Figurantul Moștenitorul Contesei de Foy (galerie foto)

Fiul Zoei şi al artistului dramatic Ion Niculescu, primul interpret al personajului Caţavencu din “O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale şi la fel de impozant în rolul lui Mihail Kogălniceanu din filmul “Independenţa României” (1912), Constantin Niculescu s-a născut la 26 ianuarie 1902, la Bucureşti.
 

După ce a absolvit şcoala primară “Visarion” din Capitală (1912), a urmat patru clase la Liceul “Mihai Viteazul’ din Bucureşti. În timpul Primului Război Mondial familia fiind nevoită să se refugieze la Iaşi, a terminat ca bursier celebrul Liceul Militar din Copou (1919). Ulterior a optat pentru “arma Marinei, care era mai apropiată de firea mea”, absolvind Şcoala Navală din Constanţa (1921). Şi-a perfecţionat pregătirea la Şcoala Superioară de Electricitate din Paris, Secţia Radio Emisie (1925-1926), Şcoala de Aplicaţie a Marinei şi Şcoala Superioară de Război (1937).
 
A urcat treptele ierarhiei militare de la gradul de sublocotenent (1 iulie 1921), locotenent (1 octombrie 1925), căpitan (10 mai 1931), locotenent-comandor (15 august 1938), căpitan-comandor (20 martie 1942), la cel de comandor (16 iunie 1945)[1].

Predestinarea

Iniţial a activat ca ofiţer cu navigaţia la Divizia de Dunăre (1 ianuarie 1921-1 octombrie 1925), profesor la şcoala de împrospătare a cunoştinţelor de radio a maiştrilor telegrafişti (1926-primăvara anului 1927) şi comandant de companie în Baza Navală (1927).
 
După obţinerea titlului de inginer, a fost numit ofiţer cu Navigaţia pe distrugătorul “Mărăşeşti” (1 octombrie 1927-1 octombrie 1929), şef al Biroului Transmisiuni la Direcţia Marinei din Ministerul Apărării Naţionale (1 octombrie 1929-1 martie 1934) şi comandant al torpilorului “Năluca” (1 martie-1 octombrie 1934).
 
După un stagiu efectuat la Regimentul 2 Vânători din Bucureşti (toamna anului 1934-vara 1935), între anii 1935 şi 1937 a urmat cursurile Şcolii Superioare de Război. După absolvirea acesteia, a fost numit comandant al canonierei “Căpitan Dumitrescu” (1937-1938).
 
La 28 aprilie 1938 s-a căsătorit cu Adela Lescovar, salariată la M.C.I.M.C., Institutul de Ştiinţe Zoologice, T.S.P., ulterior desenator tehnic la IPROMET. Cu acest prilej a primit ca dotă imobilul din str. Brâncoveanu nr. 4 din Constanţa, unde au funcţionat Consulatul francez şi locuinţa consulului francez, până în toamna anului 1938, respectiv Consulatul şi locuinţa consulului turc, până la 3 august 1941.
 
Din 1938 până în primăvara anului 1939 a efectuat stagiu la Marele Stat Major pentru brevetare.

Demn de cea mai înaltă distincţie militară

Din primăvara anului 1939 a fost numit comandant al Grupului de Submarine şi al navei-bază “Constanţa”. Ulterior a fost numit ofiţer secund pe distrugătorul “Mărăşeşti” (1939-1941), şef al Biroului 3 Operaţii la Divizia de Mare (1 mai-1 august 1941), şef de stat-major la Forţa Navală Maritimă (1 august 1941-1 august 1942) şi comandant al distrugătorului “Mărăşeşti” (1942-1943).
 

Din toamna anului 1943 a fost numit subşef de stat-major la Statul Major Marină din Comandamentul Marinei Regale. La 23 august 1944 a fost numit şef al statului major al Marinei iar în decembrie 1944 a revenit ca subşef.
 
Prin Înaltul Decret Regal nr. 1 292 din 12 iulie 1944, a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”. „În calitate de şef de stat-major al Forţelor Navale Maritime, a condus efectiv operaţiunile de minare din luna octombrie 1941, operaţie de mare importanţă ce a fost executată în întregime, repede şi precis, cu toată ameninţarea forţelor navale şi aeriene inamice mult superioare.
 
