Ghiţă Fitil Un suicid în exil (galerie foto)

Despre Gică Dumitrescu, amiralul dezertor după evenimentele de la 23 august 1944, nu s-a prea vorbit sau scris la noi. Nici chiar după 1990 nu mi-a fost dat să aud prea multe despre cariera ori acţiunile sale extraprofesionale. De aceea, când, prin bunăvoinţa domnului Ion Dumitru, marinar de viţă veche stabilit în Germania (fost monitor la ,,Europa Liberă”, publicist şi fondator al primei edituri în limba română la München - n.n.), am avut confirmarea că amiralul a activat, într-adevăr, la ,,Europa Liberă”, l-am luat din nou ,,la puricat” pe amiral. Ulterior, am intrat în posesia unor documente şi lucrări memorialistice în care se fac unele referiri la activitatea sa în exil, şi nu am ezitat să aprofundez cercetarea pentru elucidarea activităţii sale postbelice şi nu numai.
 

Gică marinarul

Fiul Ştefaniei şi al lui Ştefan Dumitrescu, Gheorghe Dumitrescu s-a născut pe 16 octombrie 1888, în municipiul Bucureşti. A absolvit Şcoala Militară de Artilerie, Geniu şi Marină din Bucureşti (1 iulie 1909), Şcoala de Aplicaţie a Marinei şi cursuri de semnale, T.F.S., artilerie, torpile şi mine în Anglia (15 mai 1920-10 mai 1921).
 
A urmat o carieră remarcabilă, fiind înaintat în gradul de sublocotenent (1 iulie 1909), locotenent (1 aprilie 1913), căpitan (1 noiembrie 1916), locotenent-comandor (1 septembrie 1917), căpitan-comandor (28 septembrie 1926), comandor (15 aprilie 1933), comodor (10 iunie 1940) şi contraamiral (15 august 1940)[1].
 
Iniţial a activat la Divizia de Dunăre (1 noiembrie 1911), fiind mobilizat la partea activă (20 iunie-31 august 1913, 15 august 1916-30 august 1918 şi 28 octombrie 1918-31 martie 1921). Ulterior şi-a desfăşurat activitatea la Şcoala Militară de Artilerie, Geniu şi Marină (1 iulie 1918-10 mai 1921), Divizia de Mare (10 mai 1921-1 octombrie 1922), Forţa Navală Maritimă (1 octombrie 1922-16 noiembrie 1923), şef de stat-major al Forţei Navale Maritime (16 noiembrie 1923-1 aprilie 1924), comandant al Institutului Maritim din cadrul Bazei Navale Maritime (1 aprilie 1924-1 aprilie 1927), şef al Secţiei a III-a din Inspectoratul General al Marinei (1 aprilie 1927), detaşat la Uzinele „Bofors” din Suedia şi „Nobelkrut” pentru a recepţiona muniţii şi pulberi pentru Marina Română (1 decembrie 1929-15 ianuarie 1930), comandant al distrugătorului „Mărăşti” din cadrul Corpului Echipajelor Maritime (1 aprilie 1930-24 iunie 1931), în Direcţia Marinei (24 iunie 1931-27 octombrie 1932), la firma „Silurificio Italiana” din Napoli pentru a recepţiona torpile (27 octombrie 1932-21 ianuarie 1933), la Neugelo Venlo-Olanda şi la Berlin pentru a controla torpilele F.D. (21 ianuarie-5 februarie 1933) şi la Uzinele de torpile „Silurificio Italiana” din Napoli pentru a supraveghea şi recepţiona torpilele şi tuburile lanstorpile contractate de statul român (12 august-16 noiembrie 1933).
 
Pe 6 aprilie 1933 a fost ales în consiliul de direcţie al Ligii Navale Române. Revenit în ţară, a îndeplinit funcţia de comandant al Apărării Fixe Maritime (1 octombrie 1933-1 octombrie 1934) şi şef de stat-major al Comandamentului Marinei Regale (1 octombrie 1934-15 iunie 1935), de unde a fost detaşat la Marele Stat Major.[2]

Diplomatul Gică Dumitrescu

Fiind un bun cunoscător al limbilor franceză, germană, italiană, bulgară şi engleză, a fost numit ataşat militar şi naval în Anglia şi acreditat ataşat naval în Franţa şi Italia.Pentru efectuarea stagiului de ambarcare, în perioada 1 octombrie 1937-1 noiembrie 1938 a fost detaşat la comanda Escadrei de Distrugătoare din cadrul Diviziei de Mare. „În calitate de comandant superior - se specifică în propunerea de decorare a ofiţerului - a avut întreaga şi totala răspundere a situaţiei în care s-a găsit nava, situaţie pe care a apreciat-o just.
 
