Doamna Valentina Misogini, marinari cu fustă şi zeiţele Sulinei (galerie foto)

Totul a pornit de la un articol. Zăcuse ani buni printre hârtiile mele, într-o agendă ponosită, şi ori de câte ori căutam să revăd adnotări de odinioară, fâşia decupată din revista „FEMEIA”, numărul pe octombrie 1984, îmi atrăgea atenţia. Şi iar, şi iar, până anul acesta, în luna septembrie 2017, când m-am decis să fac o descindere la capătul pământului. Adică la Sulina, mon amour. Portul în care am avut (ne)şansa să-mi petrec circa un an din carieră, din vara anului 1986 şi până la începutul celei următoare, graţie unei concepţii geostrategice originale a decidenţilor politici ai Epocii de Aur.
 
Mi-am făcut aşadar treaba pentru care făcusem deplasarea şi aşa, într-o doară, întreb în stânga şi-n dreapta, doar-doar s-o găsi cineva să mă îndrume spre „Ofiţerul navigator Valentina Vodă”. Căci aşa suna titlul articolului din celebra revistă feministă a anilor ’80.

Pe valurile Dunării 

„E o fată smeadă, 'năltuţă, cu păr scurt, negru şi ochi sfredelitori, care în uniforma asta de ofiţer te cam intimidează, pare aspră dar îţi dai seama repede că este o sfioasă“ - scria Silvia Netcu, autoarea articolului cu pricina. Cum de a ajuns în marină, şi încă ofiţer navigator? „Poate că a cântărit mult şi exemplul mamei, zice, care a fost toată viaţa bucătăreasă pe un vas, căci tată n-am avut de mică, mai curând cred, însă, că a fost o chemare anume spre această meserie, care-mi place nespus. Curios e că, imediat după absolvirea liceului, era să-mi aleg altă profesie din cauza... uniformei. Nu-mi plăcea tocmai uniforma, am trecut însă peste asta şi în 1976 m-am îmbarcat ca marinar pe o navă fluvială”. „Ca marinar, simplu...”, exclam puţin mirată. „Da, adică de ce nu? Aici, în Sulina, suntem cinci femei marinari, iar la Galaţi este una şef de echipaj de navă. La început nu aveau voie să fie primite în marină decât cele care aveau soţii pe vas. Apoi am pătruns pe covertă şi două fete tinere. Pe mine m-au îmbarcat pe «Iglicioara», o şalandă (complex de dragaj) care asigură curăţirea canalului Sulina. Eram 12 în echipaj, iar eu singurul marinar femeie”. „Cum s-au purtat băieţii cu colegul lor?” „O să vi se pară ciudat, dar n-au făcut nici o deosebire între mine şi ei, mai ales la corvezi şi la îndeplinirea atribuţiilor marinăreşti. Trăgeam la parâme cot la cot cu ei, par eu slabă, dar sunt vânjoasă, păi pe punte toţi trebuiau să fie egali, nu? După patru luni am fost trimisă, împreună cu încă o fată, la curs de calificare de marină, la Galaţi. Imediat ce m-am întors, m-am îmbarcat pe şalanda «Mălureni», tot ca marinar, fireşte. La curs, acolo, însă, m-am îndrăgostit cu adevărat de marinărie şi am început să visez să devin ofiţer”. „Mai este vreun ofiţer femeie în marina românească?” „În cea fluvială nu, în cea maritimă nu ştiu (spărsese gheaţa şi era deja „pe val” Angela Theodora Lefterescu, comandant pe pescadorul „Ceahlău” la Întreprinderea de Pescuit Oceanic din Tulcea - n.n.). Bănuiam că n-o să fie simplu, dar am întocmit dosarul şi m-am prezentat cu el la Direcţia Administraţiei Fluviale a Dunării de Jos, unde inspectorul însărcinat cu selectarea lor m-a respins pe loc. Argumentul: nu exista nici o lege care să-i permită unei femei să devină ofiţer navigator. M-am intimidat şi am plecat acasă”.
 
