Confesiunile bătrânului amiral Alexandru Constantinescu alias Bătrânu, Constanța pitorească, peripeții juvenile (galerie foto)

Fiul institutoarei Irina Vlădoianu, născută într-o familie de boieri din Câmpulung Muscel, și al directorului de poștă Iancu Constantinescu, Alexandru Constantinescu, rămas în conștiința marinarilor drept „Bătrânu“, s-a născut pe 24 februarie 1888 la București.
 
A absolvit Liceul „Gheorghe Lazăr“ din București (1907) și Școala Navală din Livorno (1911), efectuând un stagiu de ambarcare pe crucișătorul-școală italian „Etna“. Ulterior, a urmat cursurile Școlii Navale Superioare (1914), Cursul de limba engleză la Berlitz School din Londra (1920-1921), Școala de Semnale la Signal School din Portsmouth (21 februarie - 5 martie 1921), cu partea pregătitoare a Cursului de Electricitate (5 martie 1921), și Cursul de TFS la Școala de Semnale, Cursul de specializare la Electricitate și Torpile pe nava „Vernon“ (2 august-5 decembrie 1921), Cursul de Artilerie la Școala de Artilerie HMS „Excellent“. Cu acest prilej, a participat la o serie de trageri și lansări cu navele atașate școlilor din Portsmouth (5 decembrie 1921-15 aprilie 1922). Și-a completat studiile cu un Curs de Informații și Contrainformații organizat de M.St.M. (1925) și Cursul de comandament (1938).

De la Mare pe Dunăre 

Și-a început cariera la Divizia de Mare (1 iulie 1909-1 aprilie 1913), la Compania Depozit, ulterior fiind numit profesor la Școala de Marină și însărcinat administrativ pe bricul „Mircea“ (1912). De aici a fost mutat pentru aproape un deceniu la Divizia de Dunăre, unde a activat ca însărcinat cu timonieria pe monitorul „Lahovary“ (1 aprilie 1913-1 aprilie 1914), comandant al vedetei de siguranță „Maior Nicolae Grigore Ioan“ din Divizia de Dunăre (1 aprilie 1914-1 aprilie 1915), pe pontonul „Ștefan cel Mare“, pe un șlep cazarmă la Măcin și pe monitorul „Brătianu“ (1 aprilie 1915-15 august 1916).
 
În timpul campaniei a fost comandant al Bateriei de coastă de 120 mm L/10, formată din obuzierele de la cele patru monitoare, din Grupul IV Artilerie la Capul de pod Turtucaia (15 august-1 septembrie 1916), comandant al canonierei „Siretul“ din Flota de Operațiuni, cu care a luat parte la operațiunile de război de la Rasova și de pe brațul Borcea (1 septembrie 1916-10 ianuarie 1917), ofițer cu artileria (10 ianuarie-10 octombrie 1917), respectiv secund pe monitorul „Brătianu“ (10 octombrie 1917-1 iulie 1918), șef al Serviciului Artilerie în Comandamentul Forțelor Navale, instalat pe vaporul „Regele Carol“, adus la Chilia (1 iulie-16 noiembrie 1918), comandant
militar al Portului Vâlcov (1 noiembrie 1918-1 aprilie 1919), comandant al Bateriilor Marinei la Galați și comandant al Grupului Șlepurilor Armate (8 aprilie 1919-15 mai 1920), în Comandamentul Escadrilei Vedete (15 mai 1920-1 octombrie 1921) și comandant de torpilor la Sulina (15 aprilie - 1 octombrie 1922). 

Mentor al cadeților marinari 

Pe baza cunoștințelor sale teoretice profunde și a competențelor dobândite pe timpul școlarizării în Italia și Marea Britanie, a fost numit director de studii și profesor de limba engleză și italiană și tragerile artileriei fluviale la Școala Navală (1 octombrie 1922-1 aprilie 1923), participând și la campania de ambarcare cu cadeții Școlii Navale în Marea Mediterană, cu pasagerul S.M.R. „Principesa Maria“ (1923).
 
Ulterior, a fost promovat ca șef al Secției 2 Operații și Informații în Statul Major al Marinei (1 aprilie 1924-1 noiembrie 1925), respectiv șef al Serviciului Artilerie, Torpile, TFS în Direcția Marinei din Inspectoratul General al Marinei din București (1 noiembrie 1925-30 aprilie 1927).
 