Conştient de marea răspundere ce avea, a stăpânit necontenit acea situaţie, prin preciziunea, promptitudinea şi judiciozitatea măsurilor pe care le-a luat pentru siguranţa navei. A trebuit energie, hotărâre, calm, stăpânire de nervi şi fermitate pentru a imprima subordonaţilor acea încredere care i-a asigurat din partea lor acea spontană, fermă şi devotată colaborare, atât de necesară în asemenea grele împrejurări. Încrederea ce radia din preciziunea şi claritatea măsurilor ordonate şi executate era desăvârşită prin continua şi neobosita sa prezenţă, timp de 36 ore de navigaţie, pe puntea de comandă, iar toate detaliile atitudinii sale au stimulat întreg personalul navei.”
 
Prin Raportul personal nr. 9 din 12 iunie 1938, a solicitat aprobarea de a urma Cursul de comandament în anul 1938/1939. Comandantul Forţelor Maritime, contraamiralul Victor Schmidt, a solicitat avizul Comandamentului Marinei Regale. Comandantul acestuia, contraamiralul Petre Bărbuneanu, a înaintat propunerea Direcţiei Personalului din cadrul Ministerului Aerului şi Marinei, evidenţiind faptul că ,,Comandorul Dumitrescu Gheorghe în prezent nu are stagiul terminat, pe care-l va desăvârşi la 1 noiembrie a.c. Din inspecţiile ce am făcut până acum la Grupul Distrugătoarelor, am constatat aptitudini de a comanda bine dezvoltate la acest merituos ofiţer, care s-a dovedit în toată cariera sa că posedă o cultură apreciabilă în domeniul maritim, se bucură de autoritate şi demnitate în corpul ofiţerilor şi în societate şi nu lasă nimic de dorit.”[3].
 
Întrucât în toamna anului 1940 a refuzat să se subordoneze regimului totalitar antonescian, în baza Decretului nr. 3497 din 17 octombrie 1940, cu telegrama cifrată nr. 199/213 din 20 octombrie 1940 a fost rechemat în ţară, fiind pus la dispoziţia Subsecretariatului de Stat al Marinei.

 
Cu adresa nr. 727/M din 2 februarie 1941, Preşedinţia Consiliului de Miniştri comunica şefului Marelui Stat Major:
,,1. Domnul general Ion Antonescu, Conducătorul Statului, APROBĂ propunerile dvs., de a se da ultim termen de venire în ţară a contraamiralului Dumitrescu şi căpitanului Iliescu. Dacă ofiţerii nu se vor întoarce, să fie daţi în judecată.
 
2. La propunerea dvs. de a nu li se mai trimite decât drepturile de soldă, Domnul General Antonescu a pus rezoluţie: «Nici atâta».”[4]. Prin telegrama expediată Marelui Stat Major, Secţia a II-a, Biroul Ataşaţi Militari, pe 13 februarie 1941, contraamiralul Gheorghe Dumitrescu informa: ,,Raportez că plecarea noastră de aici nu a depins de nici un punct de vedere de noi ci exclusiv de Ministerul de Externe englez. Personal, am făcut numeroase şi repetate intervenţii scrise şi verbale, oficiale şi personale, atât pe lângă Legaţia noastră cât şi pe lângă autorităţile britanice şi agenţiile de voiaj, insistând continuu pentru obţinerea grabnică de locuri, dar toate intervenţiile mele nu au avut nici un rezultat.
 
Legaţiunea m-a informat în acest sens, iar subsemnatul am raportat dvs., în consecinţă. Am trimis şi Legaţiunii toate documentele sprijinitoare acestor afirmaţiuni. Originalele lor îmi vor servi pentru a face şi raport detaliat la prezentarea în ţară. Legaţiunea a raportat recent Ministerului de Externe în acest sens.
 
Vă rog, cereţi copie.

Mai adaug că intervenţiile Legaţiunii pentru obţinerea locurilor au fost făcute în ordinea rechemării, mulţi funcţionari ai Legaţiunii fiind rechemaţi încă din iulie 1940 şi, pentru consideraţiuni necunoscute mie, Legaţia a insistat pentru familia Mircea Eliade, căruia i s-a acordat două locuri cu mari dificultăţi, plecând la 10 curent.
Având în vedere împrejurările actuale, vom pleca odată cu Legaţiunea, aceasta fiind cea mai curândă posibilitate.”[5].
 
Cu telegrama nr. 56371/N din 1 martie 1941, ora 21, contraamiralul Dumitrescu a anunţat Marelui Stat Major demisia sa din cadrele active ale Marinei Regale[6]. Cu telegrama nr. 302.407 din 10 martie 1941, locotenent-colonelul R. Dinulescu îl informa că ,,Domnul ministru al Apărării Naţionale a respins demisia dvs.”[7]. Mai mult, ministrul a pus următoarea rezoluţie: ,,De acord. Resping demisiile. Marele Stat Major va sesiza Parchetul Militar al Capitalei. Cazul se va publica în presă”[8].
 
Oficial, a rămas ataşat militar la Londra până la 21 iunie 1941.
Prin Ordinul de urmărire nr. 7970 din 16 iulie 1941, generalul de corp de armată Iosif Iacobici, ministrul Apărării Naţionale, a ordonat ,,punerea numiţilor sub urmărire penală.”[9].
 
