De ce a abandonat Vodă „România“? Saltelele, morile turcești și protocolul regal (galerie foto)

Unirea Moldovei și a Țării Românești în anul 1859 și domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) au reprezentat pentru noua entitate statală românească o etapă importantă în amplul proces de reformare și modernizare instituțională și legislativă, cu implicații benefice și în plan social, economic și militar, respectiv pentru dezvoltarea Marinei militare și comerciale.
 
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a semnat mai multe ordine privitoare la organizarea și la dezvoltarea Flotilei, prin Înaltul Ordin de zi nr. 173 din 22 octombrie 1860 privind definitiva unificare a flotilelor celor două principate formându-se nucleul Flotilei statului român modern.
 
Concomitent cu fundamentarea noilor structuri ale organismului militar național, au fost jalonate coordonatele viitoarei dezvoltări a porturilor, înnoirii și consolidării parcului de nave, dotării, echipării și pregătirii cadrelor, instruirii trupelor etc.
 
Un nume-simbol
 
În contextul punerii în operă a primului program naval al României, un eveniment memorabil l-a constituit lansarea, la 2 august 1864, a primei nave cu mașini cu abur, cu care a fost dotată tânăra Flotilă a Principatelor. La dorința domnitorului, acest bastiment a fost botezat „România”, în memoria zilei de 24 ianuarie 1862, când s-a desăvârșit unificarea Moldovei și Valahiei și când țara noastră a primit oficial numele de România.
 
Bastimentul „România” a fost amenajat din fosta navă de comerț „Ceocan”, rebotezată „Prințul Vogoride” (denumire atribuită în onoarea caimacamului Moldovei, principele ultraconservator Nicolae Conachi-Vogoride), aparținând negustorului bucureștean postelnicul Nicolae Ciocan. Aceasta fusese sechestrată în anul 1861 pentru comerț clandestin cu sare în Serbia, Bulgaria și Turcia. Acest vaporaș cu zbaturi de 1,5 metri lățime, construit de firma Neuburg-Kloster, lângă Viena, iar mașina la Florisdorf, în Boemia, a sosit în țară în anul 1857, fiind destinat pentru a remorca șlepuri cu sare pe Siret și pe Dunăre.
 
În jurul anului 1857, navigația și comerțul pe Siret erau destul de intense. Bastimente cu vapori, remorchere și șlepuri formate din șeici și bărci cu acoperiș transportau neîncetat grâne și sare din Moldova de sus. Transportul sării se efectua de la Târgu Ocna cu carele până la Bacău, iar de aici, cu plutele, pe Bistrița și Siret, până la Cosmești. Când apele erau scăzute, transportul fluvial cu plutele se executa până la Ciuslea, Suroaia sau Nămești, unde erau amenajate debarcadere pentru facilitarea operațiunilor de încărcare-descărcare.
 
Înainte de unirea Principatelor Române, vaporul „Prințul Vogoride” remorca șlepuri de pe Siret, transportând sare atât în porturile moldovenești Galați, Reni, Ismail și Chilia, cât și în cele turcești la acea vreme Isaccea, Tulcea, Sulina și Chilia Veche.

 
Prima cursă pe Siret, sub comanda căpitanului Ignatz Stolz, a efectuat-o în primăvara anului 1858. Până în anul 1861 a transportat sare, cărbuni de lemn, cereale ș.a. „La Colieni și Vadu Roșca erau făcute magazii de sare din garduri de nuiele acoperite cu stuf și paie, având vreo 30 metri lungime și 3 metri lățime. După ce încărcau șlepurile cu sare se duceau la Galați, unde o încărcau în ceamuri cu pânze pentru Rusciuk, Rahova, Vidin, Severin sau în corăbii turcești. De la Colieni plecau dimineața cu două șlepuri și ajungeau la 2 p.m. la Gura Siretului. Vaporașul ducea un șlep la ureche și unul la remorcă. Când Dunărea era mare, navigația se făcea admirabil, când însă Siretul era mare, de multe ori vaporașul bătea pe loc, căci nici rațele, nici gâștele nu mai puteau să iasă la mal, deoarece le fura curentul... Cu toate aceste dificultăți, în primul an s-au transportat 3000000 ocale vechi de sare”.
 