„Dar, de ce trebuia să fie o lege?” „La asta m-am gândit şi eu după aceea, aşa că nu m-am dat bătută şi, cu dosarul sub braţ, m-am prezentat la directorul administraţiei. Acesta l-a chemat pe inspectorul respectiv şi i-a pus întrebarea în sens invers, adică, există vreo lege care să interzică femeilor accesul în această profesie? Cum răspunsul a fost unul negativ, am fost admisă şi am urmat şcoala, un curs post-liceal, pentru ofiţeri piloţi fluviali. Eram singură între 67 de colegi, toţi băieţi”. “L-aţi absolvit cu bine?” „Se putea altfel? Şi m-am întors ca ofiţer stagiar, mai întâi pe remorcherul «Liege 2», apoi pe şalanda «Covurlui». Tot ce pot spune este că-mi place extraordinar această profesie”. „De ce vă place, în definitiv?” “Păi să vă spun: viaţa de marinar este formidabil de interesantă, te confruntă neîncetat cu situaţii noi, neprevăzute, care-ţi solicită pricepere, curaj, iniţiativă, decizii rapide şi bune. Ai greşit, te-ai dus în mal, sau în alt vas, sau te-au împotmolit. Pe «Liege» am pilotat vasul în mare, pe o furtună rea, spre a salva o dragă avariată, a fost un adevărat examen pentru mine, era ba pe creasta valului, ba în hău, dar am reuşit să ne apropiem de dragă, ceea ce nu a reuşit un vas de salvare, şi când am ajuns la mal, căpitanul Gheorghe Gheorghe mi-a zis doar atât: «-Bravo, fată! Eşti un pilot adevărat!» Noroc c-a plecat de lângă mine, căci eram aproape de leşin, de epuizare şi încordare nervoasă, dar şi din pricina laudei, fiindcă omul acesta dârz şi iscusit în toate tainele profesiei nu prea lăuda pe cineva. Ce să vă mai spun?”
 
„Nu vă este, niciodată, frică?” „Frică? Nu, de ce? Este o meserie a competenţei şi curajului. Fără astea n-ai ce căuta pe punte. A, uitasem să vă spun: nu mă opresc aici, vreau să devin căpitan de vas. Ştiu, ştiu povestea... am rezolvat-o deja, şi în noiembrie dau examen pentru brevetul de căpitan. Dacă o să-l iau am să vă anunţ telefonic. Merită”. „Cred şi eu că merită şi vă dorim mult succes. Apropo, când nu sunteţi pe punte cu ce vă mai ocupaţi?” „Îmi place nemaipomenit muzica, ea şi marinăria constituie viaţa mea. În rest, vom vedea”. „La ce «rest» vă referiţi?” Râde: „Despre problemele de familie prefer să nu vorbesc. Până nu devin... certe. Şi-apoi, acum, principala preocupare o constituie examenul. Aş deveni primul căpitan de navă femeie. Vasăzică, îmi ţineţi pumnii?”. „Vi-i ţin.”
 
Undeva, alături Dunărea păşea molcom spre întâlnirea cu marea, iar soarele cobora printre catarge şi sălcii, într-un asfinţit roşietic, aşa cum numai la Sulina poate fi văzut. Salutându-mă, cu un deget la chipiu, ofiţerul navigator Valentina Vodă a dispărut pe cheiul de promenadă, înţesat de turiştii autumnali.”

Grăbită Dunărea mai e... 

Aşadar, după 33 de ani de la acest interviu, joi, 21 septembrie 2017, mă aflam într-un grup de membri ai Ligii Navale Române, pe faleza Sulinei, aşteptând derularea ceremonialului religios de omagiere a eroilor Marinei Române. Dis-de-dimineaţă mă reîntâlnesc cu inimoasa Ilinca Mihăilă, nimeni alta decât biblioteca oraşului de două decenii şi-i spun of-ul meu nebănuit. „Cum să nu, o cunosc, desigur”, mă asigură doamna Ilinca. O şi sună de îndată şi o invită la Casa de Cultură, unde eram aşteptaţi la prânz, pentru simpozionul tematic dedicat Primului Război Mondial.
 
