Experimentele lui Tichescu Misterul delfinului alb (galerie foto)

„Poveştile pe care le voi spune sunt aevea, cum s-au petrecut. Atât am putut, atât am făcut, însă ele nu vor dezvălui toate secretele vieţii ce am petrecut-o în Marină, cu păcate şi cu virtuţi”. Acesta este Motto-ul care prefaţează volumul omagial „O viaţă dedicată mării şi Marinei”, apărut în anul 2013, în colecţia „Nautica”, sub egida Asociaţiei „Clubul Amiralilor” şi a Ligii Navale Române, dedicat amiralului ing. Ilie Ştefan (n. 1 septembrie 1928, comuna Turburea, jud. Gorj - d. 22 decembrie 2014, Constanţa), la împlinirea vârstei de 85 de ani. Este „Povestea unui om adevărat”, cum subtitrează coordonatorii volumului, contraamiralul de flotilă în retragere Dan Leahu şi jurnalista Maria Grosu, şi de aceea nu ezit să cred că cele menţionate şi evocate în lucrare sunt întâmplări şi fapte autentice.
 

 
La 17 decembrie 1980, contraamiralul ing. Ilie Ştefan, care în 1979 refuzase propunerea de a prelua comanda Marinei Militare, a fost numit comandant al Centrului de Scafandri din Constanţa, autoritate în domeniu pe plan naţional şi una din instituţiile de cercetare cu reputaţie internaţională în domeniu.
 
În volumul cu pricina, amiralul ing. Ilie Ştefan publică, printre altele, articolul intitulat „Dresajul mamiferelor marine în folosul flotelor militare”, în care precizează: „În timp de pace, în toate flotele militare din lume, în cadrul planurilor de pregătire pentru luptă, se desfăşoară exerciţii, antrenamente, aplicaţii cu trageri şi lansări de torpile şi rachete antisubmarine (a/sm) în vederea antrenării comandanţilor şi echipajelor pentru rezolvarea problemelor tactice şi de specialitate.
 
În acelaşi timp, se urmăreşte şi verificarea de la bord pentru ca ele să funcţioneze ireproşabil în orice moment. Pe timpul desfăşurării tragerilor şi lansărilor se întâmplă adesea pierderi de torpile şi rachete a/sm. Preţul acestora fiind foarte mare, dau naştere la pagube însemnate flotelor. În vederea reducerii acestora, se recurge la căutarea şi recuperarea materialelor înecate.
 
Pentru căutarea şi recuperarea lor de pe fundul mărilor şi oceanelor s-a recurs şi încă se mai recurge la serviciile scafandrilor. În asemenea operaţiuni, aceştia sunt supuşi la eforturi operative mari din cauza limitelor biologice naturale ale lor, determinate de adâncimile de lucru sub apă, de viteza de scufundare până la adâncimea respectivă, precum şi de timpul de lucru pentru căutare.
 
Plecând de la dresarea animalelor marine în delfinarii şi executarea diferitelor exerciţii pentru distracţia spectatorilor şi în special a copiilor, în gândirea tactică navală contemporană şi-a făcut loc ideea folosirii acestora pentru căutarea şi desoperirea torpilelor şi rachetelor a/sm scufundate.
 
Cercetătorii americani au constatat în cadrul diferitelor testări că hidrolocatorul focilor şi delfinilor poate să descopere cu precizie obiecte şi fiinţe umane de la distanţa de 100 metri.

 
Cercetarea posibilităţilor de folosire a potenţialului biologic marin a devenit o activitate permanentă a principalelor puteri maritime, în special cele ale S.U.A., începând mai ales din anul 1965, an din care s-au întrevăzut şi verificat particularităţile fiecărei specii în parte.
 
Experienţele cu aceste mamifere marine au arătat că ele sunt capabile să execute cu succes căutarea şi descoperirea bombelor, torpilelor şi rachetelor a/sm care zac pe fundul apelor.
 
Dintre animalele marine, pentru prima dată au fost testate focile pentru căutarea rachetelor a/sm (ASROC). În acest sens, în cadrul Forţelor Maritime Militare ale S.U.A. a fost instituit un program botezat «Quick Find» (QF).
 
Pentru transpunerea în viaţă a acestuia, a fost înfiinţată o subunitate format din 10 oameni şi 6 foci, cu misiunea de descoperire şi recuperare a rachetelor ASROC pierdute în cadrul exerciţiilor de lansare. Prima operaţiune de acest gen în care s-au folosit focile a avut loc în noiembrie 1970, la Centrul de rachete din Point Mugu din California.
 