Oprită și sechestrată la Gura Siretului pentru contrabandă, și proprietarul neachitând amenda, nava a fost scoasă la vânzare pentru suma de 19000 lei și „statul, ca creditor, luă asupra sa, în 1861, acest bastiment, pe care-l dete Flotilei”. După reparații succesive și modernizări - i s-au schimbat punțile și suprastructura, s-au amenajat instalații pentru montarea artilerei la bord, s-au compartimentat cabine pentru ofițeri și trupă ș.a. - executate între anii 1862 și 1864 la Șantierul „Mayer” din Linz-Austria, contra sumei de 134000 lei vechi, la care s-au adăugat 47300 lei pentru înlocuirea căldării și Giurgiu - nava a fost armată cu patru falconete (tunuri) aduse în anul 1844 în Moldova din Piemont, cu care fusese armată goeleta „Emma”, echipajul avizoului fiind dotat cu puști cu capse, care se încărcau în 2 timpi. Ulterior nava a fost armată cu două mitraliere tip Hotchkiss, care flanchează astăzi intrarea Muzeului Marinei Române din Constanța.
 
Avizoul „România”
 
Nava a sosit în țară în luna iulie 1864. „Măria Sa Domnul Alexandru Ioan I Cuza voind să comemoreze prin acest bastiment de războiu amintirea zilei de 11 decembrie 1858, când ambele adunări ale Moldovei și Munteniei au proclamat unirea definitivă a celor două țări surori și care s-a adus la îndeplinire la 24 ianuarie 1859 și să facă cunoscut vecinilor și popoarelor depărtate numele ce și-au dat cele două țări unite, care arătau prin el originea neamului nostru, M.S. i-a dat numele «România»”.
 

Ceremonia lansării a avut loc la Giurgiu, la 2 august 1864, ora 10.00, în prezența unui numeros public „entuziast până la lacrimi, care privea cu bucurie întâiul din bastimentele noastre de război cu vapori. Fiecare dorea să aibă fericirea de a atinge cu piciorul această părticică plutitoare din teritoriul țării, destinat de a forma marinari români și a împinge departe proprietatea teritorială a României. După sfințirea bastimentului de către protoiereul județului Vlașca, preotul Mirsil, reprezentantul M.S. Domnului, generalul Savel Manu, ministru de Război în perioada 12 aprilie 1864 - 29 ianuarie 1866, ținu de pe comandă o cuvântare călduroasă, prin care arătă râvna ce simte poporul și guvernul de a reintra în strămoșeștile puteri maritime, pentru care marina de război va deveni în viitor o școală spre a lumina pe fiii poporului în arta nouă a navigației, a le arăta calea avuției și civilizației și a-i îndemna să conlucreze la recăpătarea dominațiunii pierdute și înălțarea numelui de Român”. El a încheiat, spunând: „Acum, scumpă «Românie», mergi pe bătrânul nostru Danubiu, străbate-i undele care încing țara de la un cap la altul, și spune tuturor că de azi înainte țara a adăugat o nouă părticică la teritoriul său”. Costache Negri, agentul diplomatic al României la Constantinopol, a conchis: „O, Doamne, Doamne Sfinte, fă ca această «Românie» să nască pui bravi, pentru stăpânirea țărilor și mărilor”.
 
Nava avea deplasamentul - 130 tone, lungimea - 35 metri, lățimea - 4,80 metri, pescajul - 1,10 metri, cârma - 2 metri, puterea mașinii - 240 C.P., viteza - 14 km/h în apă stătătoare, armament ușor de artilerie și un echipaj compus din 33 de marinari, comandat inițial de căpitanul Anton Barbieri. Costul navei era de 99000 lei.
 