Revenit în cadrul învățământului de marină ca ajutor al șefului de corp la Școala Navală (30 aprilie 1927-26 aprilie 1928), și-a efectuat stagiul de ambarcare în calitate de comandant al distrugătorului „Mărăști“ (26 aprilie 1928-17 mai 1930), șef de stat major în Comandamentul Divizia de Mare (17 mai-28 iulie 1930), pe distrugătorul „Regina Maria“ (28 iulie-18 octombrie 1930), ca șef de stat-major al Diviziei de Mare (18 octombrie 1930-19 septembrie 1931) și detașat temporar în Comandamentul Marinei (19 septembrie-1 octombrie 1931).
 
Ulterior, a fost numit în onoranta funcție de comandant al Școlii Navale (1 octombrie 1931-25 mai 1934), respectiv comandant al Școlilor Marinei (25 mai 1934-1 octombrie 1936, 1 noiembrie 1937-1 octombrie 1939).

La comanda Escadrilei de Distrugătoare 

După absolvirea, în anul 1938, a Cursului de comandament, a fost numit comandant al Escadrilei de Distrugătoare (1 octombrie 1936-1 noiembrie 1937), respectiv comandant al Comandamentului Litoralului Maritim (1 octombrie 1939-1 martie 1941), de unde a fost mutat, conform ordinii de bătaie, în Comandamentul Marinei Regale (1 martie-30 iunie 1941). Pe 30 iunie 1941 a fost trecut în rezervă prin demisie.
 
După începerea celui de-al Doilea Război Mondial a fost concentrat la Ministerul Aerului și Marinei, ca inspector și controlor la direcțiile pendinte de Subsecretariatul de Stat al Marinei (S.M.R., N.F.R., Dunărea Maritimă și Marina Comercială-Direcția Porturi) (7 august 1941-5 martie 1943), respectiv consilier în consiliul de administrație al N.F.R., la Șantierele Navale Galați (5 martie 1943-12 decembrie 1944).
 

A fost distins cu Medalia „Avântul Țării“ din 1913, Ordinul „Steaua României“ în grad de Cavaler cu spade și panglică de Virtutea Militară (1918), „Crucea de Război“ franceză cu stea de bronz (1918), Ordinul „Coroana României“ în grad de Ofițer (1922), Crucea Comemorativă 1916-1918, Medalia „Victoria“ (1921), Semnul onorific de aur pentru 25 de ani serviți în armată (1928), „Steaua României“ în grad de Ofițer clasa a IV-a (1930), Medalia „Peleș“ (1933), „Legiunea de Onoare“ franceză în grad de Ofițer (1936) și „Virtutea Maritimă“ clasa a III-a navigant „Pentru munca, priceperea și devotamentul de care a dat dovadă în tot cursul carierei sale. A comandat nave la Mare și Dunăre, distingându-se prin pricepere și curaj. A contribuit în mod deosebit la formarea noilor serii de ofițeri de marină“ (1938).
 
Pe 21 ianuarie 1918 s-a căsătorit la Galați cu Ana Popescu și a avut o fiică, Alexandrina-Maria (n. 13 martie 1918). A decedat pe 15 februarie 1965, la București.
 
Pentru că an de an noi și noi promoții de aspiranți la gloria mării se lansează la apă de pe băncile Academiei Navale „Mircea cel Bătrân“ din Constanța, în timp ce altele încep studenția depunând jurământul de credință față de patrie spre a le urma pilda, iată câteva din impresiile „Bătrânului”, selectate din volumul „O viață. Amintirile unui marinar”, publicate anul acesta de nepotul său, inginerul Alexandru-Silviu Popescu, la Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei din București. 

Ofițer de marină 

„Mândri de uniforma noastră, pe atunci asemănătoare celei franceze, ne-am prezentat în țară la Ministerul de Război și apoi la Comandamentul Marinei, comandant al Marinei fiind amiralul Sebastian Eustațiu, om mărunțel, autoritar: „Ordine și Disciplină“ spunea el. Acestea sunt necesare, dar nu suficiente. Din fericire, afluxul de ofițeri formați în școli străine a contribuit mult să ridice nivelul cultural și marinăresc al corpului ofițeresc și să pună Marina pe drumul cel bun, cu o pregătire de luptă a navelor și echipajelor echivalentă cu cea din marinele străine.
 
