Lumea marinarilor Marea de la ţărmul inimii. Gheorghe Ioniță, vedetist, sociolog

În preajma Zilei Armatei României, și activii și rezerviștii vibrează la unison. Primii - cu responsabilitatea de a reconfirma societății că fac parte din instituția cu cel mai valoros capital de încredere la pace dar mai ales în situații de criză sau de conflict, ultimii - cu ranița plină de nostalgii și amintiri care mai de care mai nostime.

Printre aceștia din urmă se numără și vrednicii de toată admirația și prețuirea noastră foști soldați și gradați, care, în ultimele aproape șase decenii după război, au petrecut - unii luni alți ani buni de cătănie în cazărmile de pe întreg cuprinsul țării.



Argeşean din Bradu Muscelului, Gheorghe Ioniță este unul dintre cei mulți „luați cu arcanul la oaste”, care a trăit din plin această experiență cazonă vreme de patru ani, între 1954 și 1957, ca marinar.

Din 2005, octogenarul bucureștean își împarte anii de pensie între viața tumultuoasă din Capitală și tihna cochetei sale căsuțe din Provița de Sus.
Sociolog de profesie, jovialul pensionar a considerat că este cazul să umble la „cutia cu taine” și să-și facă publică povestea vieții.
Deși îmi atribuie o parte din vină, am fost încântat să descopăr, când am primit volumul doldora de picanterii, un capitol special rezervat anilor de cătănie petrecuți în uniforma Marinei Militare.
 
În Valea Plângerii
 

„Cobor în timp cu gândul şi mă văd în faţa comisiei de recrutare care îmi analizează, sub toate aspectele, nu numai „costumul lui Adam” ci şi „căptuşeala, buzunarele” lui, metaforic vorbind. Am văzut schimburi de priviri şi şoapte între membrii comisiei, după care am auzit: „- Apt pentru Marina Militară!”.
Verdictul m-a pus pe gânduri. Era singura armă cu durata de patru ani. A urmat o perioadă de obsesie, dar nu într-atât de chinuitoare.
În noiembrie ’54 a fost o zi emoţionantă întrucât mi-am luat rămas bun de la fiinţele dragi sufletului meu - mamă, tată şi bunici.
Când să plec, tata a ţinut să-mi zică: „- Fiule, mergi şi fă-ţi datoria faţă de ţară şi să ne dai veşti bune. Asta aşteptăm de la tine!”.
Am ajuns la Comisariat, pe str. Ştefan Furtună (atunci Sectorul 7 Bucureşti), unde erau mulţi tineri şi mare zarvă. Eram cu toţii în aşteptare. Deodată a apărut un marinar, cu înfăţişare plăcută şi cu o uniformă bine îngrijită, bine croită pe un fizic atletic. Părea impunător, mai ales că pe umărul drept avea un pistol automat.
Din porthartă a scos o hârtie dintr-un plic şi a dat comanda: „- Linişte! Cei care vă auziţi numele, vă încolonaţi pe patru rânduri în stânga mea.”.
A fost momentul confirmării spuselor comisiei de recrutare. M-am şi văzut marinar cu toate că, până atunci, nu văzusem marea.
În ordine, ne-am deplasat la halta CFR Militari Bucureşti, unde ne-am ocupat locurile în cele două vagoane rezervate. A doua zi nu eram la mare ci la Dunăre - oraşul Tulcea, într-o unitate militară de pregătire infanteristică şi de specialitate.
Acolo am intrat într-o clădire cu flux igienico-sanitar (tuns, îmbăiere, control sanitar, predarea hainelor civile şi primirea uniformei). Am intrat civil şi am ieşit militar, cu gândul „să vezi acum ce urmează!”.

