cu succes numeroase misiuni speciale în timpul Primului Război Mondial.
 Astfel, după trecerea în rezervă, la 1 aprilie 1914, a fost comisar maritim şi comandant al portului Sulina (1914-1916), la 28 noiembrie 1915 fiind înaintat în gradul de locotenent-comandor în rezervă.
La 15 august 1916 a fost numit comandant militar al portului Constanţa. Și-a îndeplinit foarte bine această însărcinare, arătând multă energie, iniţiativă, pricepere şi putere de muncă. Ca recompensă pentru modul excelent în care şi-a făcut serviciul, comandantul Apărării Portului Constanţa, căpitan-comandorul Angelo Frunzianescu l-a propus pentru a fi decorat cu “Steaua României” clasa a V-a.
În urma evacuării portului Constanța[13],  de la 9 octombrie a fost nevoit să se mute la Tulcea, în calitate de comandant militar iar după căderea Tulcei, pe 10 decembrie 1916, la Comunicaţiile pe Apă[14].
Pentru activitatea de campanie desfășurată după 14 octombrie 1917, comandorul Nicolae Ionescu a apreciat că a adus bune servicii Marinei, propunându-l pentru a fi înaintat la gradul de comandor.
La 1 aprilie 1917 a fost numit comandant al Grupului IV Transporturi din cadrul Comunicaţiilor pe Apă.
La 1 septembrie 1917 a fost înaintat în gradul de căpitan-comandor în rezervă.
La 1 iunie 1918 a fost numit comandant militar al portului Bender (Tighina – n.n.) și ulterior şef al Biroului Marinei în statul major al Comisariatul General al Basarabiei (General Văitoianu)[15] la Chișinău.
„Acolo se afla, pentru problemele în legătură cu Delta și Nistrul, comandorul Mihuțu Triandafil – avea să cosemneze în Memoriile sale comandorul Virgil Alexandru Dragalina. Român macedonean și un foarte capabil ofițer de marină, el a fost imediat de acord cu retragerea Escadrilei de Nistru în lacul Liman, precum și cu încorporarea la Escadrilă – ca pradă de război – a trei șalupe ce aparținuseră armatei germane, pe care le capturasem: «Dniester», șalupă mare pentru transportul a 30-40 de ostași, «Betta» și «Gaudeamus», șalupe mici, ultima având corpul de lemn, însă o mare viteză și foarte elegantă (sic!).
Astfel, în ziua de 30 noiembrie 1918 am plecat în josul Nistrului, ducând la remorcă cele trei șalupe.”[16].
În calitate de inspector al Navigației pe Nistru, a suferit de un accident de serviciu comandat, rămânând „beteag de brațul drept” – consemnează profesorul brăilean
Ioan Munteanu.
Din 20 decembrie 1918 a fost trecut în subordinea Corpului V Armată.
  În perioada 23 mai 1919-1 decembrie 1920 a fost concentrat, fiind numit comandant militar al portului Brăila.
Conform informațiilor publicate de profesorul brăilean Ioan Munteanu, care citează documente consultate la Serviciul Arhivelor Statului Brăila, Fond Căpitănia Port Brăila, și-a continuat activitatea în calitate de căpitan al portului Brăila și între anii 1921 și 1927 și, ulterior, ca șef al Inspectoratului General al Navigației și Porturilor (1930-1933)[17].
La 1 ianuarie 1930 a fost trecut la pensie[18], dar și-a continuat activitatea, cel mai probabil până la desemnarea unui înlocuitor.
La 1 ianuarie 1934 a fost trecut în retragere pentru limită de vârstă iar la 8 iunie 1934 a fost înaintat la gradul de comandor în retragere.
De-a lungul întregii sale cariere a fost distins cu Medalia jubiliară (10 mai 1906), Ordinul sârb „Vulturul Alb” în grad de Ofiţer (1907) şi Ordinul „Coroana României” cu spade în grad de Ofițer (1920).
A locuit în Brăila, pe strada Galați nr. 17.
S-a stins din viață în primăvara anului 1938, fiind regretat de toți cei care l-au cunoscut, iubit și apreciat: „Cel mai în vârstă din promoție, era înconjurat nu numai de dragostea camarazilor, pe care și-o câștigase prin simțămintele lui delicate, dar și de un fel de venerație.
Cu toții vedeam în el reprezentantul Pindului, cu caracteristica celui asuprit.
Modest, timid, era greu la legat prietenii, dar odată legată devenea turc și și-ar fi dat chiar viața pentru prieten.
Atât în Marină, cât și printre căpitanii de porturi a lăsat regrete unanime, prin blândețea și spiritul de dreptate ce nu-l părăsea.
FIE-I ȚĂRÂNA UȘOARĂ!” – anunțau foștii săi camarazi în paginile revistei „Marea Noastră”[19].
În Cimitirul „Sf. Constantin” din Brăila a existat un mormânt care atrăgea atenția prin originalitate. Monumentul funerar consta dintr-un bloc masiv de granit, un catarg de metal frânt, cu o cruce în vârf și un colac de salvare la bază, flancat de ancore la colțuri, unite între ele prin lanțuri de ancoră.
Pe blocul de granit sta scrijelit în piatră următorul epitaf:
Catargul corabiei vieţei
Familiei Comandor Mihuţsu de Metsovo-Epir
 Aplecat şi rupt de furtuna morţei, dar întărit
Cu ziduri şi legători de stânci de granit
A patriei şi cu ancore de salvare de crucea credinţei,
Veșnica pomenire.
Paraschiva, soră
          Cu o anumită temere - justificată, din păcate -, am rugat recent un prieten brăilean să identifice mormântul și să-mi trimită câteva imagini. Din păcate, așa cum OMUL și Comandorul Triandafil Mihuțu a dispărut dintre noi, în urmă cu 82 de ani, așa s-a topit din cimitirul brăilean și ultima bornă a existenței sale pământești. Corabia vieții sale a naufragiat, se pare, pentru totdeauna…
          Îl evocăm însă astăzi, în preajma Zilei naționale a aromânilor și meglenoromânilor cetățeni ai Macedoniei, din respect pentru „sufletul lui de român, [care] l-a îndreptat spre țara de care se simțea legat, prin limbă și simțire”, ÎNTRU VEȘNICA LUI POMENIRE!
 
Sursa foto: Fototeca Muzeului Național al Marinei Române & Ioan Munteanu, „Portul Brăila. Mărire şi decădere”, Editura Proilavia, Brăila, 2013
 
Despre Marian Moşneagu
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016). 
 
Citește și:

Încă un amiral ne-a părăsit, chiar de ziua sa