Și dacă la mare nu se făcuse nimic pentru modernizarea Marinei, la Dunăre se construia o escadră de patru monitoare și opt vedete spre care se îndrepta toată grija și afecțiunea conducătorilor Marinei. Înainte, toată Marina conta pe vechiul crucișător „Elisabeta” cu vechiul brigantin (brick) „Mircea” și trei torpiloare - „Zmeul”, „Sborul” și „Năluca” (de tipul chavirable) la Mare, iar la Dunăre pe canonierele „Grivița”; „Oltul”, „Bistrița“ și „Siretul” și câteva șalupe pentru poliția navigației. Ofițerii duceau o viață patriarhală, puțină instrucție, rareori exerciții de ansamblu, numite manevre, restul timpului viață socială și mai mult chefuri cu beții. Erau așa de renumiți în privința bețiilor, încât lumea care mă cunoștea și vedea că nu beau se mira că ce fel de ofițer de marină sunt. Și, de fapt, am văzut cu vremea că toți acei mari bețivani n-au trăit mult și nici n-au realizat prea mult (sic!).
 
Uniforma noastră era pe vremea aceea: pe stradă redingotă, iarna bleumarin și vara pantaloni bej cenușiu și sabie. Sabia lungă era pe vremea aceea nedespărțită de ofițer. A trebuit să vină Primul Război Mondial să trecem la pumnal și apoi să ne scăpăm și de acesta. Sacoul se purta numai la bord, înainte de război; după război a devenit ținuta de stradă, redingota rămânând pentru ținutele de serviciu și ceremonii. Oricum, înainte de război, ofițerii au avut mult de suferit din partea comandanților dacă pe stradă nu erau în redingotă sau dacă aceasta nu era închisă la toți cei patru nasturi. Nouă, care văzuserăm în Italia redingote și sabie numai la ținuta de serviciu sau ceremonie, ni se păreau de-a dreptul anacronice. Șapca cu trese de jur-împrejur - ca cele ale portarilor de hoteluri sau de cinematografe - semăna la unii ofițeri mai fanteziști cu niște cozonaci moldovenești. Noroc că după patru ani, odată cu războiul, am intrat în normalitate.

 
Repartizați la Divizia de Mare, Compania de Depozit, serviciul nostru era instrucția de infanterie a recruților, instrucție cu care nici noi nu eram familiarizați și care, cum am mai spus, e nesuferită marinarilor. Cum am spus mai sus, Divizia de Mare le avea atunci numai pe „Elisabeta” și pe „Mircea” ca nave. Prima, un crucișător protejat vechi, fusese transformat; inițial avusese trei catarge și avea și vele, acum are aspectul ceva mai nou, artileria principală, în baterie, patru tunuri de 120 mm în locul tunurilor de model vechi de 150 mm pe care aveam să le cunosc mai târziu în vârful dealului, la Turtucaia, formând bateria de sub comanda lui Grebeu (Romulus Ștefănescu).
 
„Mircea”, bătrânul „Mircea”, era o corabie reușită ca atare, cu o mașinică ajutătoare, care servea ca vas-școală de marinărie.
 
Torpiloarele pe care le-am menționat mai sus fiind de tipul chavirable, fuseseră trecute la Dunăre. La Dunăre, din cauza formării escadrei, se mutase tot grosul Marinei, de aceea la Constanța mai erau foarte puțini ofițeri. În afară de cei de pe „Elisabeta”, se găseau cei care urmau Școala Navală Superioară - un fel de școală de aplicație menită să amalgameze pe ofițerii de proveniențe atât de diferite. În anul acela, 1911-1912, urma școala promoția 1908, în care erau unul de la Brest, unul de la Livorno și patru de la Școala de Artilerie, Geniu și Marină. Cu promoția noastră 1909 eram noi trei de la Livorno, doi de la Kiel, doi de la Fiume și patru din țară. Noi, în afară de instrucția recruților, predam și diferite materii la Școala de Marină, de unde ieșeau maiștri militari de marină.
 
Constanța, pe vremea aceea, abia începuse să se dezvolte și să ia un aspect mai occidental. Cazinoul cel nou fusese construit în locul celui vechi din lemn, pe care-l văzusem în 1905, când făcusem excursia la Constantinopol. Cu 10-12 ani mai înainte, orașul se termina la piața de la hotelul „Grand”, după cum spuneau camarazii mai bătrâni. Orașul de peste șoseaua Mangaliei, nou parcelat și clădit, era numit „în cartier”.
 
Eu aveam o cameră mobilată la doamna Doru, soția șefului stațiunii de T.F.S. a Serviciului Maritim Român, în strada Marc Aureliu, unde am locuit până în primăvară, când am fost ambarcat pe „Mircea“.
 