Rezultatele bune obţinute au dus la hotărârea ca proiectul să se extindă şi pentru asigurarea exerciţiilor de lansare a rachetelor a/sm şi de pe coasta de Est a S.U.A. S-a dat publicităţii că acţiunile s-au desfăşurat tot aşa de bine şi-n Atlantic ca şi în Oceanul Pacific.
 
Cu toată secretomania acestui program şi a rezultatelor obţinute, au apărut, începând din anul 1977, în presă şi-n reviste militare occidentale, diverse relatări cu privire la dresajul animalelor marine de către Marina Militară a S.U.A., precum şi unele date despre programele de instruire a acestora la Centrul Key West din Florida.
 
Din materialele publicate rezultă că în căutarea subacvatică se are în vedere şi folosirea delfinilor. Într-un articol apărut în iunie 1976 în «Proceedings» se vorbea de «Teribilii răsfăţaţi ai Pentagonului», care nu puteau fi decât delfinii, deoarece din articol mai rezultă că CIA se folosea de aceştia ca biosenzori.
 
În alte articole ale vremii, rezultă că în cadrul programului s-au mai luat în considerare şi extinderea folosirii delfinilor pentru apărarea platformelor marine de foraj şi extracţie, dar şi pentru combaterea ameninţării sabotajului subacvatic împotriva navelor militare şi comerciale.
 
Pentru că programul dresajului animalelor marine acumula recorduri foarte reuşite, acţiunea de căutare şi recuperare a rachetelor ASROC s-a extins şi pentru minele marine şi alte obiecte aflate sub apă. În acest scop, ele au fost dresate să ataşeze pe acestea emiţătoare ultrasonore cu ajutorul cărora obiectele scufundate să poată fi recuperate mai uşor”[1].
 
Eforturile pe plan internaţional privind investigarea ştiinţifică şi de ordin militar a numeroase specii marine - plancton, rechini, balene, delfini, foci, lei de mare etc erau binecunoscute. În Anglia, Franţa, Olanda, Japonia, Africa de Sud şi Australia funcţionau cu succes centre de studii şi laboratoare specializate, în timp ce U.R.SS.S. şi S.U.A. aveau o experienţă de peste decenii.
 
În cadrul unor acţiuni de colaborare cu S.U.A., în anul 1969, Biroul dezvoltări ştiinţifice şi nucleare din Statul Major al Marinei Naţionale franceze a făcut un circuit de informare în câteva laboratoare ale Centrului de Cercetări Submarine din Point Mugu, Point Loma şi San Diego al Flotei S.U.A. Ca urmare, Marina Naţională franceză a amplificat sarcinile Staţiunii de cercetare a delfinilor de la Antibes, accentuând lucrările altor organe pentru perfecţionarea tehnicii de detectare submarină, eventuala simulare a hidrolocaţiei biologice la locatoarele individuale ale scafandrilor şi la hidrolocatoarele remorcate de dragoare.
 
Ulterior, în 1971, în războiul din Vietnamul de Sud a fost semnalată activitatea unui grup special alcătuit din 3 delfini şi 15 scafandri, care a acţionat în misiuni antidiversiune şi pentru apărarea apropiată a bazei aeriene de la Cam Rah. Delfinii fuseseră dresaţi la Centrul de Cercetări subacvatice al U.S. Navy de la San Diego - California.
 

Delfinii Mării Negre

 
În articolul intitulat „Dinamica populaţiilor de delfini la litoralul românesc al Mării Negre în perioada 1992 - 1997”, publicat în ultimul număr pe anul 1998 al revistei „Marea Noastră”, regretatul ing. drd. Marcel Stanciu (1938 - 1998) afirmă că „în Marea Neagră trăiesc trei subspecii de delfini. Subspecia Delphinus delphis ponticus 1.1. Barabash 1935 - delfinul comun sau porcul de mare face parte din familia Delphinidae, foarte numeroasă în specii. Se cunosc până în prezent 37 de specii din această familie. Această subspecie este cel mai răspândit delfin din Marea Neagră. […] Subspecia Tursiops truncatus ponticus - Barabash - Nichiforov - 1940 - cunoscut şi sub denumirea de afalin sau delfin cu nas de sticlă. Face parte din familia Delphinidae - genul Tursiops. Acest gen cuprinde trei specii: Tursiops truncatus (Montagu 1821), Tursiops gilli (Dall 1873) şi Tursiops aduncus (Ehrenberg 1883). […] Phocaena phocaena relicta (Abel 1905) - denumit poluar marsuinul. Familia Phocenidae cuprinde trei genuri: Neophocaena, Phoca-enoides şi Phocaena, reprezentate prin 6 specii.”[2].
 