Pentru această operaţie s-a dat Ordinul de Zi pe armată nr. 14 din 16 noiembrie 1941. Comandant de distrugător, se distinge în toate operaţiunile de război şi în special în atacul de la Eupatoria din 27 martie 1943, dat de inamic cu forţe aeriene şi submarine, când, prin tirul precis al navei, a obligat avioanele torpiloare inamice să-şi lanseze torpilele în condiţii nefavorabile şi a atacat cu energie submarinele care atacau simultan, contribuind astfel la salvarea convoiului şi a distrugătorului.
 
În noaptea de 16-17 mai, graţie vigilenţei de la bord, a surprins un submarin gata să atace convoiul şi, graţie promptitudinii şi energiei cu care a intervenit, cu toate armele bordului, submarinul a fost scufundat.
 
În afară de misiunile de comandant de distrugător, ofiţerul se distinge în mod deosebit, executând 15 dintre misiuni şi în calitate de comandant superior unde, prin curaj, sânge rece şi manevre abile, a reuşit să respingă şi să evite toate atacurile inamicului date cu aviaţie, submarine şi câmpuri de mine, fără nici o pierdere.

 
Pentru faptele de arme săvârşite a fost citat pe Escadrila de Distrugătoare şi Forţa Navală Maritimă.”. La 1 februarie 1945 a fost numit secretar general pentru aplicarea Armistiţiului la Ministerul Marinei.
 
De la 15 septembrie 1945 a fost numit comandant al Şcolii de Submaiştri, unde nu a mai funcţionat întrucât la 15 octombrie 1945 a fost pus la dispoziţia ministerului, până la trecerea sa în cadrul disponibil, la 9 august 1946.
 
De-a lungul întregii sale cariere a mai fost distins cu Medalia Comemorativă 1916-1918 (Î.D. nr. 1 744/1918), „Coroana României” în grad de Cavaler (Brevet nr. 4 303/23 decembrie1931), „Coroana României” clasa a IV-a în grad de Ofiţer cu spade şi panglică de „Virtute Militară” (Î.D.R. nr. 2169/1942), pentru că, în calitate de şef de stat-major al C.F.M. s-a remarcat prin „zel, pricepere şi abnegaţie în îndeplinirea îndatoririlor şi curaj în timpul bombardamentului”, „Steaua României” cu spade în grad de Ofiţer (1942) şi „Coroana României” cu spade în grad de Comandor (Î.D. nr. 1 911/13.10.1944).

Un mason... figurant!

La propunerea inginerului Florin Popovici (22), la 15 ianuarie 1946 a semnat adeziunea de iniţiere în Loja masonică “Drepturile Omului” din Bucureşti. A fost iniţiat de Mihai Constantinescu, director la Societatea Drepturilor de Autor din str. Lipscani. La 4 mai 1946 a semnat Jurământul de discipol, la 14 decembrie 1946, Jurământul de companion iar la 7 iunie 1947, Jurământul de Maestru. A făcut parte din Loja Phöenix, condusă de venerabilul Mihai Constatinescu.
 
În perioada octombrie 1947-11 iunie 1948 a fost director la Fabrica de textile “Dobrogeana” din Constanţa. La 26 ianuarie 1949, Secţia a II-a a C.M.C. l-a condamnat la 5 ani temniţă grea (Dosar nr. 705/27.01.1949), pedeapsă pe care a executat-o în perioada 26 septembrie 1948-20 ianuarie 1954.
 
A fost urmărit de organele Securităţii Statului pe motiv că ar fi “legătură de spionaj a consulului francez de la Constanţa, Henri Seguinaud, căruia i-a furnizat informaţii despre: activitatea vaselor sovietice în Constanţa, sistemul de baraje în apele româneşti din raza portului Constanţa şi sistemul de navigaţie a vaselor neutre”[2].

Mirajul Parisului

După eliberarea sa din detenţie, s-a încadrat ca electrician, maistru de unitate la Cooperativa “Electrica” din str. Mendeleev nr. 48 şi ulterior ca figurant, la Teatrul Naţional din Capitală.
 