În timpul iernii 1911-1912 a fost perioada de aclimatizare în ambianța Marinei noastre și de cunoaștere a camarazilor. Ocupația principală, în afara instrucției recruților, era prepararea cursurilor ce aveam de predat la Școala de Maiștri, care ne aduceau și un mic adaos la soldă (30-40 lei, solda fiind de 277 lei și 98 bani). Viața era ieftină, chiria camerei 40-50 lei, masa la popotă cam 75 lei pe lună, dar nici la restaurante nu era mult mai scumpă. Încălzitul iarna era 30 lei tona de cărbuni Cardiff; îl ardeam în sobe tip Godin. Îmbrăcămintea costa 70-100 lei costumul (sacoul/redingota), pantofii 20 lei, cămașa 20 de lei, cele bune, fine.
 
Ca distracții, seara aveam cinematografe sau variete-ul. Deși n-am fost niciodată amator de aceste așa-zise spectacole, mă luam și eu cu băieții spre a nu face notă discordantă în banda noastră. Aceasta era formată, în afară de noi, marinarii, din câțiva ingineri și vreo trei-patru ofițeri de la uscat. Unii din băieți aveau câte o simpatie la „șantan” (café-chantant), eu mergeam spre a le ține isonul și socoteala sticlelor băute - vinul de 1 leu litrul, acolo se vindea cu 4 lei. Trebuie ținut seama că salariile atunci erau cam ca cele de azi (1962 – n.n.), în schimb prețurile erau de 10-15 ori mai mici.
 
În general, viața socială la Constanța de atunci era de mică garnizoană: vizite protocolare la șefi care nu țineau casa deschisă, iar băieții se amuzau între ei. Îmi aduc aminte cum, către dimineață, [Virgiliu] Dragalina și cu mine încălecam tandemul lui Schifeleers și Koslinski, în timp ce ei erau la cursuri la Școala Navală Superioară, și dam o fugă la viile lui Gruber, unde luam câte o bere. Sau cum hârjonindu-mă cu Dragalina pe stradă, el a scos sabia - tot târam vătraiul după noi - și atunci am scos-o și eu și l-am fugărit în glumă, imitând pe cei din evul mediu, până în librăria lui Nicolaescu, de lângă Piața Ovidiu. Erau timpuri patriarhale pentru Constanța atunci, noi eram tineri, iar șefii înțelegători. Nu s-a apucat Bușilă să-i învețe pe recruți să cânte o canțonetă franceză pe melodia „La priere d'une vierge“? Când a trecut comandantul Diviziei de Mare, comandorul Nicolae Negru (fost și el absolvent al Academiei Navale), s-a crucit văzându-i pe recruți, printre care mulți lipoveni bărboși, cântând franțuzește.
 
În primăvara lui 1912 am fost ambarcat pe „Mircea“ ca însărcinat administrativ. Noroc că vasul era în reparație la Arsenal la Galați, așa că am avut timp să mă pun la curent cu chestiunile administrative și cu manevra velelor, ambele lucruri pe care nu le învățasem la Livorno și dacă velele în marina modernă au căzut pe ultimul plan, de administrativ te lovești toată cariera la toate serviciile și toate gradele. La italieni, administrația era pe vremea „aticilor” iar manevra velelor o făceam pe vasul de la uscat „Alfredo Cappellini” din curtea școlii, ca o chestie de cultură generală. […]
 
La Constanța, printre ofițerii îmbarcați, în afară de noi, „Livornezii”, au fost și doi sublocotenenți, [Preda] Fundățeanu și [Emil] Geles. Eu îl aveam pe Geles în subordine, eu fiind șef de cart, începându-mi astfel cariera cu un ofițer ajutor în subordine, lucru ce s-a repetat pe toate vasele, chiar și pe cele mici unde de obicei nu era decât un comandant. Geles în navigație suferea mult, ca și comandantul de altfel. Era și lipsă de marinari. Noi aveam de făcut în fiecare săptămână trei zile de mare,- plecam într-o zi pe seară, stăteam în larg o zi și ne înapoiam a treia zi dimineața, așa că nici 48 de ore nu stăteam în mare. Manevrele în port se făceau numai cu mașina. Trecuse vremea manevrelor spectaculare ale lui [Vasile] Scodrea, care pe vremea lui făcuse cinci ani la Livorno - atunci se intra cu gimnaziul (vecchio ordinamento) - și ambarcările le făcuse numai pe „Amerigo Vespucci”. El manevra în port cu velele, ajungând să treacă la câte o voltă cu prova peste cheu. […]
 
După debarcarea de pe „Mircea”, m-am instalat iar la uscat, iar la doamna Doru care acum se mutase pe strada Ovidiu într-o casă lângă linia ferată ce cobora de la gară în port, prin spatele primăriei, printr-o serpentină. În una din primele nopți mă trezesc într-un zgomot infernal și o zguduitură ca la cutremur. Era trenul care acolo frâna pe pantă, urmând a trece pe panta coborâtoare următoare în direcția inversă. A doua zi m-am și mutat, neputând suporta să fiu trezit în fiecare noapte de acest „cutremur“ care zgâlțâia casa, odaia fiind la etaj.
 