Conform estimărilor reputatului cercetător constănţean, fost director al Complexului Muzeal de Ştiinţe ale Naturii şi al Institutului Român de Cercetări Marine, în urmă cu un deceniu de-a lungul litoralului românesc al Mării Negre, pe o suprafaţă investigată de circa 2 835 km², de la Mangalia la Gura Portiţei, existau aproximativ 1.500 exemplare de delfini. În condiţiile în care, acelaşi competent şi avizat specialist susţine că în perioada 1930-1940, numărul delfinilor existenţi în Marea Neagră pentru toate cele trei subspecii se cifra la circa 1.500.000 de exemplare!
 

Experimentele colonelului Tichescu

 
Mandatul viceamiralului ing. Grigore Marteş a rămas unul de referinţă în istoria Marinei Militare Române nu numai prin programul naval ambiţios, ci şi prin instituţiile, specialităţile militare şi proiectele de anvergură fundamentale adoptate într-un veritabil deceniu de aur pentru această categorie de forţe. Printre multe altele, înfiinţarea Grupului 279 Scafandri, a Centrului de Scafandri şi, în paralel, a Institutului de Cercetări Marine din Constanţa, a reprezentat o decizie inspirată şi oportună pentru viitorul explorărilor subacvative în bazinul Mării Negre. Iniţiativele şi ideile revoluţionare ale comandorului Constantin Scarlat, fondatorul primei unităţi de scafandri de luptă şi promotorul arheologiei submerse au găsit în vizionarul lider al Marinei un sprijin total. Printre altele, întreprinzătorul moldovean din Costişa nemţeană a susţinut şi viabilitatea utilizării delfinilor în sprijinul acţiunilor de luptă.
 
„Ca om de ştiinţă, fascinat de proiectul pentru dresajul animalelor marine în folosul flotelor, [Grigore Marteş] s-a arătat interesat de el, hotărând să aprofundeze problema printr-un studiu mai amănunţit al materialelor bibliografice - subliniază în articolul menţionat amiralul ing. Ilie Ştefan. Având vederi novatoare cu privire la activităţile din Marina noastră şi suscitat de problema dresajului animalelor marine, a decis că n-ar fi lipsit de interes să iniţieze un asemenea program şi la noi.
 
Pentru a-şi realiza intenţia, a reuşit să mobilizeze ceva resurse ce păreau a nu fi de o deosebită valoare, dar care erau strict necesare.
 
În primul rând, a instituit un proiect pentru dresarea delfinilor în folosul flotei şi a numit ca şef de proiect pe colonelul doctor veterinar, care activa în Marină, George Tichescu. Pentru punerea în aplicare a acestui program a înfiinţat un laborator, ca o subunitate, pe care l-a înzestrat cu şalupa SRS 575, amenajată şi dotată pentru capturarea delfinilor.
 
Obiectivul principal al laboratorului se referea la cunoaşterea şi valorificarea potenţialului biologic din Marea Neagră, în special a delfinilor din specia Delphinus delphis. În acelaşi timp, viceamiralul Grigore Marteş a ordonat să se amenajeze în curtea Staţiunii de pregătire marinărească din Baza Mangalia un microdelfinariu.
 
Proiectul a debutat prin studierea şi stabilirea unor metode pentru capturarea atraumatică a delfinilor şi precizarea elementelor de organizare eficientă a campaniilor de capturare a lor.
 
În fiecare zi a lunilor de vară, colonelul Tichescu, ambarcat la bordul şalupei SRS 575, având ca ajutor un scafandru autonom, colinda apele teritoriale de dimineaţa până seara, de la Nord la Sud şi de la Est la Vest, pentru a captura delfini.
 
În urma câtorva campanii, a determinat zonarea speciilor de delfini, iar în urma analizei condiţiilor hidrometerologice şi oceanografice locale şi zonale, a stabilit traseele de migrare şi raioanele de concentrare a lor temporară.
 
Odată delfinii capturaţi, luau drumul bazinului din Mangalia ale cărui dimensiuni, destul de mici, nu puteau decât să satisfacă condiţiile minme de supravieţuire în captivitate a lor, nicidecum pentru dresură.”[3].
 
Conform Ordinului Marelui Stat Major nr. CL 001132 din 19 august 1969, începând cu 1 septembrie 1969, a fost înfiinţată, în premieră în Marina Militară Română, Secţia de studii bio-submarine, subordonată Secţiei Cercetare din Comandamentul Marinei Militare. Aceasta a fost încadrată iniţial cu un ofiţer medic - locotenent-colonelul dr. George Marius Tichescu, doi maiştri militari - maistrul militar clasa a IV-a Vasile Arsintoaie, scafandru şef grup şi maistrul militar clasa I Dumitru Prusac, maistru pentru tehnica specifică - şi 6 militari în termen, 4 scafandri îngrijitori şi 2 mecanici pompe. La 1 noiembrie 1972 au fost încadrate şi funcţiile de psiholog, cu salariatul civil Mihai Jigău şi biolog, cu salariatul civil Constantin I. Şerban, proaspăt absolvent al Facutăţii de Biologie din Bucureşti.
 