Printr-un Referat întocmit la 22 martie 1957 şi aprobat pe 3 iunie 1957, căpitanul Traian Vasilescu propunea recrutarea numitului Niculescu Constantin, fost comandor în armata burgheză, “în vederea infiltrării de agentură în cadrul emigraţiei române din străinătate. Numitul Niculescu Constantin poate fi infiltrat cu uşurinţă în rândul emigraţiei române de la Paris şi în special în rândul militarilor fugari - argumenta încrezător în intuiţia sa căpitanul Vasilescu - datorită faptului că acesta este de carieră ofiţer. De asemenea, pe lângă faptul că mătuşa sa Popescu Elvira se bucură de încrederea autorităţilor franceze (André Roussin, Guy de Rothschild, Jacques Chirac, Pierre Cardin, Valéry Giscard d’ Estaing - n.n.), din materialele posedate de noi rezultă că aceasta ajută materialiceşte emigraţia contrarevoluţionară română de la Paris şi vine în contact cu conducerea acesteia”.
 
Recent - preciza ofiţerul de securitate - Constantin Niculescu ceruse viza de plecare în Franţa, unde dorea să se stabilească definitiv la mătuşa sa, Elvira Popescu, domiciliată în 16 Rue de la Faisanderie din Paris, care intenţiona să-i lase întreaga avere acestuia.
 
La 5 iunie 1957 a fost recrutat ca agent, sub numele conspirativ “Popescu Dinu”, pe bază de material compromiţător, respectiv transfer ilegal de valută prin intermediul Legaţiei Franţei din Bucureşti, pe care o frecventa periodic.
 
În Angajamentul semnat la 27 septembrie 1957, Constantin Niculescu menţiona: “Recunosc că am lovit în economia statului roman (sic!), prin transferul ilegal de valută înfăptuit şi care nu l-am divulgat organelor Securităţii statului, de asemenea, am tăinuit intenţia transferului ilegal de valută a prietenei lui Dallet [Robert] (fost funcţionar la Legaţia Franţei din Bucureşti - n.n.), pe nume Puia.
 
Acelaşi lucru l-am tăinuit şi despre soţii Bănescu (Denise şi Constantin - n.n.) în chestiunea transferului de valută ilegală cu Dallet.
 
Acum sunt conştient de faptul că acestea constituie infracţiuni ce se pedepsesc de legile R.P.R. Pentru aceasta, cu toată sinceritatea cer organelor în drept reabilitarea mea, vrând să dovedesc poporului muncitor din R.P.R. că nu sunt un element duşmănos şi rău intenţionat în comiterea de aceste infracţiuni grave, ţinând cont şi de faptul că eu sunt recidivist, deoarece am fost condamnat la 5 ani temniţă grea pentru înaltă trădare.
 
Pentru aceasta îmi iau angajamentul de a colabora în mod sincer şi dezinteresat cu organele Securităţii statului. În acest sens, voi aduce la cunoştinţa organelor Securităţii statului orice fapte sau stări de fapte care interesează securitatea statului, indiferent despre cine ar fi vorba, rudă apropiată sau îndepărtată, prieteni sau cunoştinţe. Îmi iau angajamentul ca tot materialul ce-l voi furniza să fie dat scris cu toată obiectivitatea şi sinceritatea, semnând cu numele de «Popescu Dinu», nume ce-l voi folosi numai în cadrul colaborării mele cu organele Securităţii statului, în afară de cel adevărat.
 
Îmi iau angajamentul să vin punctual la toate întâlnirile ce mi se vor fixa la locurile respective şi nu voi ţine legătura decât cu tovarăşul care va fi indicat de organele Securităţii statului. Îmi iau angajamentul de a nu divulga nimănui, indiferent cine ar fi acea persoană, rudă apropiată sau îndepărtată, colaborarea mea cu organele Securităţii statului.
 
Sunt conştient de faptul că divulgarea colaborării mele cu organele Securităţii statului constituie un secret de stat şi în cazul când nu voi păstra angajamentul luat mai sus, cuvânt cu cuvânt, aşa cum l-am dat, cer să fiu pedepsit cu toată asprimea de legile R.P.R.”[3].
 