Un militar mi-a arătat clădirea unde urma să mă prezint şi mi-a spus: „ - La etajul unu, la radiotelegrafişti.” La parter era dormitorul pentru artilerişti.
Doar ce am intrat în dormitor şi am fost luat în primire de şeful dormitorului. Un cartnic cu o faţă care exprima aroganţă. Cu degetul arătător de la mâna dreaptă mişcându-l înainte şi înapoi, am înţeles că nu e de bine. Chiar aşa a şi fost. Când m-am apropiat, am luat poziţia „cam pe loc repaus” şi-am zis: „- Să trăiţi!”. El m-a întrebat: „- De unde vii, mă?” „- Bucureşti”, am răspuns eu. „- Aaaa, şmecher de Bucureşti!”.
L-am privit direct în ochi. S-a enervat. „- Ai să vezi cum îţi scot eu şmecheria din tine”. Cu o grimasă de om nestăpânit, mi-a zis: „- Vezi tu găleata aia, în ea este şi o perie şi să-mi speli duşumeaua s-arate ca lămâia. Ai înţeles, mă?”. „- Am înţeles”, am zis eu, dar mă-ul ieşit din gura lui m-a făcut să-mi muşc buzele.
Aveam la dispoziţie cam nouă ore pentru ce trebuia să fac până la ora stingerii. Curgeau apele pe mine şi niciun militar din cei 27, în paturi suprapuse pe un spaţiu de circa 44-48 m², nu avea permisiunea să mă ajute.
Am reuşit să termin, dar eram dărâmat. Aveam dureri în braţe şi genunchi. M-am culcat şi m-am rugat: „- Doamne, dă-mi sănătate şi apără-mă de prostie şi, mai ales, de urmările ei”.
După două săptămâni mi s-a repartizat ca sector de curăţenie WC-ul din curtea unităţii militare.
În ultima duminică a lunii noiembrie ’54 m-a trimis să-l ajut pe magazioner să-şi facă ordine în magazia de echipament. A fost un prilej binevenit. Mi-am ales o uniformă nouă şi o manta care mi-a plăcut tare mult, era măsura mea, venea bine pe mine. Am purtat-o numai trei săptămâni, pentru că am fost văzut de un cartnic major care mi-a propus să facem schimb. Când am auzit propunerea, am simţit că pierd un bun al meu, dar n-am putut să-l refuz. Mantaua lui era cu o mărime mai mare, nu venea nicidecum bine pe mine. Am făcut „stânga-împrejur” şi-am plecat vorbind de unul singur „ce ghinion!”.
Pregătirea infanteristică o făceam într-o zonă supranumită „Valea Plângerii”, din cauza condiţiilor meteo destul de aspre. Căpitanul, un om aşezat, serios şi nu mai aspru decât clima locului, ne consola: „- Băieţi, marinarul trebuie să ştie să se lupte şi pe uscat!”. Îngheţa mâna pe armă şi ne învăţa cum să procedăm ca să punem sângele în mişcare.
Am simţit în felul său de a fi grija faţă de noi, tinerii, din subordinea sa.
Exerciţiile efective (alergări, salturi, târâş, marş etc.) sub comanda acelui om aproape că le făceam fără supărare. A ştiut să se apropie de noi şi l-am stimat.
 