Dislocarea secţiei a fost stabilită pe terenul din apropierea podul mobil din Mangalia. Fără a se face investiţii special destinate pentru amenajarea spaţiului necesar desfăşurării activităţii, prin stabilizarea hidrotehnică a zonei limitrofe podului şi canalului, consolidarea malului, lărgirea şi atenuarea curburii canalului navigabil prin dragaj, s-au obţinut condiţiile delimitării prin plase de mascare a unui bazin exterior (150/50), cu adâncimi variabile între 3 şi 4 metri.
 
Activitatea Secţiei de studii bio-submarine din Comandamentul Marinei Militare s-a încadrat în două etape distincte. Prima etapă (aprilie 1970 - aprilie 1972) a fost destinată amenajării şi utilizării resurselor existente pentru adaptarea lor în vederea creării condiţiilor de studiu şi observaţii directe asupra delfinilor în captivitate. De asemenea, s-a stabilit densitatea populaţiilor de delfini şi au fost confruntate datele din literatura de specialitate cu situaţia reală. Au fost realizate lucrări de sistemică biologică pentru diferenţierea variantelor autohtone, studiindu-se dinamica migratorie, frecvenţa şi stabilitatea populaţiilor de delfini în apele din apropierea litoralului.
 
Semnalarea grupurilor de delfini de către navele Marinei Militare aflate în misiuni de luptă în diferite raioane ale Mării Negre, precum şi observaţiile directe, au pus în evidenţă prezenţa delfinului specific Mării Negre - Delphinus delphis ponticus relictus - cu particularităţi psihometrice deosebite de restul grupurilor care migrează periodic din Marea Mediterană. Cercetările au avut la bază această specie de delfin, considerată autohtonă, bine adaptată condiţiilor hidroclimatice ale Mării Negre, dovedind în cursul experimentelor posibilităţi deosebite de adaptare.
 
A fost studiat comportamentul delfinului în grupuri sălbatice pentru utilizarea unor particularităţi care ar facilita capturarea şi au fost elaborate metode de capturare cu mijloacele existente în Marina Militară.
 
În anul 1970 a foat încheiat un contract cu Institutul Român de Cercetări Marine, pentru a livra 5-10 delfini care urmau să fie prinşi cu nave specializate de pescuit, cu tehnicieni şi utilaje corespunzătoare. Deoarece în decurs de cinci săptămâni nu s-a reuşit nicio captură, s-au accentuat eforturile pentru îndeplinirea acestui obiectiv cu mijloace proprii. Ca urmare, în luna iunie 1971 a fost introdus în bazinul experimental primul delfin.
 
Concomitent, s-a urmărit perfecţionarea metodelor de prindere, efectuarea unor studii pentru optimizarea condiţiilor de adaptare controlată, cunoaşterea şi monitorizarea sistematică a factorilor hidrologici şi climatici ai portului şi radei Mangalia, precum şi efectuarea unor experienţe de supravieţuire pentru determinarea rezistenţei la caracteristicile noului mediu de viaţă.
 
Ideea care a stat la baza acestui obiectiv a constituit-o verificarea capacităţii de adaptare a delfinilor la condiţiile apei marine din rade sau porturi, iar îmbunătăţirea rezistenţei lor naturale, prevenirea unor situaţii critice prin intervenţii oportune sau amenajări au constituit garanţii pentru fundamentarea concepţiei privind utilizarea delfinilor în scopuri militare.
 
Pentru studierea şi experimentarea prin testare a capacităţii de dresaj şi obişnuirea cu omul s-a testat confruntarea neagresivităţii faţă de om şi identificarea modalităţilor de apropiere între delfin şi un scafandru autonom, înregistrându-se emisiile ultrasonore ale delfinilor captivi.
 
Metoda utilizată în premieră la specia de delfin autohtonă a exclus inhibiţia mamiferului, care, dacă era abordat defectuos, putea manifesta o rezistenţă tradusă prin neacceptarea totală a captivităţii.
 
Pentru edificarea în anumite domenii complementare, precum pescuitul şi prelucrarea industrială, s-a colaborat eficient cu Facultatea de Biologice din Bucureşti, respectiv Facultatea de Geografie şi Anatomie comparată din Cluj.
 