Ca urmare, Curtea Militară de Casare şi Justiţie, sub semnătura judecătorului de instrucţie militar special, general de brigadă Barbu Alinescu, a emis Mandatul de aducere nr. 4306 din 2 octombrie 1941, cu următorul conţinut: ,,Mandatăm şi ordonăm tuturor agenţilor forţei publice militare şi civile să se conformeze legii, aducând înaintea acestei Curţi Militare, în ziua de 10 octombrie 1941, ora 9, pe dl. Contraamiral Dumitrescu Gheorghe din Constanţa, str. Traian, casa Amiral Bărbuneanu, ca inculpat.
 
Invităm pe toţi depozitarii publici militari şi civili cărora li se va arăta acest mandat a da mână de ajutor pentru executarea lui.”[10]. Prin Ordonanţa definitivă din 27 noiembrie 1941, Curtea Militară de Casare şi Justiţie a dispus trimiterea în judecată în lipsă a contraamiralului Dumitrescu Gheorghe şi căpitanului Iliescu Gheorghe pentru crimă de insubordonare[11].
 
La 17 martie 1942, Curtea Militară de Casaţie şi Justiţie, compusă din generalul de divizie Dumitru Gheorghiu - preşedinte, generalul de divizie Nicolae Şova şi generalii de brigadă Gheorghe Potopeanu, Constantin Deliceanu şi magistrat Dumitru Bălşianu - membri, a condamnat în contumacie pe contraamiralul Dumitrescu St. Gheorghe, fost ataşat militar şi naval la Londra, precum şi pe căpitanul Iliescu Ath. Gheorghe (din Regimentul 1 Grăniceri Pază - n.n.), fost ataşat militar ajutor la Londra, la câte 25 de ani de muncă silnică, degradare militară şi 10.000 lei cheltuieli de judecată, pentru faptul de „insubordonare pe un teritoriu sub stare de asediu”, prevăzut şi penalizat de art. 529, pct. 2, Codul Justiţiei Militare, combinat cu art. 481 C.J.M. fără acordare de circumstanţe atenuante.
 
Mai mult, pe 18 aprilie 1942, ,,în numele legii şi al M.S. Regelui Mihai I”, generalul de brigadă Nicolae Popovici, procuror special pe lângă Curtea Militară de Justiţie, a emis Mandat de arestare nr. 1.[12].
Pe 27 aprilie 1942 a fost şters din efectivele Marinei Militare.[13]. De asemenea, pe timpul războiului a fost privat de cetăţenia română şi s-a dispus confiscarea averii sale. De remarcat că în această perioadă contraamiralul Gheorghe Dumitrescu figura cu domiciliul în Constanţa, str. Traian, casa amiral Bărbuneanu.[14].
 
Prin Î.D.R. nr. 2 457, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 296 din 21 decembrie 1944, fapta pentru care a fost condamnat a fost amnistiată. Din Procesul verbal nr. 6001 din 30 noiembrie 1944, întocmit de procurorul general, generalul magistrat C. Păiş de la Parchetul General de pe lângă Curtea Militară de Casare şi Justiţie, rezultă că ,,Având în vedere că acest mobil politic a fost reţinut şi de instanţa de fond în deciziunea de condamnare, (fila 384 al. 4), bazându-se pe următoarele consideraţiuni: «Rezultă că simpatiile de natură politică ale celor 2 acuzaţi.......demonstrează că atât contraamiralul Dumitrescu Gheorghe cât şi căpitanul Iliescu Gheorghe au refuzat executarea ordinelor primite cu vădită voinţă, deoarece a fi procedat contrariu ar fi însemnat să lucreze împotriva convingerilor lor politice».
 
Din cele expuse mai sus se constantă că fapta pentru care sus-numiţii au fost condamnaţi se încadrează în dispoziţiunile art. 1 din D.R. nr. 1624 din 23 august 1944 şi, în consecinţă, se declară amnistiată.”[15].
 
Ca urmare, prin Înaltul Decret Regal nr. 2457, publicat în ,,Monitorul Oficial” nr. 296 din 21 decembrie 1944, pagina 8298, coloana din mijloc, fapta pentru care a fost condamnat fiind amnistiată, ofiţerul a revenit în cadrele Marinei Regale, fiind repus în toate drepturile sale anterioare condamnării. În aceste condiţii, a solicitat telegrafic ,,să i se transfere toate drepturile de străinătate, întrucât a fost reintegrat după data de 23 august 1944.”[16].
 
La 28 septembrie 1945, ora 13.00 a revenit în ţară cu un avion militar britanic, fiind aşteptat pe aeroportul Băneasa de căpitan-comandorul Ion Cristescu, viitor comandant al Marinei Militare.
 
La 28 septembrie 1945 a fost numit provizoriu la comanda Comandamentului Litoralului Maritim şi Fluvial[17]. La 29 octombrie 1945 a fost trecut în rezervă pentru limită de vârstă.
 