Preferata Regelui Carol I
 
Inițial, nava a fost folosită pentru călătoriile suveranului Carol I și ale familiei acestuia, „România” fiind prima navă de război românească pe care a urcat principele României.
 
Astfel, pe 11 octombrie 1866, la ora 8.30, ambarcat la bordul bastimentului „România”, Carol a plecat de la Giurgiu spre Rusciuk, acompaniat de prințul D. Ghica, Dumitru Brătianu, generalul prinț Ghica, V. Boerescu, Gheorghe Costa-Foru, ofițeri superiori din toate armele, toți adjutanții domnești, G. Filipescu, mareșalul Curții Regale, căpitanul de Locquenghien, adjutantul principelui Carol Anton de Hohenzolern, precum și de secretarul german și cel francez al prințului. La Rusciuk a fost întâmpinat de Midhat Pașa, guvernatorul vilaetului Dunării, înconjurat de funcționarii săi. De aici, „România” s-a înapoiat la Giurgiu, cu primul ministru I. Ghica la bord.
 
„Întreaga garnizoană e afară; tunurile forturilor salută trecerea domnitorului român prin orașul împodobit cu steaguri, la conac, unde sunt adunați toți consulii ca să ia parte la dejunul dat în cinstea prințului.” De aici prințul a călătorit cu trenul până la Varna, unde s-a ambarcat pe luxosul yacht „Iessedin” trimis de sultan, cu care a ajuns în Bosfor în dimineața zilei de 12 octombrie 1866. În urma vizitei sale la Constantinopol, Poarta a recunoscut noua Constituție a României.
 
La 18 octombrie 1866, „România” s-a deplasat cu primul ministru de la Giurgiu la Rusciuk, unde l-a așteptat pe principele Carol până miercuri, 19 octombrie, întrucât acesta fusese imobilizat la Buiuk Dere, la bordul yachtului „Issedin”, din cauza furtunii din Marea Neagră.
 
În seara zilei de 19 octombrie 1866, prințul Carol I a revenit cu yachtul „Issedin” la Varna, de unde a plecat a doua zi cu trenul la Rusciuk. „Pentru primire, se oficiază în biserică un tedeum; urmează un prânz și seara iluminație”. La ora 20.00, prințul a început deplasarea cu „România” de la Rusciuk la Giurgiu, „lăsând în urmă jocurile de artificii și înălțimile fortăreței de la Rusciuk acoperite de lumini”.
 
Pe 31 octombrie 1866, însoțit de Ion Strat, ministrul Cultelor, prințul s-a deplasat la Oltenița, de unde a plecat cu „România” la Călărași. Pe 1 noiembrie, ora 10 prințul s-a ambarcat și ajunge seara la Brăila, unde i se face o primire strălucită. „Pe când e însoțit de la port până în oraș de o mulțime care poartă torțe, caii de la trăsura lui se sperie de lumina neobișnuită și pornesc în goană, astfel că prințul se găsește un moment în mare primejdie. După tedeum, masă de gală, urmată de nelipsitul convoi cu torțe; orașul întreg pare a fi în mișcare”.
 
A doua zi prințul vizitează toate instituțiile publice, cazarma, spitalul, școlile, penitenciarul, multe biserici, precum și marile hambare de lemn pentru grâne și câteva mori. La prânz primește corpul consular, apoi vizitează grădina publică și portul. Seara dă o masă tuturor notabilităților orașului și privește la iluminație.
 
A doua zi, pe la 9 dimineața pleacă spre „orașul vecin, gemenul Brăilei, portul liber și piața comercială cea mai însemnată a României, Galați.... Și la Galați primirea e strălucită. Canonierele engleze și franceze care staționează aici sunt de sus și până jos împodobite cu steaguri”.
 