Odată ajuns în holul instituţiei, o doamnă sobră mă întâmpină tranşant. „-Sunt doamna Mândroiu”. Mă fâstâcesc şi, neinspirat, ripostez: „- Mă scuzaţi, o caut pe doamna Valentina Vodă!?!”. „- Eu sunt. Mi-am schimbat numele după căsătorie.” O, Doamne, nu pot să cred. Valentina din revista „Femeia” este doamna din faţa mea. O rog şi convenim să ne întâlnim după amiază pentru a sta de vorbă pe îndelete. Îi propun să vină la bordul navei de comandament “Fortuna”, cu care sosisem cu o seară înainte de la Tulcea. Doamna a fost şi mai directă. Aşa am ajuns în după amiaza aceleaşi zile pe strada a 2-a, la poarta unei case impunătoare. Pătrund pe aleea îngustă care făcea trecerea spre acareturile dindărătul clădirii. Pe treptele imobilului câteva păpuşi şi alte jucării mă duc cu gândul la nepoţii gazdei.
 
Sub o boltă de viţă-de-vie arămie sunt invitat la o masă, la o cafea. Şi încep cu… începutul. „Cum a fost, doamnă Valentina, cu revista „Femeia”? De ce Marina, de ce ofiţer de marină?” Contrar aşteptărilor mele, doamna Mândroiu este scumpă la vorbă. Nu se dezminte nici după cele trei decenii şi mai bine. Zic: „- Şi cum a fost, doamnă, la examen?” „- Ei, am dat examen la transport mărfuri. Suplimentar, mi s-au cerut şi Construcţii Nave, deşi nu era probă de examen. Am făcut schiţa pasagerului «Muntenia». Din partea ministerului era dl Marinescu. Când a aflat, a reacţionat dur. Membrii comisiei nu au avut încotro, mi-au pus nota 9”.
 
Sorb din cafea, admir copăceii din jur şi nu ezit să o descos în continuare. Fiică de făgărăşean, născută de Mărţişor, în Zodia Peştilor. Tatăl, Ioan, mecanic de locomotivă, făcuse armata în Sulina, la Marina grănicerească. Acesta s-a despărţit de mama, Zenovia, pe care o cunoscuse pe când aceasta lucra la Cofetăria „Camberis”, când Valentina avea doar şapte ani. După ce a terminat liceul, s-a angajat la celebra Fabrică de Conserve, „Conservatorul”, cum îi ziceam noi, militarii din garnizoana lui Jean Bart.

 
„- Şi la marină ce v-a mânat? Aveaţi antecedente în familie?” „- Nu chiar. Fratele mamei, Nicolae Ivancenco, a fost şef de echipaj. Bunicul, Grigore Ivancenco, pescar iar mama bucătărească”.
 
Pe 1 mai 1976 s-a ambarcat ca marinar pe şalanda „Iglicioara”. Îmi arată cu mândrie unul dintre cele trei documente care o reprezintă profesional. Este întâiul său Carnet de marinar. “Primul dumneavoastră comandant?” – întreb din pură curiozitate. „- Simion Stanciu, venit de la Întreprinderea de Pescuit Oceanic, soţia era sulineancă. Mama era şi ea, bucătăreasă, tot pe «Iglicioara». Iniţial pe postul său fusese o altă fetişcană. Reuşise la facultate, aşa că am depus o cerere şi m-au angajat. Făceam de toate. După numai trei luni m-au trimis la cursuri, la Galaţi. Şase luni am făcut teorie, alte şase luni practică. Am revenit şi am continuat tot ca marinar. Dar ambiţia mea era să ajung ofiţer”.
 