O prezentare succintă a acestui episod important din cariera amiralului Dumitrescu este făcută de René Alecu de Flers: ,,Prin anii ’60, prinţul Nicolae de Hohenzollern, fratele fostului rege Carol al II-lea, venise la München. Într-o seară, luam masa împreună cu el la un restaurant din apropiere. Din vorbă în vorbă, prinţul mi-a pus pe neaşteptate o întrebare:

• Ce mai face Ghiţă Fitil?

Rămăsesem uluit, nu înţelegeam ce vrea să spună.

• Dar cine este Ghiţă Fitil, Alteţă?
• Cum, nu-l cunoşti? Doar lucrezi împreună cu el; amiralul Gheorghe Ştefan Dumitrescu. În armată i se spunea numai Ghiţă Fitil. Metoda fitilurilor întrebuinţată de el ca să ajungă acolo unde dorea, era cunoscută de toţi ofiţerii superiori români şi mai întotdeauna îi reuşea.
• Bine de ştiut.

 
Cel de-al Doilea Război Mondial se dezlănţuise, iar amiralul Dumitrescu apreciase că ar fi fost o prostie să i se dea comanda unui vas de război. A pus fitiluri unde trebuia, trezindu-se ataşat naval la Londra, unde rămăsese chiar şi după ce guvernul englez rupsese legăturile diplomatice cu România. Cu toate bombardamentele germane, Londra era departe, pericolul nefiind atât de mare ca în România. Prin 1946, aproape la un an după ce războiul se terminase, îşi făcuse socoteala că ar fi momentul să facă o săritură la Bucureşti. Căuta să vadă dacă nu era posibil să se pună la dispoziţia guvernului. Precaut din fire şi având nevoie de o asigurare, îşi lăsase soţia la Londra. În caz că la Bucureşti i se întâmpla ceva, soţia putea aranja un scandal internaţional. Ceva îi spunea că totuşi va reuşi. Ajuns la Bucureşti, încercase chiar din prima zi să pună fitiluri. De data asta n-a reuşit. Condiţiile în ţară se schimbaseră, iar în punctele cheie nu mai erau oamenii pe care îi cunoscuse el. Fără să simtă pericolul care îl păştea, căuta totuşi să se adapteze. Teohari Georgescu, informat de prezenţa amiralului Dumitrescu în ţară, dăduse ordin să fie arestat.
 
Amiralul ar fi fost o baftă cum nu se putea mai bună pentru el; ca fost ataşat naval la Londra, ar fi avut multe de povestit. Cu o zi înainte de a fi arestat, un colonel încadrat în noul sistem şi fost prieten cu el încă înainte de război, îl avertizase. Amiralul îşi dăduse imediat seama că primejdia era reală şi n-a stat mult pe gânduri. Chiar în aceeaşi noapte părăsise Bucureştiul în cea mai mare grabă şi, undeva, prin Banat, trecuse Dunărea înot (la 31 octombrie 1948 - n.n.). Reuşise să scape din România, dar în Iugoslavia lui Tito, norocul nu-i mai fusese îndurător. Grănicerii iugoslavi îl depistaseră, arestându-l. Încercase el să spună că era amiral şi fost ataşat naval, dar oamenii lui Tito râdeau, tratându-l cu brutalitate şi fără respect.
 
Amiralul nu fusese în stare să se transpună în situaţia de atunci, nici să înţeleagă că avea de a face cu comunişti şi că autorităţile titoiste erau primitive. N-a uitat felul cum fusese tratat. Cu toate acestea, norocul nu-l părăsise definitiv. Iugoslavii nu l-au predat românilor, ci l-au internat într-un lagăr, în apropiere de graniţa italiană.
 
Soarta îi fusese din nou favorabilă. Ca un tactician, ştia cum să folosească prima ocazie care se ivea şi avea răbdare. Aştepta numai momentul prielnic. Risca totul. A făcut-o şi de data asta. Profitând de prima ocazie, şi-a luat, cum se spune, picioarele la umăr, reuşind să treacă în Italia. De acolo se reîntorsese la Londra cu coada între picioare. Acolo avea timp să judece la rece aventura cu Bucureştiul şi să-şi dea seama că totul fusese mult prea pripit. Ar fi trebuit să ia exemplul de la ceilalţi diplomaţi care, după 23 august 1944, rămăseseră în Apus. Probabil crezuse că Regele fiind în România, situaţia nu se schimbase. Se baza pe experienţele lui din trecut şi... pe fitiluri.
 
N-am idee dacă el îşi dăduse seama de imensa valoare pe care o avusese prietenia fostului colonel. Sunt convins că nici nu s-a gândit la faptul că, în cele din urmă, colonelul o fi fost nevoit să plătească scump tot serviciul pe care i l-a făcut.”[18].
 