Pe 4 noiembrie prințul vizitează toate edificiile publice, primește corpul consular și pe comandanții canonierelor care staționează în Galați. Pe 5 noiembrie, la ora 8 dimineața, ambarcat pe canoniera franceză „Le Magicien”, comandată de căpitanul de la Richerie, Carol se deplasează la Ismail, aceasta fiind însoțită în prova de „România” și escortată de canonierele celorlalte puteri. „În fața bisericii episcopale, la care prințul se duce direct de la debarcader, îl așteaptă Melhisedec, episcopul Dunării de Jos și al județelor basarabene…. Seara se dă la cazinou un banchet, la care iau parte 60 de persoane. Și pașa turcesc de la Tulcea, capitala Dobrogei, care se zărește de partea cealaltă a Dunării, a venit la Ismail să salute pe prinț”. Pe 6 noiembrie „România” s-a înapoiat la Galați, așteptând sosirea principelui, de la Cahul, pe uscat.
 
Un voiaj fatidic
 
Pe 9 noiembrie 1866, Carol s-a îmbarcat pe „România” și după 12 ore de navigație, a debarcat la Giurgiu. Iată însă deznodământul acestei călătorii, dezvăluit peste ani de locotenent-comandorul Hacek: „După o lungă ședere ascuns după insulă (în fața portului Brăila - n.n.), căpitanul Anton Barbieri primește ordinul domnului general [Ioan Emanoil] Florescu, ministru de Război, ca piroscaful (navă cu aburi - n.n.) să plece la Giurgiu, unde va încărca niște efecte și muniții pentru Călărași. Nu s-a terminat încă încărcarea și primește un al doilea ordin. «Nu veți pleca până nu sosește Vodă care va călători cu el tot la Călărași». «România» era așa de încărcată încât nu mai puteai să te miști pe covertă.
 
Bietul Barbieri, văzând în ce prăpastie a căzut, știind cum stă în gospodăria piroscafului, - s-a luat cu mâinile de cap, știind că e imposibil să poată pleca cu Vodă în halul în care se afla «România».     Barbieri trimite o telegramă urgent Ministerului de Război cu următorul conținut: «Rog dați ordon ca piroscaful să fie descărcat de muniția încărcată, că Vodă nu poate să se îmbarce, vaul fiind absolut supraîncărcat». Răspunsul era foarte scurt și clar: «Nu se aprobă».
 
Ca serviciu de masă, Barbieri avea cinci farfurii, un pahar verde, o sticlă, un șervet cu dungă roșie, o față de masă colorată, furculiță și cuțit cu mânerul de lemn negru, o solniță etc.
 
Fratele meu (sublocotenentul Emanoil Hacek, ofițer de bord - n.a.) era mai sărac în gospodăria sa. În fine, disperarea lui Barbieri nu a dus la nici un rezultat altul decât că Vodă a sosit și a trebuit să plecăm. Cu Vodă au mai venit și un colonel ca aghiotant și cinci servitori ai lui. Vodă se oprește pe debarcader, se uită în dreapta, în stânga părând a căuta pe «România», care era în fața sa, baricadată cu saltele și muniții, adică în saltele erau efecte reformate.
 
Barbieri îi iese înainte și îl poftește să se îmbarce. Strecurându-se printre saltele, abia îl poate duce la tambuchiul salonașului, unde i se aduc două scaune pliante ca să șeadă. Vodă a stat în picioare și, în fine, mola parâmele, mașina pe drum. Pilotul Atanasie Economu nu vedea bine, în special noaptea, ceea ce a făcut că a băgat piroscaful între 10-15 mori de pe malul orașului Silistra.
 
În acel moment un șalupar dă fuga pe scara cazărmii, strigând: «-Domnule Hacek, căpitanul a dat ordin să te duci imediat la cârmă că pilotul ne-a băgat între morile turcești și turcii strigă și înjură cât îi ia gura».
 