În perioada 1 iunie 1971 - 17 aprilie 1972, în cadrul Secţiei s-a lucrat cu 6 delfini, executându-se şi experienţe pentru stabilirea particularităţilor comportamentale şi precizarea limitelor biologice de supravieţuire în condiţiile climaterice ale lacului Mangalia.
 
La 30 august 1972, potrivit aprobării Comandamentului Serviciilor Forţelor Armate, a intrat în vigoare norma de hrană pentru delfini nr. 24, care prevedea alocarea a 6 kg de peşte pe timpul verii şi 10 kg iarna.
 
Întrucât în anul 1972 a fost definitivată construcţia Delfinariului din Constanţa, conform Minutei din 12 decembrie 1972, acestei instituţii unice în ţară, reprezentată de inginerul Marcel Stanciu, i-au fost transferaţi doi delfini capturaţi în luna mai şi respectiv iunie 1972, prin metoda harponării şi ulterior alţi şase delfini, pregătiţi iniţial în cadrul Secţiei de studii bio-submarine.
 
În scurt timp, mai mulţi specialişti şi instituţii de renume din străinătate şi-au manifestat interesul şi disponibilitatea de a colabora. Astfel, în iulie 1972, un grup de cercetători sovietici au urmărit şi filmat îndelung evoluţia unui delfin la Delfinariul constănţean iar în ianuarie 1973, o firmă germană şi o alta britanică au solicitat achiziţionarea a 40-50 de delfini din Marea Neagră. Interesul lor era dublat şi de dorinţa americanilor de a preleva probe pentru analize care urmau să fie efectuate la Universitatea din Pennsylvania.
În momentul în care, prin amenajarea unui bazin protejat, s-au putut controla nemijlocit condiţiile de sănătate, hrănire, compoziţia apei etc., în numai trei luni de zile s-a realizat o modelare controlată a comportamentului delfinilor captivi.
 
Cu toate acestea, în perioada 20 octombrie - 10 noiembrie 1972 s-a înregistrat moartea a 5 delfini, din care 4 exemplare aflate în bazinul exterior şi un exemplar ţinut în bazinul acoperit, cauza principală fiind ploile abundente care au determinat scăderea accentuată a salinităţii de la 18 la 9 grade, precum şi gradul ridicat de poluare a apei din bazinul portuar Mangalia.
 
Metodologia aplicată în dresajul delfinilor viza în special formarea unor exemplare instruite să semnaleze prezenţa scafandrilor de luptă sau a unor dispozitive mecano-electrice de deplasare sub apă a elementelor de cercetare-diversiune. S-a constatat că blocarea intrării porturilor cu plase de protecţie delimitează o zonă excelentă de acţiune a delfinilor dresaţi să pună în funcţiune un dispozitiv simplu de semnalizare optică sau radio, în momentul în care percep sau detectează obiectivele pentru care sunt instruiţi.
 
Studiul şi experimentele cu delfini în Marina Militară au reuşit să pună în evidenţă faptul că specia de delfin caracteristică litoralului românesc al Mării Negre dispune de capacităţi de dresaj şi se adaptează condiţiilor de captivitate, astfel încât în decurs de 3-4 luni un exemplar poate fi determinat să accepte compania şi lucrul cu omul.  
 
Episodul, pe care îl regăsim şi în Memoriile amiralului Ilie Ştefan, confirmă modul în care a fost adoptat şi abordat acest proiect: „Ca obiectiv de cercetare ştiinţifică, Centrul de Scafandri se ocupa şi de studiul dresării delfinilor în scopuri militare.
 
Ideea dresării unei specii de delfin din Marea Neagră pentru a fi folosiţi de Marina Militară în scopuri militare a fost lansată de viceamiralul ing. Grigore Marteş, commandant al Marinei Militare şi începută, cu câţiva ani înaintarea înfiinţării Centrului de Scafandri, de colonelul dr. George Tichescu. Centrul de Scafandri a preluat şi continuat studiul şi experimentele începute în domeniul ecologic cu privire la dresarea delfinilor pentru căutarea minelor marine şi însoţirea scafandrilor la lucrări sub apă.
 
Pentru această activitate, Centrul de Scafandri avea un comportament care se numea «Cabinetul de studii şi dresajul animalelor marine».
 
În compunerea Centrului de Scafandri se afla şi Dispensarul de medicină hiperbară, care asigura sănătatea efectivelor acestei mari unităţi, precum şi cea specifică tuturor formelor de scufundare. Şi aici se desfăşura o amplă muncă de cercetare ştiinţifică.
 