De-a lungul întregii sale cariere fusese apreciat şi răsplătit cu „Medalia jubiliară din 10 mai 1906”, Ordinul „Coroana României” în grad de Cavaler (1911), Medalia „Avântul Ţării” din 1913, Ordinul „Coroana României” cu spade în grad de Cavaler cu panglică de „Virtute Militară” (1918), Medalia „Victoria” (1921), Ordinul „Steaua României” în grad de Cavaler (1924), „Crucea comemorativă 1916-1918”, „Răsplata muncii pentru învăţătură” clasa a II-a (1926), Ordinul „Coroana României” în grad de Ofiţer (1928), „Semnul Onorific de aur” pentru 25 de ani de serviciu (1928), Ordinul „Steaua României” în grad de Ofiţer (1931), Medalia „Peleş” (1935), „Medalia Maritimă” clasa a II-a Navigant (1937) şi Crucea „Legiunii de Onoare” în grad de Ofiţer (1939)[19]. Ultimul domiciliu pe care l-a avut în România a fost pe strada Ana Ipătescu nr. 7 din Bucureşti.
 
Transfugul Gică
 
După ce a evadat din lagărul de refugiaţi politici în care fusese internat de sârbi, la 1 mai 1949 s-a predat autorităţilor britanice de la Gorizia, în Italia. A activat în cadrul Asociaţiei Foştilor Combatanţi Români din Franţa şi a fost unul dintre primii redactori ai Secţiei Române de Documentare a postului de radio „Europa Liberă”[20].
 
,,Prin 1948 - povesteşte Rene Alecu de Flers - ca toţi românii din categoria lui, auzise şi el că la Washington se punea la cale înfiinţarea postului de radio «Europa Liberă» şi, imediat cum aflase că centrala de la München fusese terminată, s-a repezit să facă cerere. Ca fost diplomat, fiind eligibil, fusese angajat la Secţia Română de Documentare, abia înfiinţată. Făcea parte din categoria celor cărora nu li se putea contesta loialitatea faţă de fostul rege. Ca ofiţer superior jurat regelui, avea chiar cultul regal. În plus, ştia şi engleza. Amiralul, ajuns la München, sperase că americanii nu ţineau cont de trecut, nici de grade militare. Cel mai bun exemplu ar fi fost generalul Ion Gheorghe care, cu toate că fusese ministru plenipotenţiar la Berlin, fusese tratat de americani ca un simplu soldat, băgându-l imediat în lagăr.
 
Făcându-şi apariţia la München, amiralul fusese pus la dispoziţia lui Ion Gheorghe fiul, şeful Secţiei Române de Documentare. Sunt convins că l-a durut imens. Obişnuit să comande, nu putea concepe ca un ţivilist să-i fie şef. Ba ceva mai mult; n-avusese simpatie nici pentru generalul Ion Gheorghe. Nu uitase că Mareşalul Antonescu îl făcuse ministru plenipotenţiar la Berlin, pe când el fusese numai ataşat naval. Pe Ion Gheorghe fiul îl simpatiza mai puţin. Cei de sus îmi spuseseră că, înainte de venirea mea, amiralul încercase pe toate căile să forţeze îndepărtarea lui Gheorghe, dar având o vârstă înaintată, nu fusese luat în serios.”[21].
 
În Jurnalul său, Ion Raţiu evocă, la rândul său, câteva dintre întâlnirile sale cu amiralul Dumitrescu, pe care l-a cunoscut în 1940, când s-a angajat la Legaţia României din Marea Britanie. Aşadar, miercuri, 6 noiembrie 1957: ,,Cina la amiral. Doamna Petre Lazăr şi ea acolo. Îi spun că, deşi eu adeseori văd lucrurile la fel ca fratele ei, generalul Constantin Petre Lazăr, eu îl respect pentru integritatea şi viaţa sa de hermit. Critic Comitetul Naţional Român pentru politica sa exclusivistă şi mă declar loial Partidului Naţional Ţărănesc din spirit de disciplină şi nu pentru că aş aproba câtuşi de puţin politica de susţinere a lui Vişoianu. Vorbim de Tilea. Ea îl atacă. Eu îl susţin, fără însă să ascund faptul că el este respins de Partidul Naţional Țărănesc şi de majoritatea celorlalţi exilaţi.
 
După plecarea ei, amiralul îmi vorbeşte îndelungat de REL (,,Radio Europa Liberă” - n.n.). Este o dezbinare completă. Nimeni nu este pentru Bernard. Nu există spirit de echipă, doar slugărnicie. El nu simte româneşte, nu ştie să instaleze patriotism. Linia sa este complet greşită. De ce nu face ceva? De ce nu vine la München? I-am spus că e de datoria Comitetului Naţional Român să o facă; să-i informeze pe americani că Bernard e cu totul nepotrivit pentru postul pe care îl ocupă. Eu n-am nimic împotriva lui Bernard. Sunt convins însă că ar fi mai bine dacă în capul secţiei s-ar găsi un român get-beget. Am spus acest lucru lui Bernard în faţă şi nu înţeleg să lucrez împotriva lui pe la spate. Criticile severe pe care le-am adus postului REL le-am făcut în scris şi i le-am predat lui personal, ca să ştie despre ce e vorba.
 