Am fugit sus dar era prea târziu, pupa se lovise de o moară. S-a rupt o bucată de copastie și s-a răsturnat tunul de la pupa. «România» a dat o bandă în așa fel că din saltelele care erau ridicate până la scândura comenzii, - zic comandă deoarece comanda era o singură scândură îngustă - saltelele au căzut claie peste grămadă, astupând spiraiul mașinii. Când pupa s-a lovit de moară, Vodă care era pe covertă în picioare și cu aghiotantul au fugit un pas la babord, că mai mult nu se putea, nefiind loc.
 
În fine, cu chiu cu vai și frică am ieșit din mori și traversăm spre Gura Borcei. Nu ajunsesem încă la mijlocul Dunării și de la vale venea un nor negru de ceață care într-o clipă ne-a învelit așa că nu mai vedeam nici la un metru distanță. Cu mașina stopată am ancorat dar nu știu dacă am ancorat cu pupa sau cu prova la vale, numai după ce s-a întins lanțul ancorei, atunci am constatat că am ancorat cu prova la vale dar unde eram ancorați nu puteam afla. Bietul căpitanul nostru era mai mult mort decât viu și se văita întruna și nu știa ce să facă cu Vodă: mâncare nu, pat nu, nimic, nimic... În tot timpul nopții am ținut presiune crezând că ceața se va ridica; dar în zadar, ea tot se îngroșa.
 
Lui Vodă i s-a făcut un pat pe o canapea, o plapumă subțire de flanelă s-a așternut peste pat în loc de cearșaf; a doua plapumă de flanelă tot subțire s-a pus ca plapumă, o pernă care era îmbrăcată într-o materie cadrilată cu două sau mai multe culori.
 
Lângă canapea s-au alăturat trei scaune pliante ca noaptea Vodă să nu cadă de pe canapeaua cea îngustă. La capul patului s-a pus o mică măsuță de brad pe care fratele meu juca șah. O sticlă cu apă, un pahar verde, două sfeșnice mici din alamă în care era câte o lumânare de stearină. Vodă nu a voit să se servească de sincera noastră ospitalitate... (lesne de explicat) ci s-a mulțumit să-și tragă de la splendidul său pat un pliant pe care a șezut sau s-a plimbat toată noaptea în lungul salonașului de 2-3 metri. Aghiotantul s-a culcat pe cealaltă canapea fără nici un așternut. Vodă a citit aproape întreaga noapte o carte germană. De mâncare nici vorbă că noi nu aveam bucătar și nu aveam decât mezeluri, șuncă, salam, brânză etc.
 
Celor cinci servitori ai lui Vodă le-am așternut în cazarmă niște tenzi și cu tendalete se înveleau. I-am auzit toată noaptea înjurând în limba lor de mergeau fulgii.
 
Dimineața când s-a ridicat ceața am constatat că suntem cu trei km la vale de gura Borcei. Aghiotantul a interpelat pe Barbieri despre așa nereguli la piroscaf... Însă Barbieri, așa iritat cum era, i-a spus: «- Domnule colonel, acest bastiment a zăcut trei ani după un ostrov fără ca cineva să se intereseze câtuși de puțin dacă are nevoie de ceva. Pe bord eram eu și un sublocotenent, care ne aveam gospodăria la Brăila, la noi acasă - și când am cerut să se dea cele necesare, veselă, rufărie etc, cum se găsește în belșug pe fiecare bastiment, mi s-a refuzat sub pretext că «România» neavând nici un serviciu de îndeplinit, nu are nevoie de veselă etc. Primul voiaj care-l face acum m-a surprins și era vorba numai de transport de efecte, căci nu avem nici combustibil, ulei etc dar ordinul de plecare a rămas în picioare. Cu cărbuni m-am împrumutat de la domnul Foscolo, cu ulei și altele de la un magazin, tot cu mod de împrumut. Ce puteam să fac mai mult? Am telegrafiat Ministerului că nu este posibil să voiajez cu M.S. Vodă arătând inconvenientele, totuși domnul ministru a trecut peste toate acestea și a pus la dosar telegrama mea, deci domnule colonel, cine din noi este vinovatul?» Cu aceasta s-a încheiat discuția.
 