Rezultatele cercetărilor ştiinţifice efectuate în Centrul de Scafandri au fost făcute publice în cadrul a două sesiuni de comunicări ştiinţifice, la care a fost prezent un numeros auditoriu.”[4].
 
„Prima fază în dresură a constituit-o contactul direct cu omul - precizează amiralul ing. Ilie Ştefan. În această fază, fiind hrăniţi din mână şi învăţaţi să accepte ca hrană peşte mort, s-a insistat pe obişnuinţa progresivă cu omul.
 
În anul 1980, în urma elaborării de către România a Programului de explorare şi exploatare a resurselor solului şi subsolului platoului continental românesc, a luat fiinţă, prin Decretul 240, Centrul de Scafandri, ca mare unitate a Marinei Militare, cu sediul în municipiul Constanţa.
 
Din acest moment, Laboratorul pentru dresajul animalelor marine din Mangalia este integrat organic Centrului de Scafandri şi a căpătat denumirea de Cabinet de studii şi dresaj animale marine (CSDAM).
 
Centrul de Scafandri, pe lângă obiectivul principal de cercetare ştiinţifică privind pătrunderea omului sub apă, preia, prin CSDAM, şi latura de cercetare aplicativă pentru experimentarea şi aplicarea unor procedee şi metode de folosire a delfinilor în vederea executării, separate sau în cooperare cu scafandrii, a unor misiuni în folosul Marinei Militare.
 
Centrul de Scafandri, din lipsa condiţiilor optime pentru realizarea sarcinii de a dresa delfini în scopuri militare, pe baza relaţiilor de colaborare, a instituit un parteneriat cu Delfinariul din Constanţa. Parteneriatul consta în obligaţia Centrului de Scafandri de a captura delfini şi pentru Delfinariu, în vederea dresării pentru programul distractiv destinat spectatorilor, iar acesta, la rândul său, se angaja să găzduiască animalele marine ale Centrului de Scafandri şi să asigure condiţii optime pentru dresajul lor în scopuri militare.
 
Având de dresat doi delfini tineri, colonelul dr. Tichescu îşi desfăşura cea mai mare parte din activitate la Delfinariu, unde condiţiile oferite erau optime, iar cercetarea ştiinţifică în acest domeniu a căpătat un pronunţat caracter aplicativ.
 
În cadrul metodelor pentru aclimatizarea şi menţinerea delfinilor în captivitate s-a acţionat mult în direcţia dezvoltării sistemului endocrin şi controlul medicamentos al comportamentului lor, dobândit în cursul dresajului, standardizarea biochimică a speciei Delphinus delphis în vederea determinării consumului caloric raţional”[5].
 
Multe din concluziile locotenent-colonelului Tichescu au fost publicate în „Buletinul Marinei Militare”, în studii precum „Actualităţi şi perspective în scafandrerie” (nr. 1/1971), „Folosirea delfinilor în scopuri militare” (nr. 3/1972)[6] ş.a.
 
Într-adevăr, documentele de arhivă identificate confirmă pe deplin acest demers îndrăzneţ. Astfel, prin raportul nr. EA 0938 din 7 august 1972, comandantul Marinei Militare, viceamiralul ing. Grigore Marteş informa ministrul Forţelor Armate, prin Comandamentul Serviciilor Forţelor Armate, cu privire la rezultatele obţinute ca urmare a experimentelor efectuate cu delfini de către Secţia de studii bio-marine a Comandamentului Marinei Militare: „Conform ordinului ministrului Forţelor Armate, pus pe raportul Comandamentului Serviciilor Forţelor Armate nr. C 02534 din 10 iunie 1972, referitor la aprobarea normei de hrană pentru efectivele de delfini din compunerea Secţiei de studii bio-marine a Comandamentului Marinei Militare, raportez următoarele:

1. De la înfiinţare şi până în prezent, personalul Secţiei bio-marine a reuşit să-şi însuşească şi să acumuleze experienţă în ceea ce priveşte cunoaşterea şi exploatarea particularităţilor biologice şi comportamentale ale delfinului specific Mării Negre şi folosirea lui în scopuri militare.

 
În decursul a 10 luni în care s-au desfăşurat experimentele pe 38 de delfini capturaţi, s-au obţinut date referitoare la principalele coordonate de supravieţuire a acestora în condiţiile portului Mangalia. S-a stabilit procedeul cel mai potrivit pentru capturare şi metodele de obişnuire cu omul.
 
Din cei 38 de delfini capturaţi în întreaga perioadă de timp, 8 au fost cedaţi Delfinariului din Constanţa, 10-12 supravieţuiesc şi se lucrează cu ei pentru a fi modelaţi şi instruiţi în vederea lucrului cu scafandrii autonomi, iar restul nu au putut suporta stresul de acomodare. În prezent, au fost create condiţii favorabile pentru supravieţuire şi lucru continuu în întreaga perioadă a anului, indiferent de intemperii.
 