“De la recrutarea sa, «Popescu Dinu» a furnizat materiale informative de valoare operativă minoră, referitor la unele manifestări duşmănoase ale unor foşti ofiţeri pe baza cărora nu s-au luat măsuri operative. Fiind dirijat în unele obiective concrete, agentul a avut o comportare bună şi informaţiile furnizate au fost reale. […]
 
Prin agentul “Popescu Dinu” s-a stabilit că numitul Kirchen Petre din Bucureşti a fost vizitat la domiciliu şi ajutat cu bani de către corespondentul de la Budapesta al agenţiei americane de presă Associated Press. Kirchen Petre are un fiu, Leonard, care până în anul 1948 a fost corespondentul la Bucureşti al agenţiei Associated Press, apoi a fost condamant la 25 de ani de închisoare pentru activitate de spionaj. În luna martie 1960 acesta a fost pus în libertate şi a plecat din ţară cu paşaport.
 
De asemenea, agentul ne-a semnalat unele nereguli de la locul său de muncă, date spre exploatare la Direcţia Generală a Miliţiei. În perioada colaborării, agentul a dovedit a fi un om cu o frumoasă cultură generală şi cu spirit de sesizare dezvoltat. Întâlnirile fixate dinainte le-a respectat întocmai. S-a dovedit abil în culegerea de informaţii şi se orientează bine.
 
Deşi aparent arată că se străduieşte pentru îndeplinirea sarcinilor ce-i sunt trasate (sic!), totuşi nu lucrează din convingere cu organele noastre, manifestând şi unele rezerve. Ca părţi negative la agent, s-a constat că este o fire timidă şi emotivă. În cadrul întâlnirilor manifestă o teamă, exprimându-şi chiar frica că va fi din nou arestat, atitudine care nu este justificată decât prin rezervele pe care le manifestă în colaborarea cu organele noastre. […].
 
Întrucât agentul nu a furnizat materiale care să denunţe activitatea contrarevoluţionară a elementelor pe lângă care a fost dirijat, pe baza cărora să fie luate măsuri operative şi în colaborarea sa a manifestat unele rezerve, apreciem că agentul nu este suficient legat de organele noastre şi nu prezintă încredere de a fi folosit ca agent externe. […]
 
La plecarea din ţară, agentul va semna angajament scris că din proprie iniţiativă va procura informaţii cu privire la activitatea ostilă R.P.R. pe care o duc diverse elemente din Franţa, fără a i se indica o sarcină concretă.
 
Menţionăm că în repetate rânduri - încheia Nota sa din 10 mai 1960 locotenentul major Gheorghe Cernat - agentul a afirmat că în situaţia lui ar fi mai util organelor noastre în străinătate, dacă i s-ar acorda viză de ieşire din ţară.”[4].
 
Într-adevăr, Constantin Niculescu avea numeroase cunoştinţe în străinătate. Unele erau rude, precum celebra sa mătuşă Elvira Popescu la Paris, verişoara Tatiana Juvet la Geneva, verii Ariana şi Ervin Popa în America şi o mătuşă din partea soţiei, de 84 de ani, măritată din tinereţe cu un cetăţean maghiar şi stabilită la Budapesta. Printre cunoştinţele sale apropiate se numărau şi foştii ofiţeri de marină Ion Economu şi Mircea Teohari, stabiliţi cu soţiile la Rio de Janeiro, comandorul Arpad Gherghel, inginerul Aurel Teodoru, funcţionarul Mihai Constantinescu, diplomatul Sergiu Dumitriu şi Tomoroveanu, stabiliţi în Franţa, contraamiralul Gheorghe Dumitrescu, rămas după 23 august 1944 în Anglia, Dinu Alimănişteanu în S.U.A. ş.a.m.d.
 
Cât priveşte Legaţia Franţei, locotenentul major Gheorghe Niţă prezenta o Notă din care rezulta, citând informaţiile furnizate de agenta “Irina”, în urma unei discuţii purtate cu modista Vichi, care locuia în str. Christian Tell nr. 39: “Că în perioada 1935-1939 ea a fost la Paris pentru a se perfecţiona în meseria de modistă. La Paris a fost ajutată de marea artistă de origine română Elvira Popescu. De asemenea, a afirmat că a mai cunoscut-o şi pe Zizi Lambrino, prima concubină a fostului rege Carol, pe care susţine că a cunoscut-o din ţară.”.
 