În fine, am acostat la debarcaderul din Călărași unde aștepta o lume imensă să vadă pe Vodă Carol. Toată lumea de pe uscat era indignată văzând în ce hal a voiajat Vodă. De pe debacadere lumea s-a suit pe scaune și scări ca să poată vedea baricadat pe Vodă între saltele și lăzi. Când flămândul și nedormitul Vodă se debarcă, Barbieri, de bucurie a început să facă cruce și mătănii. Am început a descărca sdrențele, am spălat puntea și eram gata să plecăm când primim alt ordin: «Veți aștepta îmbarcarea lui Vodă, cu care veți veni la Giurgiu». Halul în care a căzut sărmanul Barbieri nu mai e necesar să vi-l descriu. Aghitantul lui Vodă de astădată a avut grijă a se înțelege cu zapciul din Călărași, care a trimis la bord de toate, pat elegant, veselă, rufărie, alimente etc.
 
Totuși n-am avut nici de astă dată parte de toate bunătățile, decât de un singur dejun, căci am ajuns devreme la Giurgiu. De aici am plecat la Galați. Mă rog, am uitat să spun că la debarcarea lui Vodă la Giurgiu, Majestatea Sa părăsind piroscaful nu ne-a dat măcar bună ziua. Parcă bietul Barbieri era vinovat!”
 
În escorta regală                                    
 
La 5 mai 1867, Carol I a călătorit cu bastimentul „România” de la Turnu Severin la Calafat. Toate navele comerciale aflate la Turnu Severin au arborat marele pavoaz și l-au acompaniat pe suveran pe tot traseul. Pe 6 mai, acesta s-a reambarcat pe „România” la Turnu Măgurele și în aceeași zi a debarcat la Giurgiu.
 
După o călătorie cu trăsura până la Brăila, însoțit de ministrul Dumitru Brătianu și profesorul francez Desjardins, pe 4 iulie 1867 prințul Carol a vizitat bisericile, școlile, cazărmile și sinagoga. La ora 16.00 a plecat pe canoniera franceză „Le Magicien”.
 
Pe 5 iunie, la Galați a efectuat mai multe inspecții și a vizitat edificii publice. „Noaptea, prințul o petrece pe «Le Magicien» care pleacă la 6 (18) iunie pe Dunăre în jos, spre Sulina, unde ajunge la ora 4. Pe drum, s-a făcut un popas la Tulcea. Autoritățile locale au făcut prințului primire mare, cu gărzi de onoare și muzică. La Sulina, primirea din partea Comisiei Dunărene, care abia de câțiva ani și-a început misiunea de a face navigabile brațele marelui fluviu. Prințul Carol înaintează în acea după-amiază pe brațul Sf. Gheorghe cât poate să meargă «Le Magicien»...”.
 
Pe 7 iunie „Le Magicien” a plecat pe brațul Sulina în amonte până unde se desface Canalul Chilia și de aici la Vâlcov. În dimineața zilei următoare a plecat pe brațul Gâștelor, până aproape de lacul Jibrieni. De aici s-a deplasat la Oceakov și s-a înapoiat la Chilia, unde a luat dejunul pe „Le Magicien”. Pe 9 iunie, la ora 9, s-a deplasat cu vaporul la Ismail, unde a debarcat și a vizitat toate edificiile publice și a servit prânzul în compania tuturor comandanților navelor din port. De aici, pe 10 iunie prințul a plecat cu trăsura la Iași, unde a sosit în seara zilei de 12 iunie.
Din vara anului 1868, suveranul a preferat și utilizat pentru călătoriile sale yachtul regal „Ștefan cel Mare”.
 
La începutul anului 1868, „România” a fost trimisă la Pesta pentru reparații la corp și mașină, de unde s-a întors la Galați în luna martie, la comanda sa fiind numit locotenentul Constantin Dumitrescu-Maican, avându-l ca secund pe sublocotenentul Vasile Urseanu și ca ofițer de bord pe sublocotenentul Constantin Negulescu.
 