Vedetist de frunte, la Mangalia
 
După trei luni şi jumătate, în februarie ’55, un grup format din circa 100 de militari am fost transferaţi la navele militare din Mangalia. Nu ştiam unde ne va fi locul, dar ceea ce ne preocupa s-a lămurit imediat cum am ajuns la Divizionul 319 Vedete Torpiloare.
În faţa grupului a apărut comandantul unităţii, căpitanul de rangul 3 Petre Telegescu[1]. Cu o privire atentă asupra întregului grup de militari, vesel şi bine dispus, a precizat: „- Cei aleşi de mine rămâneţi la Divizionul Vedete Torpiloare, unitate de elită a Marinei Militare, iar ceilalţi pentru vânătoarele de submarine.”.
Ultimii au plecat la Sevastopol, în U.R.S.S., pentru instruire şi s-au întors în Baza Navală Mangalia cu trei nave antisubmarin[2].
După această scurtă întâlnire cu comandantul divizionului, mi-am zis: „E clar, voi fi repartizat pe navă”....
Când, în sfârşit, am fost repartizat pe navă, am simţit o mare răspundere. Devenisem membru al unei familii formată din nouă oameni: comandant de navă - căpitanul Ioan Grecu, boţman - Creţu, mecanic şef (nu-mi amintesc numele), torpilor Niţă, mitralior Frâncu, radiotelegrafist Cercelaru, radiolocatorist - subsemnatul şi doi mecanici. Şef de echipaj era micimanul Mihai Creţu.
Comandantul vedetei era un om cu judecată dreaptă, cu echilibru sufletesc, cu stăpânire de sine. Era respectuos şi respectat de echipaj atât pentru gradul său cât şi pentru calitatea de om cu simţul măsurii. Cu ordine clare pentru fiecare post de luptă, a instaurat, în scurt timp, ordinea, disciplina şi simţul responsabilităţii. Toate exerciţiile efectuate în bază şi în larg, pe timp de zi şi de noapte, s-au încheiat cu obţinerea celor mai bune bareme şi cu calificativul „foarte bine”.
Pentru echipaj, cea mai mare satisfacţie a fost în momentul în care vedeta noastră a devenit navă de frunte, respectiv vedetă torpiloare-comandant. Deseori la bordul acesteia se aflau căpitanul de rangul 3 Telegescu şi comisarul sovietic. [...]
În perioada aplicaţiilor comune cu marinarii sovietici şi bulgari, Divizionul de Vedete Torpiloare a dovedit că are comandanţi profesionişti, ageri la minte şi cu echipaje bine instruite.
Cu ocazia unui schimb de experienţă, îmi amintesc de un eveniment produs în portul Burgas din Bulgaria. S-a dat ordin de acostare după efectuarea unui exerciţiu. Postul meu era în prova navei, cu bandula în mână. Bandula era o piesă de lemn în formă de pară, legată de o saulă subţire şi care mă ajuta să arunc, la momentul oportun, de la bordul navei pe cheu, parâmele de legare a navei la acostare. Marinarii bulgari aflaţi pe dană au rămas încremeniţi de spaimă, de uimire, văzând cu ce viteză înaintează vedeta spre dană. La aproximativ 25 - 30 de metri de dană, am primit ordinul „-Bandulă!”. A fost o aruncare reuşită, urmată de acţiunea comandantului: „- Motor înapoi!”. A fost o acostare care ne-a uimit şi pe noi, membrii echipajului. Comandantul navei, Ioan Grecu a fost întâmpinat cu aplauze din partea marinarilor bulgari.
Nu pot fi uitate exerciţiile efectuate în bază - programul de înot, săriturile de la trambulină şi, mai ales, trasul la rame. Era o barcă, de 10 + 1, legată de geamandură. Se forma armamentul bărcii din zece matrozi şi miciman,[3] care lua conducerea.
Până să învăţăm regulile, ne loveam, râdeam unul de altul şi micimanul de noi toţi.
După un timp, urmare a eforturilor făcute, au fost aleşi 20 de matrozi pentru două echipaje de barcă. Am făcut parte din echipajul unei bărci care să concureze de Ziua Marinei. Cei zece eram foarte motivaţi, aveam programul nostru de antrenament.
De Ziua Marinei participau la concurs echipajele bărcilor de la dragoarele de radă, submarine, vânătoarele antisubmarin, vedete torpiloare şi de la alte divizioane.
Concursul avea loc pe ghiolul Mangalia, iar distanţa de parcurs era de 1000 de metri, cu întoarcere la 500 de metri. Când se da startul, sirenele navelor emiteau vibraţii sonore cu forţă, puternice, la care se adăugau încurajările marinarilor de pe cheu. Prin sunetul lor impunător, sirenele vedetelor ne chemau, ne ordonau să fim primii, să nu cedăm locul întâi şi nu l-am cedat.
După victorie, eram priviţi şi primiţi cu simpatie, cu felicitări şi îmbrăţişări. De fiecare dată echipajul bărcii a câştigat de Ziua Marinei.
Rezultatul obţinut era rodul unor antrenamente aspre la geamandură unde se putea auzi, nu de puţine ori, „- Trage, trage... că ieşim în larg!”, aşa răsuna comanda micimanului.
Demersurile făcute de conducerea Divizionului 319 Vedete Torpiloare către Ministerul Forţelor Armate aveau drept scop obţinerea unui plus de calorii pentru militari.
În acest sens, o primă vizită în unitate a făcut-o în prima parte a anului 1955 ministrul Emil Bodnăraş, urmat de vizita ministrului Leontin Sălăjan. Ambii au fost primiţi cu onorurile cuvenite, precum şi contraamiralul Mihai Nicolae[4], căpitanul de rangul 3 Telegescu, comisarul militar sovietic.
Am avut onoarea să fac parte din echipajul navei-comandant la bordul căreia au fost aceste personalităţi. După o ieşire în larg pe o mare cam neliniştită, ministrul Leontin Sălăjan a dat mâna cu fiecare membru al echipajului, spunând: „- Vă felicit, meritaţi o hrană mai bună!”.