Apoi, discuţie lungă despre Viorel [Tilea]. Aceeaşi poveste. Viorel e neonest. Încearcă acum să-l ciupească pe amiral. […] Inevitabil, am făcut amândoi reflexia. Viorel se vede din nou mare conducător naţional. E foarte deştept. Poate să fie utilizat, dar n-are calităţile morale pentru a ne conduce la renaşterea poporului român.”[22].
 
René Alecu de Flers povesteşte cum a decurs prima sa întâlnire în sediul ,,Europei Libere”, pe 14 aprilie 1959, cu amiralul rebel: ,,Cafeaua şi discuţiile terminate, ne-am ridicat să mergem în aripa C, tot la subsol, unde se afla Secţia Română de Documentare. Trecând pe culoar, am văzut că vis à vis de Secţia română se afla Secţia poloneză. M-a dus mai întâi la amiralul Gheorghe Ştefan Dumitrescu, o persoană mai în vârstă, cu păr alb şi rar. Ca militar, era numărul unu în Secţie. Mi-a strâns mâna milităreşte, străpungându-mă cu ochii lui reci, gri-albaştrii. Se vedea că era obişnuit să comande. Reacţia a fost imediată:

• Sper că ne vom înţelege.

Nimic mai mult.”[23].
 
De înţeles, se pare că nu prea s-au înghiţit: ,,Modul în care mă trata amiralul nu era pe placul meu şi mă enerva - mărturiseşte de Flers. Mă gândeam să-l pun la punct, hotărându-mă să nu-i mai spun domnule amiral. Eram curios să văd cum va reacţiona. Ziua următoare fiind nevoit să stau de vorbă cu el, i-am spus domnule Dumitrescu. Se uita mirat şi cam tulbure la mine, nu-i venea să creadă. M-am făcut că nu observ, spunând mai departe domnule Dumitrescu. Au trecut câteva săptămâni şi într-o zi, venind la birou după pauza de prânz, amiralul aştepta la intrare. Văzându-l, îmi dădusem seama că mă aştepta tocmai pe mine. M-am oprit, s-a uitat sever la mine, dându-mi ordin:

• Vino la mine!

 
N-am spus nimic şi l-am urmat. Ajunşi la el în birou, s-a aşezat pe scaun fără să spună un cuvânt, măsurându-mă cu ochii lui gri de oţel din cap până în picioare. După câteva secunde, am trăit explozia pe care o aşteptam de atâta timp: «- Domnule de Flers, dumneata eşti fost ofiţer. Cum ai învăţat dumneata la şcoala militară să te adresezi unui superior? De mai mult timp am observat că nu mai spui domnule amiral.».
 
Mi-am tras pielea feţei înapoi, semn că eram enervat şi am răspuns: « - Domnule amiral! În primul rând, vreau să vă atrag atenţia că nu m-am născut ordonanţă, nici sclav. Am fost născut domn şi trebuie să fiu tratat şi respectat ca domn. Dumneavoastră aţi purtat uniformă o viaţă întreagă şi înţeleg că este greu să vă debarasaţi de obiceiurile militare. Eu, din fericire, am purtat-o numai câţiva ani, aşa că mi-a fost mult mai uşor să mă debarasez de ea. Însă nu m-am putut debarasa de origine şi de trecut. Sunt obişnuit să judec lumea printr-o altă prismă, nu ca dumneavoastră. Osteneala dumneavoastră de a face din mine ordonanţă nu-mi place. Dacă dumneavoastră, prin tonul care îl întrebuinţaţi faţă de mine, îmi daţi ordin să vă spun mai departe domnule amiral, atunci am şi eu dreptul să vă cer să vă adresaţi mie cu titlul pe care îl am. Nu-mi place să stau pe picior de război cu un coleg şi întotdeauna sunt gata să colaborez, dar de la egal la egal. V-am ajutat şi v-am făcut pe plac chiar dacă şi eu aveam multe pe cap. Ce a fost cu mult timp înainte, aparţine unui trecut pe care noi, cu toate încercările pe care le facem, nu-l mai putem readuce.».
 
Stăteam lejer în faţa lui, nu în poziţia de drepţi, uitându-mă ţintă în ochii lui. El era aşezat pe scaun şi mă privea de jos în sus pe sub sprâncene. L-am văzut cum se dezumflă şi cum i se destinde faţa. Îşi dăduse seama că nu mă putea îngenunchea.
 
Amiralul Gheorghe Ştefan Dumitrescu, moldovean (?!) şi fiu de ţăran sărac, simţise încă din fragedă copilărie ce însemna să fii un nimic. Animat de o ambiţie uşor de înţeles şi de o voinţă puternică, dovedise că nu fusese născut pentru coarnele plugului. Visul lui de copil a fost Marina. Voia cu orice preţ să ajungă în cel mai înalt grad, să fie un mic Dumnezeu. Visurile lui însă, se puteau realiza pe un vas militar. Cu alte cuvinte, îşi putea satisface damblaua de mic Dumnezeu numai în largul mării, pe o navă maritimă. S-a pus pe lucru. Din grad în grad, ajunsese tocmai acolo unde visa. Era amiral şi preluase comanda navei-şcoală «Mircea». Amiralul Gheorghe Ştefan Dumitrescu se afla în al nouălea cer...
 