În zilele de 22 și 23 noiembrie 1869, nava a escortat, împreună cu yachtul regal „Ștefan cel Mare”, vaporul austriac „Franz Joseph”, la bordul căruia se afla domnitorul Carol I cu soția, principesa de Wied, care venea pentru prima dată în România.
 
În anul 1871 comanda navei a fost preluată de locotenentul Ioan Murgescu, înlocuit, la 19 aprilie 1874, de căpitanul Vasile Urseanu.
 
În 1875, Ministerul de Război a acordat o atenție sporită pregătirii pentru luptă a echipajelor. Astfel, sub conducerea tinerilor ofițeri de marină, trupele ambarcate au executat diferite exerciții din domeniul timonieriei, matelotajului, manevrei bărcilor cu vele și cu rame și tragerilor de artilerie. „România”, împreună cu „Ștefan cel Mare” și „Fulgerul”, a format prima divizie navală românească, menită să asigure formarea deprinderii ofițerilor în conducerea navigației în grup și familiarizarea timonierilor cu exercițiile de semnalizare.
 
Între 21 și 24 octombrie 1875 navele Flotilei au executat trageri pe Canalul Oceacov din Delta Dunării.
 
În campanie
 
Pe timpul Războiului de Independență, avizoul „România” (comandat de căpitanul Mihail Drăghicescu, avându-l ca secund pe locotenentul Gheorghe Ionescu), împreună cu „Ștefan cel Mare”, „Rândunica” și „Fulgerul”, a fost pusă la dispoziția guvernului rus, fiind armată cu ofițeri și marinari ruși. La bordul navei au fost opriți doar mecanicii, care cunoșteau foarte bine mașinile. Cele patru bastimente au participat la apărarea țărmului românesc al Dunării, transport rapid, escortă, susținerea trecerii fluviului de către trupele rusești, executarea recunoașterilor, a transporturilor de trupe, alimente și materiale de război, construirea podului de vase rusesc de la Ghecet și plantarea barajelor de mine, în scopul izolării mijloacelor de navigație turcești de pe Dunăre. Principalele baraje au fost instalate la Reni, Gura Prutului și gura Siretului, întrerupând orice legătură a navelor turcești cu Marea Neagră.
 
Pentru o mai bună protecție a echipajului și a trupelor de debarcare transportate împotriva tirului inamic, în borduri i s-au montat plăci de metal susținute cu bârne, care înălțau parapetul cu 1,6 - 1,8 metri peste nivelul punții. Acest blindaj era prevăzut cu orificii prin care se putea trage cu pușca. În plus, în prova navei a fost instalat un tun de calibru 75 mm.
 
Pe 9 iunie 1877, bastimentele „Ștefan cel Mare” și „România” au transportat cu șlepurile românești nr. 1, 2, 3 și 4 o parte din trupele generalului Iucov peste Dunăre, în fața Galațiului, cu misiunea de a cuceri înălțimile de la Bugeac. A doua zi, „România” împreună cu canoniera „Fulgerul” a transportat pe ceamuri trupele Regimentului rus „Borodino” de la Brăila la Ghecet, transbordare la care a asistat însuși țarul Alexandru al Rusiei, sosit în acea zi la Brăila.
 
În luna septembrie 1878, nava „România” a transportat de la Calafat la Galați ultimele efective și materialul Flotilei Române.
 
Misiuni complexe 
 
După Războiul de Independență, Marina Militară a României independente trebuia să facă față misiunilor sale specifice legate de apărarea granițelor pe apă ale țării, asigurarea poliției pe Dunăre și pe coasta vest-pontică a Mării Negre și asigurarea legăturii cu Dobrogea, revenită în noul cadru statal național. Solicitată la maximum în timpul războiului, „România”, asemenea celorlalte nave militare, era uzată și necesita reparații capitale. Pentru reparația navelor românești pe care le-a utilizat în Războiul de Independență, guvernul rus a despăgubit statul român cu 165065 lei.
 