Abia în 1983 a urmat Şcoala de Ofiţeri, la Filiala de Formare şi Perfecţionare a Lucrătorilor din Navigaţia Fluvială Galaţi. Un an mai târziu a luat brevetul. Brevetul cu nr. 1240/14295, cu antetul Inspectoratului Navigaţiei Civile, eliberat de Căpitănia Portului Galaţi, de “ofiţer punte fluvial pe tot parcursul Dunării”. Îl am în faţă, pe masă, printre câteva cursuri de navigaţie, pilotaj ori cel despre „Zone cu dificultate pe sectorul R.S.R. al Dunării”, predat de căpitanul fluvial Ovidiu Găină şi câteva fotografii de familie. Un scris citeţ, caligrafic, ordonat, cu sublinieri marcate cu roşu, mă determină să descifrez telegrafic începutul Cursului de Navigaţie, păstrat ca pe o relicvă sacră a iniţierii sale într-ale marinăriei: „Prin navigaţie înţelegem ştiinţa sau arta de a conduce o navă sau un convoi de nave de-a lungul căilor navigabile ale apelor globului, în condiţii sigure de la un punct de plecare la un punct de sosire”. Dintre foştii colegi de promoţie, mulţi au ajuns peste ani comandanţi cu faimă în flotă: Sorin Gheorghiu, Viorel Mihăilă, pilot maritim la Sulina, Dănuţ Chiriac, la Port Control la Căpitănia Sulina, Dan Nazos, coleg şi actualul său comandant de navă şi mulţi alţii.
 
Ca ofiţer stagiar a fost ambarcată pe şalanda „Covurlui”. „- Comandantul - îşi aminteşte doamna Valentina, cu oarecare nostalgie în glas, Gheorghe Maier (neamţ, la propriu şi la figurat), îmi dădea nava să o comand. Aveam pe puntea etalon timona de comandă. Lucram la Galaţi, în bazinul mineralierelor, de unde preluam aluviunile. Şalanda era uşor de manevrat, făceam slalom printre barje cu ea. După un an am trecut pe remorcherul «Lieşti – 2». Am lucrat cu un comandant foarte bun, Gheorghe Gheorghe. Cu remorcherul era altceva: duceam barje cu piatră de la Turcoaia, luam piatră de la Măcin, poziţionam drăgi la Sulina. Între 1988 şi 1996 am făcut o pauză. Am fost numită comandant al Parcului rece de nave aflate în bazinul Administraţiei Zonei Libere Sulina. În 1996 am fost ambarcată pe nava de semnalizare «Delta». Veche, mergea cu păcură. Comandant era Gheorghe Leonte”.
 

Pe 15 octombrie 1997 s-a mutat pe nava hidrografică „Mamaia”. De două decenii este timonier pe aceasta, echivalent cu demnitatea de secund, în ierarhia echipajului. Cu această navă face măsurători ale adâncimilor Dunării, lucrări de semnalizare, plantează geamanduri, alimentează farurile. „- Ştiu şi în somn la ce milă marină este farul”, zâmbeşte, în sfârşit, doamna Dunării Maritime. „- Şi soţul?”, întreb eu. „- Cu soţul m-am cunoscut pe «Covurlui», în timpul stagiului. Era brăilean, făcuse Liceul «Navrom». A fost primul marinar din familia lui. Socru-miu i-a zis: «Te duci, tată, să te faci om!» Era electrician de bord. Cu el am lucrat 20 de ani pe aceleaşi nave. A făcut armata la Marină, la Brigada de Vedete din Mangalia. Armata l-a făcut responsabil”.
 
Valentina Mândroiu este o femeie împlinită. Şi familial şi profesional. Are un băiat, Alexandru-Şerban, absolvent de Hidrologie-Meteorologie la Cluj, astăzi la o multinaţională, în Bulgaria. Pe 19 august s-a cununat cu o fată din Paşcani. Fiica, Florinela-Gabriela, contabilă la o firmă de construcţii din Sarichioi, i-a dăruit doi nepoţi, băiat şi fată. Mă uit după soţ, ezit dar în cele din urmă o întreb. „- Radu a decedat pe 24 ianuarie, anul acesta”.
 
Încerc să schimb discret discuţia. Dimineaţa fusesem în cimitirul maritim, acolo unde cel care i-a fost şi coleg şi consort, îşi doarme prematur somnul de veci în preajma Dunării şi în foşnetul mării.
 
O întreb dacă este mulţumită de alegerea făcută în viaţă. „- Desigur”, răspunde doamna Valentina. Inevitabil, o întreb şi de alte pasiuni. „- Eram încă la generală, prin clasa a VII-a, când m-a descoperit profesorul de muzică. A.F.D.J.-ul avea o formaţie. A fost pentru prima dată când am cântat la un microfon. Melodii de-ale Olimpiei Panciu”.
 