Au fost multe ieşiri în larg pe timp de zi şi de noapte. La ieşirea din bază era un „pod de papuci” (în uzul anilor respectivi), care se deschidea şi în trecere vedeam oameni din comunele Limanu şi 2 Mai aşteptând ieşirea noastră, ca podul să se închidă pentru a intra în oraşul Mangalia.
Ori de câte ori am ieşit în larg, am constatat că Marea Neagră este ca o femeie capricioasă, schimbătoare şi neaşteptată. O găseam calmă şi deodată devenea ostilă.
Într-o noapte, marea a fost atât de agitată încât nu s-a mai putut intra în bază, ni s-a interzis. Apropierea de ţărm reprezenta un pericol pentru nave, pentru echipajele lor. Am rămas în larg, în voia valurilor mari cu hulă de fund, cum spuneam noi. Cu ghiordelul legat de gât, am cerut permisiunea comandantului să ies puţin pe punte să respir aer curat. Aveam rău de mare, dar ce rău!, cu dureri de stomac şi ameţeli.
Cum am deschis tambuchiul etanş, un ditamai valul m-a acoperit, simţindu-i, din plin, sarea şi puterea. M-a cuprins o senzaţie de frig însoţită de un tremur uşor pentru că nu aveam echipamentul specific celor de pe puntea navei. cei de sub punte aveam combinezoane de protecţie. Ce-am văzut şi ce am simţit nu pot uita. Vedeam vedeta torpiloare când sub val, când pe creasta valului.
Comandantul navei, căpitanul Ioan Grecu a dovedit curaj, stăpânire de sine, superioritate profesională şi morală în lupta cu valurile. S-a obţinut permisiunea de a intra în bază după aproximativ 16 - 18 ore de dans furios în larg. „- Aşa mare agitată nu am prins în viaţa mea!” declara un ofiţer superior cu state vechi în Marină.
Ameţiţi şi vlăguiţi, am acostat la dană şi primul lucru de făcut a fost să scoatem apa din toate compartimentele navei, să spălăm exteriorul cu apă dulce ştergând, ca de fiecare dată, orice colţişor, pentru a îndepărta picăturile de apă sărată. La cantină am găsit, ca şi în alte circumstanţe, mâncarea pentru dimineaţă, prânz şi seară. Ciuguleam câte ceva din tot ce era pe masă şi ce rămânea, era destulă hrană, o dăruiam militarilor de Direcţia Generală a Muncii.
S-au făcut pregătiri minuţioase în vederea desfăşurării unei aplicaţii, având la bord torpila cu focos. Încă din faza pregătirilor privind deplasarea navei la buncărul torpilelor, introducerea torpilei în tubul lanstorpile, readucerea navei la dană, cu „balena” la bord, paza, pregătirea şi verificarea funcţionării fiecărui post de luptă au stabilit o atmosferă apăsătoare cu evidentă responsabilitate. Ziua următoare a început cu obişnuita alarmă şi ieşirea în larg în formaţie de marş.
După un timp, la orizont au fost văzute două distrugătoare şi un şlep nepropulsat remorcat. Am văzut cum o vedetă a ieşit din formaţie şi, cu viteză maximă, s-a apropiat la circa cinci cabluri distanţă de distrugătoare. A lansat o perdea de fum pentru a nu fi cunoscută tactica de atac. În caz real, echipajul navei cu un asemenea rol devine echipaj de sacrificiu.
Vedetele torpiloare intrau cu viteză în perdeaua de fum, iar la ieşirea din fumul lansat, erau în formaţie triunghiulară, asemenea unei haite de lupi. Comandantul vedetei, căpitanul de rangul 3 Ioan Grecu a avut dificila misiune de a lansa asupra şlepului singura torpilă cu focos. Un recul puternic s-a simţit la ţâşnirea torpilei care şi-a făcut saltul în adâncime, apoi şi-a luat imersiunea şi direcţia stabilite. Vedeam cum apare siajul la circa 70 de metri în urma torpilei şi, după aproape un minut, am văzut cum şlepul se scufundă încet, încet, în urma unei explozii teribile, care l-a rupt în două.
A fost o misiune încheiată cu succes, satisfacţie, bucurii şi aprecieri lăudabile la adresa comandantului şi echipajului din partea comandantului Divizionului de Vedete Torpiloare.
Poligonul de antrenament în lansarea torpilelor fără focos era un anumit raion în Marea Neagră unde apa nu depăşea, după câte ştiu, mai mult de zece metri adâncime. În acel poligon au avut loc tot felul de exerciţii, inclusiv cu masca pe figură, urmate de lansări ale torpilelor fără exploziv.
Când torpila îşi termina cursa stabilită, ţâşnea la suprafaţă şi urma să fie pescuită de o navă special destinată unor asemenea operaţii. Toată ziua a fost sub observaţie dar niciun semn de apariţie. Concluzia: torpila fusese pierdută. Caz grav şi foarte costisitor. Întregul divizion era în alertă.
În ziua următoare cele două bărci cu echipajele lor bine antrenate au trecut la trainare. Operaţiunea consta în legarea de pupa celor două bărci a unui cablu de aproximativ 50 metri lungime, având la jumătatea lui o greutate de 15 - 20 kg. Trăgeam la rame şi când bărcile se intersectau, intervenea scafandrul pentru a vedea ce s-a agăţat. Această operaţie a continuat aproape trei luni de vară fierbinte. Bătăturile din palmele fiecăruia erau semnul efortului depus în zadar. Eram înnegriţi de soare, încât cu greu puteam fi recunoscuţi.
... A venit toamna şi odată cu ea vestea mult aşteptată. La Mamaia, în larg, a apărut torpila, al cărui con vopsit în alb şi roşu a atras atenţia, după câte ştiu, unui pescar. Pe baza informaţiilor primite în bază, o navă specială s-a deplasat la locul respectiv şi a recuperat torpila plimbată de curenţi, din poligon, pe o asemenea distanţă. S-a revenit la starea de linişte, încredere şi la o reverificare riguroasă a torpilelor din buncăr.
 