Serviciul în iarna aceasta 1912-1913 a fost ca și în iarna precedentă, la Compania Diviziei de Mare și la Școala de Marină. În această iarnă am cunoscut-o pe aceea care avea să fie cea mai mare și curată dragoste, și după câțiva ani soție iubitoare și devotată. Între serviciu și dragoste mi-a trecut astfel timpul de nici n-am observat.
 
Trebuie să menționez că în 1912 începuse războiul balcanic - grecii, sârbii și bulgarii aliați contra turcilor - care apoi a degenerat în război între foștii aliați greci și sârbi contra bulgarilor. În prima parte a războiului, Constantinopolul fiind amenințat, o escadră internațională a sosit acolo spre a-i apăra pe creștini de o eventuală izbucnire xenofobă a turcilor. Atunci a fost trimis acolo și „Elisabeta”, debarcând și la uscat o companie de debarcare. Escadra de Dunăre a făcut campania tot la deal de Cernavodă și pe frontiera cu Bulgaria.
 
În 1913 am fost mutat în Divizia de Dunăre, pe monitorul „Lahovary“, așa că am avut ocazia să fac cunoștință cu serviciul în escadră și să cunosc Dunărea. Comandant era căpitan-comandorul Zaharia Ionescu, bun ca om și militar, însă slab marinar și prăpăstios. La manevrele de acostare - având vederea slabă, purta ochelari - ancora ori prea departe, ori prea aproape de cheu, astfel că manevra ținea de nu se mai termina, când la Dunăre, ajutându-te de curenți și având și două mașini, merge mai repede ca la mare. Comandantul era, ca și cei mai mulți din ofițerii vechi, cu școala din țară, mai mult militar decât marinar. Ei făcuseră cariera pe vase mici: canoniere, torpiloare, șalupe; numai „Elisabeta” și „Mircea” întrucâtva îi făceau să simtă că sunt marinari. […] În orice caz, ofițerii aceia erau reprezentanții vechii Marine, din epoca patriarhală. În ultimii ani, prin dezvoltarea luată de Marină pe Dunăre și grație ofițerilor formați în străinătate, se schimbase mult atmosfera din Marină și se muncea cu râvnă pentru formarea de cadre noi și de mici doctrine.
 
Secund pe „Lahovary” îl aveam pe căpitanul [Corneliu] Bucholtzer, ofițer eminent, foarte cult, activ și de inițiativă, care atunci se pregătea să dea examenul de locotenent-comandor și pe care aveam să-l am mai târziu comandant la Școala Navală, jucând un rol important în Marină și mai târziu la Serviciul Geografic al Armatei pe care avea să-l reorganizeze și să-l transforme radical, modernizându-l.
 
Eu eram însărcinat cu timoneria. Serviciul de cart se făcea și la ancoră ca în navigație, ziua și noaptea. Erau exagerări de începători, căci abia acum se putea spune că aveam o escadră de Dunăre. Când au venit monitoarele în 1907 și ofițerii se bucurau că în sfârșit vom avea și noi niște nave care să poată face față escadrei austriece de monitoare, un ofițer mecanic, Gheorghiu, poreclit Cârneci (era foarte cârn), a exclamat: „- Bucură-te, Joiano, că ți-a cumpărat tata jug nou“. Lăsând însă la o parte exagerările serviciului, comandanții neavând încă experiența vieții de escadră și neavând încă nici o doctrină fixată asupra modului de întrebuințare a acestor nave, totuși trebuie recunoscut că se muncea cu râvnă pentru formarea echipajelor și a unui solid corp de maiștri militari destoinici. Războiul avea să arate ce rol important a jucat această escadră de Dunăre în timpul operațiilor, chiar dacă nu a avut ocazia să lupte direct cu escadra adversă.
 