Secţia de studii bio-marine a fost încadrată cu personal calificat, care conferă garanţia obţinerii unor rezultate superioare pe linia obiectivelor propuse.

2. În prezent, sunt în curs lucrări de investigare a factorului afectogen al diferiţilor stimuli pentru formarea unei baze de modelaj (dresaj) instrumental.

 
Comandamentul Marinei Militare dispune de date experimentale care infirmă teoriile din literatura străină (sic!) potrivit cărora speciile de delfini din Marea Neagră nu suportă captivitatea şi nu pot fi dresaţi. Exemplul cel mai elocvent în această direcţie îl constituie evoluţia exemplarelor cedate Delfinariului din Constanţa.
 

3. Pe baza studiilor efectuate până în prezent, s-a stabilit că un delfin în greutate de 100 kg consumă zilnic în medie 5-6 kg peşte proaspăt sau congelat.

 
Marina Militară îşi propune să lucreze cu 10-12 delfini, de unde rezultă un consum zilnic de 35-45 kg peşte, valoarea consumului nedepăşind suma de 350 lei pe zi.
 
Pe baza celor raportate, consider că pot fi îndeplinite obiectivele propuse, fapt ce justifică aprobarea unui fond minim de 350 lei hrană pe zi”[7].
 
La 29 august 1972, generalul Ion Ioniţă a pus următoarea rezoluţie pe raportului comandantului Marinei Militare: „De acord să li se asigure hrană, dar Marele Stat Major, în decurs de 5-6 luni, împreună cu Comandamentul Marinei Militare, să ne prezinte la Colegiu dacă merită sau nu să ne ocupăm de delfini”.
 
Cu raportul nr. EA 0320 din 10 februarie 1973, viceamiralul ing. Grigore Marteş raporta ministrului Apărării Naţionale, prin prim-adjunctul ministrului Apărării Naţionale şi şef al Marelui Stat Major, rezultatele studiului şi experienţelor cu delfini, efectuate în Marina Militară:
 
„A. În prima etapă a cercetărilor (aprilie 1970 - aprilie 1972), s-a stabilit identificarea raioanelor mai frecventate şi cu densitate mare de grupuri de delfini. În paralel s-au elaborat procedeele de capturare cu mijloacele Marinei Militare, deoarece prin colaborarea cu alte instituţii de specialitate din ţară nu s-a reuşit capturarea niciunui delfin.
 
B. În etapa a II-a (aprilie 1972 şi până în prezent) s-au desfăşurat studii şi experienţe care au vizat în primul rând echilibrarea biologiei delfinilor în raport cu starea de captivitate sau adaptarea la condiţiile portului Mangalia, şi în al doilea rând, investigarea factorilor de ordin comportamental pentru elaborarea unei metodologii corespunzătoare instruirii lor în scopuri militare.
 
Utilajele şi aparatura folosite pentru studii şi experienţe nu au făcut obiectul importului, dispozitivele speciale fiind confecţionate în cadrul Marinei Militare.
 
C. Studiul şi experienţele cu delfini în Marina Militară au reuşit să pună în evidenţă următoarele:
- specia de delfin caracteristică litoralului românesc al Mării Negre  - Delphinus delphis ponticus relictus - dispune de capacităţi de dresaj, contrar unor afirmaţii din literatura de specialitate străină;
- specia de delfin sus-menţionată se adaptează condiţiilor de captivitate şi în termen de 3-4 luni un exemplar poate fi determinat să accepte prezenţa şi lucrul cu omul;
- acest delfin se adaptează relativ uşor cu scafandrul autonom, manifestă receptivitate selectivă, neadmiţând să execute decât ordinele persoanei care l-a instruit.
 
Rezultatele cercetărilor noastre au fost demonstrate şi confirmate la Delfinariul din Constanţa, organ cu care am cooperat în cursul anului trecut.
 
Apreciem că eforturile depuse până în prezent, precum şi rezultatele obţinute justifică cheltuielile efectuate şi ne îndreptăţesc convingerea că specia autohtonă de delfini poate face obiectul unei instruiri speciale pentru utilizări în scopuri militare. În acest sens, elaborarea şi perfecţionarea metodelor de pregătire şi antrenament face necesară continuarea experienţelor şi completarea bazei ştiinţifice a instruirii speciale.
Misiunile tactice pentru care urmează să fie instruiţi delfinii sunt următoarele:

• Semnalizarea prezenţei scafandrilor de luptă şi a mijloacelor de transport sub apă a acestora în porturi şi rade;
• Supravegherea plaselor antisubmarin folosite la închiderea porturilor, precum şi a locurilor de dispersare a navelor în radă;
• Neutralizarea directă a scafandrilor de luptă;
• Detectarea şi semnalarea obiectelor din apă (torpile, mine, epave etc);
• Ajutorarea scafandrilor de luptă proprii pe timpul executării diferitelor misiuni sub apă.