Dintr-un Referat înaintat la 6 august 1951 de Direcţia Regională MAI Constanţa Direcţiei Regionale Bucureşti, întocmit de maiorul Doicaru, rezultă că “Niculescu Constantin posedă 5 hectare teren arabil din împroprietărire, dar pe care nu l-a folosit. Din partea soţiei a posedat un bloc compus din 6 apartamente situat în Constanţa, str. Brâncoveanu nr. 4, care în prezent este naţionalizat. […]
 
În 1940-1941 a fost comandor pe vasul “Mărăşti”. Era duşman al clasei muncitoare şi la cererea lui au fost trimişi în lagăr mai mulţi luptători antifacişti: Ion Biciclistu, Gheorghe Mihăilescu, Petrică Vuian, foşti muncitori în portul Constanţa. […]
 
Într-o Notă informativă din anul 1940 este cunoscut că Niculescu Constantin a fost căpitanul portului Constanţa iar în 1941 a fost căpitanul portul Odessa, unde a maltratat populaţia paşnică a U.R.S.S. Se mai arată că cele mai mari urgii le făcea cu fostul căpitan al portului Radulian. A simpatizat mişcarea legionară. […]
 
Este cunoscut cu sentimente filo-anglo-americane”.

Contesa de Foy

Interesant este portretul făcut de oamenii Securităţii faimoasei actriţe de teatru şi film Elvira Popescu (10 mai 1894, Bucureşti - 11 decembrie 1993, Paris), cu o carieră de peste şase decenii, care i-a adus nu numai consacrarea şi recunoaşterea internaţională ci şi Premiul Molière pentru cea mai bună actriţă, decernat chiar de Asociaţia Actorilor Francezi, de două ori Ordinul “Legiunea de Onoare” şi titlul de membru de onoare din străinătate al Academiei Române (1993).
 
Iată fişa din 3 decembrie 1951, semnată de O. Olariu: “1. Date personale: Are circa 52 ani, este de talie mijlocie, grasă, blondă, păr vopsit, ochi negri, nas mic, obraz rotund. Este originară din vechiul regat. Părinţii au fost oameni săraci. Are un frate pantofar la ţară, în România. Este căsătorită pentru a patra oară cu un nobil francez. Locuieşte la Paris, Rue de la Faisanderie.
 
2. Activitate în ţară: A fost artistă la Teatrul Naţional din Bucureşti. A fost căsătorită cu un artist de la Naţional, are o fată Tatiana din această căsătorie. Fata se găseşte la Paris. Este artistă la Teatrul “La Bruyère”. A divorţat de soţul ei artist din Bucureşti. S-a căsătorit cu Manolescu Strunga. A divorţat de acesta prin 1925 şi s-a dus la Paris. Acolo s-a căsătorit cu Louis Verneuil. Nu s-a mai întors în ţară.
 
3. Legături în R.P.R.: Are un frate pantofar la ţară, nu departe de Bucureşti. Nu ştiu localitatea. Corespondează prin poştă cu acesta şi-i trimite pachete.
 
4. Legături în străinătate: Cunoaşte pe Lupoaia, pe Antoniadi, pe Papudoff, pe Carol Schneider, pe Nelu Mânzatu şi pe Lazăr Klar. Este prietenă cu Floricel Constantinescu. Cunoaşte foarte mulţi oameni politici francezi, foarte mulţi nobili francezi, bancheri şi oameni de teatru. Frecventează mulţi scriitori francezi  şi americani. Nu cunosc nume.
 
5. Activitate în străinătate: S-a căsătorit în 1925-1926 cu Louis Verneuil, un scriitor de piese de teatru, care a scris zeci de piese pentru Elvira Popescu, unde ea să aibă rolul unei străine, din cauza accentului pe care-l are. Louis Verneuil i-a deschis un teatru al ei. A divorţat de el pentru un nobil francez. Tot timpul cât a stat la Paris, Elvira Popescu a jucat comedii de teatru. A făcut turnee cu ansambluri artistice franceze în Brazilia şi Argentina. Ultimul pe care l-am văzut este “Monseniorul”, unde are rolul unei regine de fantazie exilate.
 