Și, după cum am spus, se făcea cart chiar la ancoră în fața Bursei la Galați. Cart strict ca pe marile cuirasate. Și tare era obositor mersul de la prova la pupa pe cuirasa bombată și aplecată. Când se termina serviciul, ofițerii liberi ieșau cu barca la uscat mai mult la Galați sau în porturi mai mari - și aveau barcă de înapoiere ori la ora mesei, ori la miezul nopții. Distracția pentru cei ce nu se duceau prin familii era cinematograful, restaurantul „Sure” și șantanul la Galați. Șantane erau două, „London” și „Sofia”, conduse de evrei care absorbeau încet, încet banii camarazilor. Zic ai camarazilor, căci eu rareori le țineam companie; treceam pe acolo să-i iau pe cei ce se înapoiau cu ultima barcă. Să fi auzit atunci fluierături, începând din vârful dealului până ajungeam la mal, pentru chemarea bărcilor de la nave. […]
 
În anul acela 1913, campania din Bulgaria ne-a întrerupt programul. Eu, încă înainte de ambarcare, la 1 aprilie, fusesem făcut locotenent. Pentru Marină, această campanie a fost un fel de manevră. N-am avut de suferit nici de holeră pentru că se luaseră la bord măsurile necesare care erau ușor de ținut. Nu se bea decât apă fiartă.
 
După ocuparea Silistrei și Turtucaiei, ne-am dus la Turnu-Măgurele, unde se construise un pod pe șlepuri, care în adevăr era o frumusețe. Șlepuri ancorate pe aceeași linie erau legate între ele prin podurile din porturi ce legau pontoanele la mal, și prin grinzi mari acoperite cu scânduri groase ce dădeau un aer de soliditate și de permanență. Se putea trece pe el ca pe un pod permanent. La mijloc, un grup de șlepuri serveau ca poartă spre a permite navigația pe Dunăre.
 
După terminarea campaniei din Bulgaria am continuat campania de instrucție: exerciții de evoluție pe Dunăre până la Sulina și trageri de război la Mahmudia.
 
La Sulina, pe vremea aceea porto franco, aveam ocazia să cumpărăm lucruri ieftine, fiind fără vamă: șampanie, parfumuri, săpunurile în special erau preferatele noastre. Sulina, sediu al Comisiei Europene a Dunării (C.E.D.), care era mai mult punct de tranzit, de schimbare a piloților, se însuflețea la sosirea escadrei, care era un eveniment. Se dădea un bal la Cercul Marinei - era singurul port unde Marina își avea Cercul ei.
 
Pe vremea aceea palpita o viață destul de intensă acolo, aurul, napoleoni, lire sterline sau galbeni se găseau în toate pungile. […] Prin Sulina am mai trecut de multe ori de atunci din 1913, însă nu mi-ar fi plăcut să trăiesc acolo chiar plătit cu mult aur, cum făceau unii marinari pe la C.E.D. sau pe la Punctul Naval Sulina, cum era numit în terminologia noastră.
 
Când am fost prima oară la Sulina, farurile roșu și verde de la gura brațului Sulina erau chiar pe malul mării, valurile se spărgeau de blocurile de piatră de la baza lor. Când am trecut ultima oară în 1940, adică după aproape 30 de ani, plaja crescuse mult, iar canalul ca să treacă și peste bară trebuia să fie prelungit artificial aproape 2 km. Atâta mâl se depunea adus de brațul Starîi Stambul în special. […]
 
După terminarea campaniei din 1913, m-am înapoiat la Galați de unde am plecat la Constanța, urmând să fac Școala Navală Superioară. Aceasta, de fapt, nouă, celor cu școala din străinătate, nu ne aducea prea multe cunoștințe noi. Ar fi trebuit însă ca la terminarea ei să se facă clasificarea noastră definitivă în promoție, întrucât până atunci noi, cei de la Livorno, fuseserăm puși în mod arbitrar în coada promoției. Dar aceleași intervenții și influențe oculte care-i pusese pe cei proveniți de la Fiume în frunte, făcându-i să facă Școala Navală Superioară cu un an înaintea noastră, deși acea școală era inferioară celei de la Livorno, am lucrat ca să nu se schimbe ordinea în promoție. Astfel că, deși după rezultate ar fi trebuit să sar peste toți camarazii cu care făcusem școala, au mai trecut vreo 12 ani ca prin meritele proprii să-mi capăt locul ce mi se cuvenea.
 