 
Raportez că punerea în evidenţă şi exploatarea capacităţii de dresaj a delfinilor autohtoni apare deosebit de utilă dacă se ţine seama că într-un teatru maritim de acţiuni militare ar putea fi folosită cu precădere specia locală, adaptată condiţiilor hidroclimatice ale teatrului respectiv.
 
Rog a aproba continuarea activităţii cu delfini în cadrul Secţiei bio-marine a Comandamentului Marinei Militare şi alocarea unor fonduri pentru hrană în valoare de 105.120 lei anual, care se justifică astfel:

• hrana necesară pentru un delfin pe zi în medie este de 4 kg peşte;
• - costul unui kg de peşte este de 6 lei;
• Costul hranei zilnice pentru un delfin este de 6 x 4 = 24 lei;
• Costul hranei anuale pentru 10-12 delfini este de 10-12 x 8760 lei = 87.600 - 105.120 lei.

 
Comandamentul Marinei Militare studiază posibilitatea reducerii acestor fonduri prin aplicarea unei metode şi procedee de realizare a hranei cu mijloacele existente în cadrul secţiei.”[8].
 
În primăvara anului 1973, şeful Direcţiei Informaţii din cadrul Marelui Stat Major, generalul-maior Dumitru I. Dumitru solicita Comandamentului Marinei Militare ca trimestrial acesta să transmită concluziile asupra studiilor întreprinse de Delfinariul din Constanţa sau în comun cu privire la perspectiva folosirii acestor animale marine şi în scopuri militare.
 
Din păcate, conform Ordinului Marelui Stat Major nr. CL 0270 din 26 martie 1973, la 10 aprilie 1973 Secţia Studii bio-submarine şi-a încetat activitatea.
 
Cu toate acestea, conform precizărilor amiralului ing. Ilie Ştefan, Laboratorul pentru dresarea delfinilor a funcţionat în cadrul Centrului de Scafandri până în anul 1990[9].
 

Revoluţia… delfinilor

 
După Revoluţia din Decembrie 1989, delfini minori-deminori ai U.S. Navy şi Flotei Rusiei s-au confruntat fără menajamente în Marea Neagră. Sub titlul „Lumea secretă a delfinilor”, căpitanul Costel Susanu, preluând informaţiile detaliate în ediţia din mai-iunie al revistei americane „Surface Warfare”, prezenta în 2008 în revista „Marina Română”[10], misiunile Detaşamentului special anti-mină din Baza navală Coronado din San Diego-California, în care un pluton de scafandri specializaţi în explozivi, scafandri de luptă din Navy SEAL şi infanterişti marini şi un pluton de neutralizare beneficiază de serviciile unui pluton de mamifere, alcătuit din delfini şi lei de mare.
 
În ediţia on-line din 7 iulie 2002, ziaristul constănţean Doru Iordache semnala faptul că un delfin alb scăpat din baza navală rusească de la Sevastopol, a fost reperat în zona platformelor de foraj marin. Mai mult, acesta a acompaniat o grupă de scafandri de luptă români pe timpul unui exerciţiu de distrugere sub apă, lăsându-se fotografiat de aceştia[11].
 
În legătură cu acest ambiţios proiect, în Marină circula şi o anecdotă. Contemporanii celor implicaţi în această aventură povesteau că, entuziasmat de receptivitatea comandantului Marinei Militare, comandorul Constantin Scarlat i-ar fi înaintat acestuia un raport în care susţinea posibilitatea obţinerii unei specii de om amfibie, prin încrucişarea dintre om şi delfin. Hâtru din fire, viceamiralul ing. Grigore Marteş ar fi pus următoarea rezoluţie: „De acord, cu condiţia ca să fecundeze Scarlat delfiniţa!”
 
Sursa foto: Colecţia comandorului Nicolae Giuglea, colecţia Marian Moşneagu
 
Despre Marian Moşneagu 
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân“ (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius“ Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 
Citeşte şi:
 
Comandorul (r) Marian Moşneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană
 
Interviu online cu comandor (r) Marian Moşneagu. „Pentru mine, uniforma a fost nu numai o emblemã, ci şi un standard de viaţã“ (galerie foto)
 
Îngerii Epavelor Tributul mării (galerie foto)