În momentul când am plecat eu de la Paris, Elvira Popescu juca într-o comedie rolul Ninei, în comedia “Nina”. Are foarte mult succes, este foarte apreciată de francezi, din cauza (sic!) jocului ei şi a accentului ei pronunţat. Nu frecventează nici un fugar română. Odată ştiu că i s-au adresat de la Caroman ca s-a roage să plaseze câţiva fugari români în teatru sau în alte părţi. A refuzat, spunând că ea este cetăţeancă franceză de 22 de ani şi nu are nimic comun cu fugarii români. Nu ştiu dacă duce sau nu vreo activitate informativă. În cercurile pe care le frecventează are influenţa unei femei care ştie să se impună. Opran o admiră ca artistă, altfel n-o cunoaşte şi nu are nimic comun cu ea.
 
6. Caracterizare: Este o femeie deşteaptă, cultură mijlocie […]. Este foarte ambiţioasă, perseverentă. Temperament vioi [...]. Fugarii o duşmănesc pentru că nu vrea să-i ajute”.
 
La 30 martie 1960, maiorul Traian Vasilescu realizează un Referat mult mai concludent, “privind materialele existente în evidenţa Direcţiei a II-a despre numita Popescu Elvira, artistă dramatică, cetăţeană franceză, de origine română, stabilită la Paris”: “Popescu Elvira s-a născut în Bucureşti în anul 1895, provenind dintr-o familie de oameni săraci, tatăl său se ocupa cu fabricarea de cărămidă.
 
Popescu Elvira este absolventă a 6 clase de liceu şi a Conservatorului de artă dramatică din Bucureşti. După terminarea studiilor s-a angajat ca artistă la Teatrul Naţional din Bucureşti. Aici a cunoscut pe numitul Atanasescu Aurică, în prezent artist la Teatrul Armatei, cu care s-a căsătorit. Însă după circa două luni s-a despărţit de acesta. Din această căsătorie a rezultat un copil, Tatiana, căsătorită cu un cetăţean elveţian, domiciliată la Geneva. Fiica sa este de profesie artistă, în anul 1951 funcţiona la Teatrul “La Bruyère” din Paris.
 
După despărţirea de primul soţ, Popescu Elvira s-a recăsătorit cu numitul Manolescu Strunga. În anul 1924 a divorţat şi de al doilea soţ. În acelaşi an, sus-numita a plecat la Paris pentru a juca într-o piesă de teatru, de unde nu s-a mai întors în ţară. La Paris s-a căsătorit cu Louis Verneuil, cetăţean francez, autor a mai multor piese de teatru, puse în scenă chiar de Popescu Elvira. După o convieţuire de câţiva ani, a divorţat şi de Louis Verneuil, căsătorindu-se pentru a patra oară cu un nobil francez, numit Foy, cu care însă în prezent are mari neînţelegeri familiale (sic!).
 
Popescu Elvira este proprietara unui teatru denumit “Théâtre de Paris” şi membră de onoare a Societăţii “Comédie Française”. Are o trupă de teatru cu care face multe turnee în Franţa, Italia şi în alte ţări capitaliste. De asemenea, a jucat în diverse filme de producţie franceză, unde a avut roluri dintre cele mai principale. Sus-numita posedă, de asemenea, o fermă cu pomi fructiferi în împrejurimile Parisului.
 
În cariera sa artistică, Popescu Elvira a avut mult succes, fapt pentru care este bine apreciată pentru talentul său interpretativ şi organizatoric. Este bine cunoscută şi are multe legături în rândul artiştilor de teatru şi cinema din Franţa. Are relaţii cu persoane din viaţa politică din Franţa. Ia parte la diferite recepţii oferite de guvernul francez sau de unele reprezentanţe diplomatice la Paris.
 
Din materialele pe care le posedăm, rezultă că Popescu Elvira nu întreţine relaţii bune cu fugarii români de la Paris. În anul 1951 a fost solicitată de Organizaţia de ajutorare a fugarilor români de la Paris “Caroman” de a angaja la teatrul său diferiţi fugari români, însă aceasta a refuzat, afirmând că ea este cetăţeancă franceză şi nu are nimic comun cu fugarii români, fapt pentru care şi-a atras oarecum ura fugarilor români.
 