Noile vedete
 
Într-o dimineaţă din primăvara ’56 a sosit în bază un grup de vedete torpiloare, care au intrat în compunerea divizionului. Erau dotate cu radar la bord şi instalaţie de radiolocaţie. Echipajele sovietice au fost primite aşa cum se cuvine: o masă comună, schimburi de amabilităţi, cu accent din partea marinarilor români, schimburi de ţigări, ale lor atrăgătoare cu o parte din carton, iar ale noastre „dum - dum”, cum le spuneam noi. Schimbul de ţigări a mers o dată, a doua oară nici vorbă. Din privire şi gesturi au respins orice tentativă de schimb.
S-a întâmplat un caz tulburător. Comandantul unei vedete a constatat că-i lipseşte, din echipajul sovietic, un marinar, chiar torpilorul. Împrejurările în care el a fost pierdut în timpul deplasării pe timp de noapte, au rămas un mister.
Timp de vreo două săptămâni au avut loc ieşiri în larg cu echipaj dublu. Nu înţelegeam spusele lor, dar priveam cu atenţie orice mişcare făcută. După plecarea marinarilor sovietici, a rămas un miciman care s-a ocupat de instruirea celor aleşi pentru postul de luptă radiolocaţie. Ajutat de un translator român, am început să cunoaştem componentele postului şi modul lor de funcţionare.
În fiecare zi ne verificam cunoştinţele lucrând cu radarul. Treptat, treptat am început să ne descurcăm. A sosit „proba de foc”. Într-o noapte s-a dat alarma, urmată de echipare, deplasare la nave, pregătirea postului de luptă şi raportul (totul în secunde):  „- Postul de luptă X - gata de marş!” ş.a.m.d. Cronometrarea era făcută de căpitanul de rangul 3 Ilie Ştefan[5], după primirea raportului din partea fiecărui comandant de navă.
La bordul vedetei a apărut căpitanul de rangul 3 Ilie Ştefan, însoţit de comisarul sovietic şi micimanul instructor specialist de radiolocaţie. Mi-am luat postul de luptă în primire şi am simţit după mişcarea navei când am ieşit în larg.
N-a trecut mult timp şi l-am auzit pe comandant: „- Porneşte radarul şi să-mi comunici ce observi!”. Clipele au devenit apăsătoare, iar gândurile s-au năpustit asupra mea, au dat buzna în capul meu. „Ce fac, ce să raportez?”, era gândul ce mă măcina. Cu ochii holbaţi la ecran am văzut multe pete luminoase reflectate de valurile „berbeci”, cum le spuneam noi.
Antena de radiolocaţie era în continuă mişcare şi prin emiterea unor fascicule de unde electromagnetice, în toate direcţiile, pe ecran îmi apăreau şi pete false. După trei- patru minute, antena a recepţionat undele reflectate de obiecte reale, care au apărut pe ecranul radiolocatorului ca semnale vizibile. După detectarea şi determinarea poziţiei lor m-am simţit pe creasta valului, purtat spre o mare realizare. Imediat am comunicat comandantului cele observate şi mi-a ordonat: „- Îmi dai coordonatele din minut în minut!”, adică relevment, distanţă şi direcţia de mişcare a obiectelor.
M-am conformat. Eram cu privirea fixată pe ecran. Din nou comandantul: „- Îmi dai coordonatele din 30 în 30 de secunde!”. Semnalele deveneau din ce în ce mai vizibile. Iarăşi comandantul: „- Dă-mi coordonatele din 15 în 15 secunde!”
La un moment am simţit cum nava şi-a micşorat viteza şi comandantul mi-a ordonat: „ -Stop, opreşte instalaţia!”. Când am auzit comanda respectivă, am simţit că mă strâng pernele pneumatice de pe scaunul meu. Nu ştiam ce se cred. Avalanşa gândului de nereuşită a fost oprită în momentul în care tambuchiul a fost deschis şi micimanul instructor sovietic, cu un entuziasm venit pe neaşteptate, m-a bătut pe umărul drept, exclamând: „- Haraşo, oceni haraşo, oceni haraşo! ...”.