Singurul mare avantaj ce mi-a adus școala a fost că m-am putut vedea mai des cu aceea pe care o consideram ca logodnică, deși faptul că nu avea zestrea reglementară făcea foarte greoaie realizarea visului nostru, dar și în privința aceasta Dumnezeu, care a vegheat asupra mea și m-a împins tot spre bine, m-a ajutat ca prin ușurarea căsătoriilor militarilor grație războiului, să pot să-mi leg viața de ființa adorabilă fizic și mai ales ca suflet.
 
După terminarea Școlii, în primăvară, la 1 aprilie 1914 sunt numit comandant pe vedeta „Maior Nicolae Grigore Ioan” care împreună cu „Maior Gheorghe Șonțu”, făceau parte din unitatea „Lahovary”. […] Prima oară când te auzi chemat „Domnule Comandant” parcă îți vine să te întorci să vezi cu cine vorbește subalternul. În orice caz, comanda se potrivea cu spiritul meu de independență și inițiativă. Din iulie am avut chiar un secund, sublocotenentul Dumitru Darian, proaspăt ieșit din școală, un băiat foarte bun, care apoi a trecut în aviație, unde s-a distins a și căzut în timpul Primului Război Mondial. […]
 
Viața la Dunăre își avea farmecul ei. Vegetația exuberantă de pe maluri, mirosul mugurilor când se sparg primăvara la sălcii și plute, roiurile de efemere prin mai, funigeii spre toamnă când frunzele începeau pe alocuri să se îngălbenească. Pe urmă, viața în escadră avea în monotonia ei, din când în când, peripețiile ei, escale în unele porturi, câte o manevră greșită. Oricum era o viață activă care se potrivea cu temperamentul meu. Distracția ofițerilor în orele libere, când ne găseam departe de porturi, era jocul de table sau cărți, fără exagerare însă, adică pe mize mici și nu prea mult timp. Mie însă nu mi-a plăcut niciodată jocul de cărți și au trebuit să vină orele nesfârșite de veghe din timpul războiului ca să învăț și eu bridge și atunci aveam grijă, fiind secund, să evacuez careul monitorului la ora 22 ca ofițerii să se poată odihni.
 
Singura pacoste era uneori, când nu bătea vântul, după cum am spus mai sus, țânțărimea. Când ne aflam prin porturi și făceam escală mai multe zile, ofițerii se mai repezeau pe la cunoștințe în micile învoiri ce se puteau acorda în timpul perioadei de ambarcare. Într-un rând, când ne aflam la ancoră în fața Cernavodei, pe malul opus, am plecat de la vedetă în bărcuța acesteia ca să mă duc la mal spre a mă repezi la Constanța între două trenuri, să-mi văd dragostea, să-mi mai potolesc dorul. Eram îmbrăcat, cum se obișnuia, în redingotă. Când ne-am îndepărtat nițel de vedetă, barca începu să facă apă pentru că stătuse mult pe punte din cauza exercițiilor continue pe căldura verii. Nu-mi place să renunț la ce am hotărât și prefer să mă adaptez împrejurărilor. Situația era destul de critică, Dunărea fiind destul de lată, iar apa crescând repede. Să scot apa cu ispolul mi-aș fi murdărit redingota și manșetele - cămașa albă, manșete scrobite - de întors nu m-aș fi întors nici în ruptul capului, cum să renunț la plăcerea de a-mi vedea logodnica, să ramez eu ca soldatul să scoată apa iarăși nu se putea pentru că apa se ridica văzând cu ochii. Astfel, singura soluție a fost ca soldatul să vâslească cât mai puternic, iar eu la cârmă pe bancul din pupa să-mi ridic poalele redingotei și picioarele sus pe bancul din față spre a nu mă uda. Există însă un Dumnezeu pentru îndrăgostiți, așa că am putut ajunge la mal când apa ajunsese la bancuri, debarcând tocmai la timp. La un moment, încă departe de mal, mă și vedeam silit să înot sau să mă întorc la vedetă. La multe te împinge dragostea!
 
În aceeași campanie, spre toamnă, Divizia Albă a noastră („Lahovary” și „Kogălniceanu” aveau cercuri albe la coșuri) a însoțit yachtul regal „Ștefan cel Mare“, în obișnuita excursie pe care o făcea regele pe Dunăre, la Filipoiu, uneori. Monitoarele având viteză mai mică rămâneau în urmă, însă noi, vedetele, ne țineam scai de yacht unde eram invitați la masă seară. Masa, ca și îmbrăcămintea principeselor, era ca a unor burghezi înstăriți. Pe Marioara, viitoarea regină a Serbiei, parcă o văd, o nemțoaică nostimă, nu prea elegantă și cu ghetele cam scâlciate.
 