Viitorii ofiţeri de Marină Militară îşi făceau practica pe bricul «Mircea», exact ce îi trebuia amiralului Dumitrescu. Din momentul acela, fiind comandantul navei-şcoală bricul «Mircea», ajunsese cu adevărat un mic Dumnezeu. Zi de zi îşi demonstra puterea şi o făcea cu o plăcere diabolică, mai ales în orele de pauză. În astfel de ocazii, când îl apuca damblaua, nimeni n-ar fi fost în stare să găsească un cât de mic gram de înţelegere la el. Nu făcea diferenţe. Ca subaltern, imediat după el, pe bricul «Mircea», îl avusese pe comandorul Arpad Gherghel, care acum îi era coleg la «Europa Liberă». Din nefericire, comandorul nu s-a gândit niciodată să-şi scrie amintirile. Avea dar la scris şi ştia să povestească. Ar fi fost în stare să scrie zeci de romane din viaţa lui de marinar şi de felul cum trata amiralul Dumitrescu echipajul vasului, ca şi glumele lui de prost gust. Mi-a povestit odată cum amiralul îşi bătuse joc de el şi asta faţă de tot echipajul chemat la raport. Vasul se găsea în largul mării şi era ora de pauză. Comandorul se retrăsese în cabină, dar amiralul n-avea astâmpăr: îl chemase pe punte, dându-i ordin să sară peste bord.
 
Comandorul, al doilea în grad, se uita la el, parcă nu înţelegea. Credea că era numai o glumă şi nu se mişcă. Amiralul enervat de insolenţa comandorului, începuse să ţipe:

• Domnule comandor, este ordin şi ordinul trebuie executat!

De data aceasta, comandorul îşi dăduse seama că nu era glumă. I-a făcut pe plac, a sărit peste bord, dar niciodată n-a uitat afrontul pe care i l-a făcut.”[24].
În luna martie 1960 Gheorghe Dumitrescu figura încă în evidenţele Securităţii ca urmărit general, cu consemnul „În caz de identificare, să fie reţinut”[25].

Nostalgia vremurilor de altădată

Spre finele vieţii, Gică Dumitrescu se stabilise la Cambridge, de unde, pe 1 noiembrie 1977, îi scria la Bucureşti, cu înţelepciunea unui nonagenar încă lucid, comandorului Gheorghe Mocanu: ,,Scrisoarea dumitale din 12 octombrie m-a bucurat sincer, ştiindu-te sănătos, cu atâtea amintiri, amintiri pline de nostalgie...
 
Este a doua scrisoare de la dumneata; prima a fost curând după ce am lăsat comanda Grupului de Distrugătoare - alte amintiri şi învăţăminte folositoare vieţii.
 
Evoci atâţia ani din trecut, atâţia ani de pe atunci, şi mai fiecare perioadă poartă cu ea o caracteristică specifică, fiecare cu numeroase amănunte pe care, mă bucur că le ţii minte, unele din ele mai simţite, poate decât altele, dar toate au acelaşi impact: Nostalgia. Ce vrem? Aşa este viaţa, aşa este efectul ciclului naturii...
 
Severitatea şi seriozitatea în conştiinţă, când sunt cumpănite, netezite şi împletite cu înţelegere psihologică şi căldură sufletească şi cu răspundere morală, creează baza unei formări sănătoase şi folositoare în acest ciclu, şi pregătesc caractere pentru viaţă, mai cu seamă pentru severe şi vitrege împrejurări. Viaţa, în esenţă, este o continuă luptă, câteodată ingrată luptă, şi ea ne este dată să o trăim, cu toate vicisitudinile ei, până la sfârşit.
 
Destinul, de-a lungul şi la sfârşitul acestor vicisitudini, este diferit de teoreticiene psihologii într-o formulă academică abstractă. Poate au dreptate. Totuşi, destinul este, în bună măsură, funcţie nu numai de circumstanţe, cum gândesc aceşti teoreticieni, dar mai ales de rolul important pe care îl joacă persoanele pe scenariul vieţii.
 
Pe teascul vicisitudinilor în variata mea viaţă am avut şi satisfacţia de o colaborare înţelegătoare din partea acelora care mă înconjurau, inclusiv dumneata - fără compliment de oportunitate - cu frumoase rezultate, o colaborare sinceră, bine colorată de devoţiune, o colaborare care şi-acuma îmi este scumpă şi adânc preţuită în noianul de amintiri care îmi însoţesc viaţa în prezent.
 