La întoarcere trebuia să-i conving că pot să mai disting intrarea în port şi mi-a reuşit! Când am ajuns în bază, micimanul instructor continua să-mi laude prestaţia, propunându-i căpitanului de rangul 3 Ilie Ştefan să-mi acorde gradul de cartnic şef. Comandantul divizionului i-a răspuns că nu se poate şi avea dreptate, ca de la matroz major să fac un salt peste trepte în ierarhia militară, indiscutabil, era contestabil. În schimb, mi s-a acordat gradul de cartnic.
După câte îmi amintesc, vedetele torpiloare de fabricaţie sovietică au fost primele nave din Marina Militară dotate cu radar. Pot spune, cu modestie, că sunt primul marinar care a reuşit, într-o aplicaţie de noapte, să demonstreze utilitatea, performanţa şi efectul dorit al radiolocaţiei în aplicaţiile de luptă pe timp de zi şi de noapte. Aşa am putut identifica cele două distrugătoare sovietice, asupra cărora s-a acţionat cu succes.
Micimanul instructor a continuat cu laude şi în zilele următoare, până la plecarea sa. Am avut o stare de satisfacţie şi de încredere în mine însumi amplificate şi datorită noului comandant de navă, căpitanul Ion Munteanu. Aveam o stare de bine când îl vedeam venind la vedeta 90, cu zâmbetul pe buze, cu aerul ofiţerului apropiat de oameni, exteriorizându-şi gândurile în mod responsabil, fără urmă de jignire a vreunui membru din echipajul său.
A continuat să contribuie la consolidarea relaţiei comandant - echipaj, punând accent pe disciplină şi responsabilitate în acţiunile fiecăruia la postul de luptă. Nu-l pot uita pe bunul meu prieten - camarad la bine şi la rău, radiotelegrafistul Ştefan Cercelaru, tot timpul cu zâmbetul afişat, indiferent de situaţie, înseninându-mi clipele pe uscat şi în larg. Nu-l pot uita pe boţmanul Creţu, vesel, încurajator, respectându-şi postul de luptă prin iscusinţă. Nu-i pot uita nici pe torpilorul Niţă şi mitraliorul Frâncu, pe care i-am „invidiat” pentru că erau pe punte, la aer curat - asta ca o glumă la adresa lor. După cum nu-i pot uita pe bunii mei colegi motorişti, care asigurau buna funcţionare a inimii navei, motoarele.
Comandantul Munteanu a pus accent pe buna comunicare cu membrii echipajului, pentru cunoaşterea şi înţelegerea fiecăruia. Avea tactul necesar, care îi permitea să rezolve în mod individual situaţiile ivite. Cu aceste calităţi a continuat să menţină echipajul în stare activă, cu rezultate apreciate de conducerea Divizionului de Vedete Torpiloare.
Într-o zi a fost chemat la telefonul de lângă dană. După convorbirea telefonică, m-a chemat, m-a privit şi după o scurtă pauză mi-a spus: „- Pregăteşte-te, te învoiesc să mergi la Eforie. Te aşteaptă Tori.”.
Nu era o glumă. Tori era o fetiţă de 16 ani, pe care am cunoscut-o la prima mea permisie în staţiune. Ce m-a impresionat a fost tocmai acceptul comandantului de a o asculta şi de a încuviinţa învoirea mea. Îmi venea să-l îmbrăţişez! Avea o anume expresivitate în privire, care m-a făcut să înţeleg că se bucura pentru mine.
O altă mare surpriză pentru mine a fost în ziua în care am primit bani din partea unităţii militare: solda - 40 de lei, ambarcarea - 30 lei, 15 lei (prima - prima specială) şi 15 pachete de ţigări. Atunci mi-am zis: „- Gata cu tutunul, mă las de fumat” şi m-am lăsat. În fiecare lună am vândut cele 15 pachete de ţigări. Clienţi aveam, colegii fumători atât aşteptau. Aşa am ajuns să am 100 lei lunar depuşi la CEC. Când primeam o învoire cunoşteam din timp. Scoteam 30 - 40 de lei de la CEC şi aveam bani de buzunar.
În timpul verii, cam trei, patru învoiri pe care le petreceam la Eforie, ziua la plajă, seara la restaurant, unde nu cheltuiam mai mult de 26 - 27 de lei pentru două fripturi „bine ornamentate”, o sticlă de vin (trei sferturi), două clătite sau o prăjitură. Era frumos, muzică, voie bună, dans şi la ora 22 drumul spre gara CFR. La ora 24 eram deja în unitate, conform biletului de învoire.