După terminarea excursiei am însoțit yahtul până la Oltenița unde regele a debarcat, iar nouă ni s-a dat libertate de manevră. Eu mi-am făcut socoteala, deși era după-amiaza târziu, să ajung la Cernavodă în seara aceea, să mă reped la Constanța - ce vreți? Dragostea. Zis și făcut, am plecat cu toată viteza la vale, ținând malul românesc. Între timp se întunecase și malul abia se zărea, noaptea fiind întunecoasă. După apreciere eram în regiunea Oltina. Trebuie să spun că la vedete nu erau piloți ca la monitoare, care să cunoască Dunărea și care în fiecare primăvară făceau un drum până la Orșova să recunoască eventualele schimbări în canalul navigabil, iar sergentul timonier al meu, deși mai navigase, nu cunoștea prea mult regiunea. Fapt e că la un moment dat văd în fața mea un pichet de grănicer și pământ cam peste tot în față, în orice caz m-am pomenit într-un loc strâmt. Am stopat și am pus proiectorul. De jur-împrejur am văzut mal, căci umbrele pe care le făceau proiectorul și proiectarea ieșiturilor malului veneau unele peste altele, din cauză că vedeta e joasă la apă, totul face să nu se vadă unde e deschizătura în cercul de uscat, care pare că n-are nici o întrerupere.
 
În același timp sonda arăta că adâncimea era foarte mare și observ curentul care mă scurgea undeva; de aceea am ancorat pe circa 20 metri, adâncime foarte mare pentru acea regiune, cu intenția ca după ce curentul m-o pune cu prova la deal s-o pornesc în sus, să ies din strâmtoare - mă credeam intrat într-o baltă - și apoi să-mi continui drumul. Ca naiba însă, lanțul ancorei se întindea în toate direcțiile, numai spre prova nu. Aruncând în apă hârtii și șomoioage ca să vedem de unde vine curentul, acestea se învârteau în jurul vedetei. Nu știam ce să mai cred, aflându-mă într-un anafor.
 
În sfârșit, am avut impresia că lanțul se întinde spre prova, am scos ancora și am pus mașina încet înainte, apoi punând proiectorul pe câte un mic promontoriu pe care-l ocoleam, am mers încet, ocolind mereu unul la dreapta, altul la stânga, până ce am văzut deodată înaintea noastră un stâlp de kilometraj și întrebând, cu megafonul, un om care alerga pe mal după o vacă, unde suntem, mi-a spus la Șocariciu, încotro mergeam, mi-a răspuns că la Călărași. Nu-mi venea să cred pentru că trecusem devreme de gura Borcei, de aceea am întors și l-am întrebat din nou unde mergeam, iar el mi-a răspuns că la Fetești. Atunci am înțeles că într-adevăr intrasem pe Borcea și am ancorat renunțând - cu ce părere de rău e ușor de închipuit - de a mai merge la Constanța. Studiind harta rutieră a Dunării am descoperit gura Balei, canal foarte întortocheat și adânc, plin de anafoare și care, începând în dreptul ostrovului Bimbasga, iese în Borcea, la Șocariciu. Astfel am învățat în câteva ore, cu multe emoții și peripeții, că navigația la Dunăre nu prea seamănă cu cea de la mare, și că pentru marinar tot uscatul e cel care-i face mai multe zile fripte. Tot astfel am făcut cunoștință și cu o regiune importantă a Dunării.
 
A doua zi am ajuns escadra, continuându-ne programul de instrucție. Toamna, apoi, vedeta a trecut în rezervă și la iernat, iar eu m-am repezit la Constanța pentru examenul de sfârșit al Școlii Navale“.
 
Sursa foto: colecția inginerului Alexandru-Silviu Popescu

Despre Marian Moșneagu  

Comandor (r) dr. Marian Moșneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul „Alexandru Ioan Cuza“ din Constanța. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân“ (1980-1984) și ale Facultății de Litere, Istorie, Drept și Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universității „Ovidius“ Constanța (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) și șef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 
Citește și:

Comandorul (r) Marian Moșneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană
 
Interviu online cu comandor (r) Marian Moșneagu. „Pentru mine, uniforma a fost nu numai o emblemã, ci și un standard de viațã“ (galerie foto)

 

Lumea marinarilor

Viceamiralul Ioan Murgescu, artizanul primei victorii navale pe Dunăre. De trei ori comandant al Flotilei, două nave, două școli, două străzi (galerie foto)