Faţă de reprezentanţii diplomatici ai R.P.R. la Paris şi de diverse personalităţi române care merg temporar în Franţa, cu care ia legătura Popescu Elvira, scoate în relief faptul că, cu toate că a devenit de mult timp cetăţeană franceză, ea şi-a menţinut numele românesc şi caută să pozeze a fi o bună româncă.
 
Colectivul Teatrului Naţional din Bucureşti, care a făcut un turneu în Franţa, a fost ajutat efectiv de Popescu Elvira, care prin presă a scos în evidenţă succesele teatrului românesc. Sus-numita este caracterizată ca o femeie ambiţioasă, perseverentă […]. În cercurile pe care le frecventează are influenţă, fiind o femeie care ştie să se impună.
 
Popescu Elvira a făcut mai multe demersuri pentru a-l scoate din ţară pe nepotul său Niculescu Constantin, născut în anul 1902, fost colonel în Marină până în anul 1947, domiciliat în Bucureşti, str. Maria Rosetti nr. 47. Popescu Elvira îşi manifestă dorinţa ca nepotul său să fie lângă ea, considerându-l unicul ei moştenitor.
 
În acest scop, Popescu Elvira a intervenit pe lângă Legaţia R.P.R. de la Paris, precum şi pe lângă conducerea Ministerului Culturii al R.P.R. Cu ocazia unor vizite făcute la Paris de artistul Sică Alexandrescu, acesta a fost rugat de Popescu Elvira să intervină pe lângă forurile conducătoare ale statului nostru pentru a putea obţine plecarea din ţară a nepotului său. Tot în acest scop, Popescu Elvira a luat legătura şi cu academicianul Mihail Ralea, care a fost recent la Paris, rugându-l să-i dea concursul în obţinerea vizei de plecare din ţară a nepotului ei. Menţionăm că numitul Niculescu Constantin este agentul organelor noastre.”.
 
Se pare că intervenţia academicianului Ralea a avut efectul scontat, întrucât la 20 aprilie 1960, Comisia pentru Paşapoarte şi Vize, la intervenţiile artistei Elvira Popescu, i-a acordat viză de ieşire definitivă din ţară comandorului Niculescu Constantin, soţiei şi mamei acestuia, pentru a se stabili în Franţa[5].
 
Epilog
 
Comandorul Constantin Niculescu a plecat definitiv în Franţa la 15 mai 1960, prin punctul de frontieră Curtici, în baza vizei de ieşire nr. 48485786/E din 20 aprilie 1960 şi a certificatului de călătorie nr. 7360.
 
Prin Referatul întocmit la 20 ianuarie 1961, locotenentul major Gheorghe Cernat, căpitanul Ion Lăzăroiu şi maiorul Traian Vasilescu propuneau scoaterea din reţeaua informativă a agentului “Popescu Dinu”, “Întrucât agentul nu a furnizat materiale care să denunţe activitatea contrarevoluţionară a elementelor pe lângă care a fost dirijat şi în colaborarea sa a manifestat unele rezerve”. În concluzie, “agentul nu este suficient legat de organele noastre şi nu prezintă încredere de a fi folosit ca agent extern.”[6].
 
Luat în evidenţă la 18 iunie 1962, în dosarul nr. 627, pentru că a făcut parte din francmasonerie, la 16 august 1966 Direcţia a III-a din Ministerul Afacerilor Interne a hotărât scoaterea materialului de la dosarul de obiectiv (problemă) şi clasarea lui la arhiva Serviciului “C”.
 
Bibliografie:
 
Marian Moşneagu, Dicţionarul marinarilor români, Bucureşti, Editura Militară, 2008, p. 351
Marian Moşneagu, Elita Marinei Regale Române în rezistenţa anticomunistă, Bucureşti, Editura Militară, 2010
 
Sursa foto: Arhiva CNSAS, Arhivele Militare Române
 
Despre Marian Moşneagu 
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân“ (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius“ Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 
Citeşte şi:
 
Comandorul (r) Marian Moșneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană
 
Interviu online cu comandor (r) Marian Moșneagu. „Pentru mine, uniforma a fost nu numai o emblemã, ci și un standard de viațã“ (galerie foto)
 
Primul episcop român pe Insula Șerpilor Doamna Ethel (galerie foto)