Ulterior s-a afirmat şi a evoluat cu succes la Casa de Cultură ori în spectacole concurs din oraş şi din ţară. La Festivalul „Corabia de aur” de la Corabia a obţinut o menţiune. A mai frecventat mediul cultural vreo doi-trei ani, până când s-a născut fetiţa. Apoi s-a dedicat lucrului manual. Mărturiseşte că-i place să lucreze punctul românesc, să facă milieuri şi nu numai. O Diplomă de onoare, acordată de Primăria oraşului Sulina şi Casa de Cultură, parafată şi semnată de primarul Aurel Dimitriu şi directorul Paul Nour, îmi atrage atenţia. I-a fost decernată pe 23 aprilie 2010, „pentru contribuţia adusă la dezvoltarea şi promovarea vieţii culturale din oraşul Sulina, apreciind promptitudinea cu care aţi răspuns în permanenţă solicitărilor noastre”.
 
Înainte să mă despart de cea la care visasem să ajung mai bine de două decenii, am întrebat-o şi de pensie. Pe 15 octombrie urma să iasă din ultima tură iar pe 1 noiembrie îi expira contractul.
 
... Când am sunat-o să întreb cum a decurs despărţirea de echipaj şi de nava sa de suflet, „Mamaia”, doamna Valentina m-a surprins cu o decizie aparent previzibilă. Conducerea A.F.D.J. i-a prelungit contractul cu încă trei luni.
 
Aşadar, încă un anotimp, cel mai sever, printre faruri, la gura Sulinei. Dar şi o reconfirmare a statutului său de bun profesionist, de luptătoare. Care s-a întrecut pe sine pentru a desfide mentalităţile epocii şi pentru a demonstra de ce este în stare. Pe drumul dinspre strada a doua şi cheul A.F.D.J., printre statuia lui George Georgescu şi cea mai recentă, a lui Charles Hartley, Valentina Mândroiu va măsura, cu fiecare pas, anii care au pus-o la grea încercare. Cu bune şi cu rele, sulineanca de odinioară a pus în balanţă, ca nimeni alta, muzica şi marinăria. Din această alchimie, din simfonia apelor şi foşnetul stufărişurilor, o lumină aprinsă parcă dintr-un far lăuntric, numai al său, îi fac ochii pătrunzători să licărească. Soţie, mamă şi bunică, de la anul va avea timp şi răbdare să se bucure ori de câte ori un catarg se va zări printre blocurile Sulinei ori o sirenă va vesti că alte şi alte generaţii se ambiţionează să câştige pariul cu Dunărea, cu Marea şi cu ei înşişi.
 
... Când m-am despărţit de doamna Valentina, soarele aluneca discret spre asfinţit. Ca şi acum 33 de ani când apărea, ca vedetă, în cea mai celebră revistă feministă din Epoca de Aur, în tihna Deltei viaţa îşi urma predestinarea. Şi ea, Dunărea, părea la fel de binevoitoare cu vapoarele care acostau temporar pentru controlul Poliţiei de Frontieră ori cu pasagerele de lux care înţepau canalul spre a deconspira paradisul uitat al Deltei Dunării turiştilor occidentali.
 
Printre cei din urmă oaspeţi autumnali de anul acesta ai locurilor unde şi-au făcut veacul şi faima, aidoma lui Jean Bart, şi alţi piraţi adevăraţi sau închipuiţi, m-am urcat pe nava cu numele predestinat al şansei, rotindu-mi cu nesaţ privirea peste ambele maluri ale oraşului de la capătul lumii, unde mi-am petrecut şi eu trei anotimpuri, fără să bănuiesc că am fost atunci şi atât de aproape concitadin cu Doamna Valentina.

Despre Marian Moşneagu 

Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul „Alexandru Ioan Cuza“ din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân“ (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius“ Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  

Citeşte şi:

Comandorul (r) Marian Moşneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană 

Interviu online cu comandor (r) Marian Moşneagu. „Pentru mine, uniforma a fost nu numai o emblemã, ci şi un standard de viaţã“ (galerie foto)

Lumea marinarilor
 
De ce a abandonat Vodă „România“?: Saltelele, morile turcești și protocolul regal (galerie foto)