Că au fost şi unele excepţii, în persoane cărora le-am acordat încredere, şi chiar prietenie sufletească, stabileşte concluzia că excepţiile confirmă regula. Asemenea excepţii, care creează şi deziluzii, trebuie acceptate în final, chiar fără explicaţii, mai cu seamă dacă se are în minte proverbul filosofic franţuzesc A quelque chose malheur est bon.
 
Informaţia ce mi-ai dat în scrisoare că elevii fostului Institut Maritim - la care bătrânul «Mircea» era ataşat pentru practică - legendara navă-şcoală, leagănul acestor elevi - au constituit o elită a Marinei şi că clasa lor a dat un strălucit examen, mi-a încălzit inima şi mi-a înălţat sufletul, adăugând încă un inel la lanţul care m-a legat cu şi de ei într-o anumită perioadă, un inel la lanţul de satisfacţii şi amintiri care îmi ţin tovărăşie bătrâneţii. Transmite-le, te rog, membrilor acestei elite, din partea mea, un cald salut de preţuire.
 
Trebuie să mărturisesc, în acelaşi timp, că acest lanţ ar fi fost poate mai solid şi mai complet sufleteşte, dacă aş fi ştiut pe «Mircea», acest leagăn legendar făuritor de caractere, într-un doc uscat, într-unul din şantierele navale ale ţării, spre exemplu la Constanţa, unde, ca muzeu istoric, să fie înconjurat de atmosfera grijulie de gratitudine, aşa cum în Anglia - toute proportion gardée - este păstrată «Victory», care ilustrează o frumoasă perioadă în istoria Angliei. Bătrânul «Mircea» şi-a făcut şi el datoria par excellence faţă de Marină şi de marinarii ţării trecuţi, prezenţi şi viitori...
 
Evocând voiajele lui ca exemple de pregătire a atâtor şi atâtor copii cu visuri multe, începând cu voiajul la Kiel în tovărăşia crucişătorului «Elisabeta», cu ocazia inaugurării Canalului de acolo, unde i s-a decernat Premiul de eleganţă în categoria brig; apoi rezistenţa la furtunile din Marea Neagră unde, se spune, într-una din ele, comandantul, căpitanul Sebastian Eustaţiu, viitor contraamiral şi comandant al Marinei în timpul Primului Război Mondial, ar fi albit într-o noapte, furtună care i-a rupt arboreţii şi, aproape demontat, după trei zile a ajuns în Bosfor; apoi alte evenimente, ultimele fiind renaşterea lui în Arsenalul Marinei din Galaţi în iarna 1922-1923 şi apoi campaniile lui 1923, 1924, 1925 şi 1926 - când i-am fost comandant - una din ele menţionată în scrisoarea dumitale - campanii în Marea Neagră, Estul Mediteranei, Arhipelagul Egeei, Grecia, Adriatica (Italia) etc, sunt strădaniile lui, rezultând în formarea acestei elite, baza cadrelor Marinei ţării. Fie-i amintirea duioasă şi eternă!
 
În dragostea mea cu pasiune constantă am dat Marinei, sincer şi necondiţionat, forţele mele vitale; i le-am consacrat in totto. Nu regret. Din contră, amintirile îmi sunt liniştitoare... Acum trăim cu aducerile aminte ale unor vremi trecute, amintiri care adesea ne luminează faţa şi ne mângâie inima îmbătrânită, poate, prea de timpuriu...
Cu sincere sentimente de afecţiune şi urări de sănătate,
Al Domniei Tale, G. Şt. Dumitrescu.
P.S. Cu bune urări pentru Grupul Bănică şi acei care îşi reamintesc de a fost odată.
Sper ca noua mea adresă să fie ultimul meu repaos pământesc, căci cenuşa mea va fi împrăştiată pe ape, poate şi pe acelea pe care «Mircea» le-a străbătut odată... ”.
 
M-am căznit mult să-i aflu sfârşitul, până într-o zi, când o distinsă doamnă, fiică de ofiţer de marină stabilit în Statele Unite, mi-a evocat acest ultim episod cutremurător: ,,Ghiţă Dumitrescu, bătrân şi fără rude, era «îngrijit» în Anglia de fiul lui Armand Călinescu. Se pare că «junele» Călinescu nu a fost chiar la înălţime. Dl. Dumitrescu, trist şi depresiv, fiind într-o vizită la Berlin, s-a sinucis, aruncându-se în râul Spree. Exil, singurătate, dor de ţară, sărăcie... iată urmările socialismului...”.
 
Sursa foto: Fototeca Muzeului Marinei Române
 
Despre Marian Moșneagu

Comandor (r) dr. Marian Moșneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanța. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) și ale Facultății de Litere, Istorie, Drept și Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universității „Ovidius” Constanța (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) și șef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016). 

Citește și:

Comandorul (r) Marian Moșneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană

Interviu online cu comandor (r) Marian Moșneagu. „Pentru mine, uniforma a fost nu numai o emblemã, ci și un standard de viațã” (galerie foto)
 
Beiul din Caracal 18 ani la strâmtoare (galerie foto)