Comandamentul Flotilei a utilizat și această sumă pentru extinderea Atelierului de reparații și dotarea acestuia cu mașini moderne. Astfel, atelierele constituite în Arsenalul Flotilei au executat reparațiile navelor „România” și „Fulgerul”. După finalizarea lucrărilor, navele au fost utilizate pentru transporturi de materiale și trupe, efectuarea poștei de la un țărm la altul al Dunării, precum și pentru alte servicii.
 
„România” a reintrat în serviciu în anul 1880. Pentru scurt timp, sub comanda căpitanului Emanoil Hacek a fost utilizată pentru transporturi de trupe și materiale militare de la Giurgiu la Cernavodă, de la Brăila și Galați la Hârșova, Măcin, Isaccea, Chilia, Tulcea și Sulina. În anul 1882 a contat ca navă de legătură, efectuând curse regulate între Giurgiu și Cernavodă. În anii următori a participat alături de celelalte nave fluviale la exerciții de debarcare și atac, la comanda sa perindându-se căpitanii Petre Ponici, Alexandru Cătuneanu și Sebastian Eustațiu.
 
Odată cu reorganizarea Flotilei pe corpuri și servicii, prin Înaltul Decret nr. 1247/1896, bastimentul „România” a fost încadrat în Divizia de Dunăre, fiind ulterior transferat Serviciului Hidraulic pentru lucrări hidrografice fluviale și măsurători necesare corecției Rutierei de navigație fluvială, precum și pentru distrugerea cu mine a obstacolelor în vederea degajării șenalului navigabil al Dunării.
 
Pe timpul inundațiilor catastrofale din 1897, „România”, sub comanda căpitanului Constantin Ciuchi și torpilorul „Alexandru cel Bun” au participat la salvarea de oameni și vite din satele riverane Dunării. Ulterior și-a reluat campaniile hidrografice, participând la sondarea fluviului între Brăila și Turnu Severin pentru ridicarea hărții Dunării și la lucrările executate sub coordonarea locotenent-comandorului Cezar Boerescu.
 
După 1900, nava a executat diverse misiuni de poliție fluvială și transporturi pe Dunăre. Între anii 1900 și 1901, nava a fost comandată de căpitanul Gheorghe Ionescu. În timpul Primului Război Mondial, „România” a făcut parte din navele de servitudine din cadrul Convoiului de Aprovizionare, fiind utilizată ca tanc cu benzină și remorcher fluvial, în compunerea Serviciului pe Prut, comandat de căpitanul Ion Adam, alături de remorcherele „Porumbița”, „Cuza Vodă”, „Borcea” și „Frații Ghenciu”.
 
Bibliografie:
 
„Memoriile Regelui Carol I al României de un martor ocular. Volumul I 1866-1869”, ediție și prefață de Stelian Neagoe, București, Editura Scripta, 1992
 
Ion Ionescu, Georgeta Borandă, Marian Moșneagu, „Noi contribuții la istoria Marinei Militare Române”, Constanța, Editura „Muntenia & Leda”, 2001
Revista „Marea Noastră”, 1936
 
Despre Marian Moșneagu
 
Comandor (r) dr. Marian Moșneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul „Alexandru Ioan Cuza“ din Constanța. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân“ (1980-1984) și ale Facultății de Litere, Istorie, Drept și Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universității „Ovidius“ Constanța (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) și șef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 
Citește și:
Comandorul (r) Marian Moșneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană 

Interviu online cu comandor (r) Marian Moșneagu. „Pentru mine, uniforma a fost nu numai o emblemã, ci și un standard de viațã“ (galerie foto)

Lumea marinarilor
 
Reînviem pădurea marinarilor?: Păduri, plantaţii şi monumente vii (galerie foto)