Odată, după o asemenea învoire, am ajuns în unitate cu gândul să fac „un somn uşor cu vise plăcute”. N-am apucat să visez, pentru că la ora două noaptea „- Alarmă!”. Ce urma, se ştia: să reducem timpul cronometrat în secunde, la echipare, deplasare la nave, pregătirea de marş a postului de luptă, raportarea „- Mola prova!”, „- Mola pupa!” şi ieşirea în larg.
După parcurgerea unei distanţe de circa cinci mile marine, comandantul ordonă: „- Masca pe figură şi la posturile de acostare!”. Postul meu era în prova vedetei torpiloare, cu bandula în mână. S-a simulat o acostare la o navă. Când s-a dat comanda: „- Încetarea exerciţiului!”, am văzut marea noastră atât de liniştită de parcă ne-ar fi urat „- Bun venit în apele mele!”. Asta jos, iar sus, un clar de lună provocându-mi nostalgii.
Priveam spre ţărm şi se întrezăreau luminile staţiunii unde cu cinci ore în urmă eram undeva acolo şi cântam în şoaptă „- Mola prova, mola pupa, la vapor/ Gându-mi fuge tot departe/ Şi mă simt uşor/ Mă gândesc la tine, dragă-n marş de atâtea ori/ Şi te simt alăturea/ Pe-acelaşi drag vapor”.
Acum când scriu, am pe retină filmul momentului pe care îl derulez până la final. A fost  şi rămâne la capitolul „ţine minte”. Nu uit...
După frecvenţa alarmelor, pregătirile efectuate în bază ne-au determinat să credem că urmează ceva ieşit din comun, ceva neobişnuit. Aşa a şi fost. Echipajele erau în aşteptarea momentului presupus.
Spre toamna lui ’56 au intrat în alarmă toate navele din Baza Navală Mangalia. Rând pe rând au ieşit în larg dragoarele de radă, vânătoarele antisubmarin şi vedetele torpiloare. În largul mării nu ştiam ce se află dar mi-am dat seama, după apariţia multor pete luminoase pe ecranul radiolocatorului, că sunt mai multe nave. Eu am dat coordonatele solicitate de comandantul navei.
A fost o mare desfăşurare de forţe navale. Ce-a fost atunci am văzut în filmul realizat cu ocazia acelui eveniment, un film secret, cu circuit închis, care a fost derulat (după câte ştiu) numai în unităţile militare. Am rămas uimit asupra a ceea ce înseamnă o luptă navală în cooperare cu aviaţia. Totul era un exerciţiu care a scos în evidenţă forţa Armatei Române.
După această acţiune de amploare a urmat bilanţul, rezultatul desfăşurării activităţii pe ansamblu. În faţa echipajelor şi-a făcut apariţia comandantul Divizionului 319 Vedete Torpiloare, căpitanul de rangul 3 Ilie Ştefan. Era un bărbat prezentabil, sobru, cu o privire scrutătoare către raportul dat şi mai ales către cei prezenţi. A făcut o analiză minuţioasă asupra modului de desfăşurare a activităţii echipajelor în cadrul aplicaţiei comune. Am remarcat că avea o judecată sănătoasă (cum spunem noi), chibzuinţă, era corect, convingător prin forţa cuvântului. Nu se manifesta cu violenţă verbală, avea cuvinte bine cântărite, era un om cu viziune clară.
Fiind însoţit de locţiitorul politic al unităţii, îmi revine obligaţia morală de a spune că acel om a dovedit, din punctul meu de vedere, calitatea nu numai de om politic, ci şi de om de încredere, apropiat de tinerii militari. Era un bun îndrumător, respectuos, clar şi atent în vorbire, meticulos şi răbdător. Ne îndemna să citim, să fim mereu cu şi pentru fapte bune.
Era un fel de laitmotiv, idee călăuzitoare în repetate rânduri auzită. Comandantul divizionului împreună cu locţiitorul politic au acordat diploma cu insigna „Marinar de frunte”, precum şi înaintarea în grad unor marinari care s-au remarcat prin însuşirile lor. Am avut onoarea să primesc diploma, insigna şi gradul de cartnic major.
 
Întâmplări fericite
 
În vara anului 1957 în Bucureşti, în amfiteatrul vechi al actualului cămin al Politehnicii, a avut loc prima consfătuire pe armată a fruntaşilor în pregătirea de luptă şi politică. Vechile cazărmi din apropiere au fost pentru cazarea participanţilor. De uniformele noastre, pentru a fi călcate în fiecare zi, s-au ocupat tinerele fete de la „APACA”.
Au fost momente care nu se pot uita. La lucrările consfătuirii au participat generalul Leontin Sălăjan, Virgil Trofin, prim secretar al CC al UTM, contraamiralul  Nicolae Mihai, comandantul Forţelor Maritime Militare şi alţi ofiţeri superiori din Armata Română. În ultima zi a consfătuirii au fost înmânate diplome şi insigne de participant la consfătuire, iar ministrul Forţelor Armate a înmânat „Medalia Muncii” unor militari.
Când mi-am auzit numele rostit, am avut o stare de bucurie lăuntrică. În pas de front am ajuns în faţa generalului salutând: „- Să trăiţi, tovarăşe general!”. Am primit „Medalia Muncii” şi legitimaţia cu următorul înscris: „Prezidiul Marii Adunări Naţionale conferă „Medalia Muncii”, prin Decretul nr. 250 dat la 31 mai 1957 în Bucureşti, tov. cartnic major Ioniţă Gheorghe”.
Odată cu înmânarea decoraţiei, am primit o trusă cu stilou şi creion. Potrivit uzanţelor, după felicitările primite, am exprimat: „Servesc Patria!”.
Am simţit o stare de bine, un sentiment de mulţumire, de maximă satisfacţie sufletească.
La o lună după consfătuire am primit gradul de cartnic şef şi surpriza de a fi inclus în Cartea de Onoare a Divizionului 319 Vedete Torpiloare.
Acostare la bordul unui distrugător. Ca întotdeauna, plecarea din port era urmarea unor pregătiri cronometrate, cu rapoarte referitoare la funcţionarea fiecărui post de luptă.
La bordul navei de afla şi comandantul Divizionului 319 Vedete Torpiloare, căpitanul de rangul 3 Ilie Ştefan.
La ieşirea în larg am fost mai puţin solicitat. În două rânduri am comunicat cu comandantul navei, căpitanul Munteanu, pentru a-i da coordonatele asupra unui obiectiv prins pe ecranul radiolocatorului. La un moment dat am fost chemat să-mi ocup postul pentru acostare. Cum am ieşit pe punte, am văzut că ne îndreptăm spre un distrugător (nu mai reţin numărul).
Cum ne-am apropiat, mi s-a ordonat „- Pregăteşte bandula!”. Era pentru prima dată când făceam o acostare la bordajul unei nave mari. Prezenţa comandantului divizionului, acostarea la bordul unui distrugător m-au stresat. Era totul pregătit pentru urcarea comandantului divizionului pe puntea distrugătorului.
Făcând o comparaţie a dimensiunilor dintre cele două nave, părea a fi un lup lângă un elefant.
Un marinar de pe distrugător ne-a dat o veste, pentru început, de necrezut: „- Plecaţi la munci agricole!”.
Comandantul divizionului a revenit la bordul vedetei torpiloare, după care au urmat operaţiile de desprindere. Cum am ajuns în bază, ni s-a comunicat că urmează să predăm postul de luptă, cu tot ce aveam în primire, precum şi uniforma de vară şi de iarnă. Am rămas numai cu uniforma de lucru de la bordul navei.
Fusese ultima mea zi de ieşire în larg!
În aceeaşi zi din prima decadă a lunii octombrie 1957, am plecat la munci agricole de toamnă, într-o localitate al cărei nume l-am uitat. Odată ajunşi în localitatea respectivă ni s-a comunicat ce avem de făcut: „- Aveţi de cules şi cărat porumbul de pe 120 de hectare, de tăiat cocenii, de făcut glugi şi căratul lor. Când veţi termina, plecaţi acasă”. Acestea au fost precizările făcute de ofiţerul care ne-a însoţit.
Când am auzit că vom fi lăsaţi la vatră odată cu terminarea lucrărilor stabilite, am devenit stăruitori, temeinic hotărâţi să terminăm în maximum trei săptămâni. S-a muncit din greu, în medie zece ore pe zi. Era o toamnă urâtă, cu ceaţă şi vânt. Dormitorul nostru era într-un grajd cu paie de jos şi peste ele saltelele umplute tot cu paie. Când mai aveam de cărat cocenii de pe 10-15 hectare, a sosit ordinul de încetare a muncilor agricole şi deplasarea urgentă în bază.
În jurul orei 19 am ajuns în unitate. Aveam uniformele pătate, cu crăpături şi rupturi, îmbâcsite de praf şi noroi.
Odată ajunşi, ofiţerul de serviciu ne-a comunicat: „- Aveţi la dispoziţie o oră pentru predarea uniformei, îmbăiere, luarea hainelor civile, a valizelor şi a pachetului cu alimente. La ora 20 trenul pleacă din gara CFR Mangalia.”.
Dacă în acele clipe cineva ne-ar fi cronometrat mişcările, mai ales în baie, ar fi înregistrat timpi record. Viteza cu care fiecare îşi plimba mâinile, de sus în jos şi de jos în sus, erau hazlii şi, pe alocuri, cu izbucniri în hohote de râs.
Fiecare s-a văzut din nou civil şi drumul spre gară. Am luat trenul, am plecat lăsându-mi gândul bun la Tori și la comandanţii Divizionului 319 Vedete Torpiloare.
Toate cele petrecute în Marină m-au făcut să cred, cu întreaga mea fiinţă, că nimic nu este cu putinţă fără muncă, respect, bun simţ şi responsabilitate.
Mulţumesc tuturor marinarilor cu funcţii de înaltă responsabilitate pentru că ne-au învăţat, prin exemplul lor personal, să fim demni, respectuoşi şi solidari la ideea şi fapta de bine pentru echipajul navei.
În drum spre casă, cu 600 lei în buzunar de pe urma soldei, ambarcarea, primă şi ţigări, mi-am zis: „- Dacă bunul Dumnezeu mă ajută să fiu sănătos, am să vizitez Divizionul de Vedete Torpiloare peste patruzeci de ani.”.
 
Nostalgii duioase
 
După 21 de ani, în ’78, o surpriză m-a uimit peste măsură. Am fost surprins de apariţia căpitanului de rangul 2 Telegescu în cabinetul meu de lucru. Cu tot respectul cuvenit şi pentru a-l surprinde, l-am întâmpinat raportându-i: „- Domnule căpitan de rangul 2, în timpul serviciului meu am avut un seminar cu studenţii unei grupe din anul II de învăţământ superior. Raportează cartnic şef Ioniţă Gheorghe, azi lector universitar”.
A fost un moment de uimire dar şi de bucurie reciprocă.
În 1997, de Ziua Marinei Române, am avut onoarea să revăd locurile şi navele în formaţie organizate pentru paradă. Retrăind aevea clipele de altădată, aveam impresia că trec prin aceleaşi întâmplări prin care le-am trăit odinioară atât de intens.
Însoţit în baza navală de un ofiţer, am retrăit episoade din trecut dar şi momente de bucurie deplină în compania altor generaţii de marinari, cărora le urez sănătate şi „Vânt din pupa” spre ţelul vieţii fiecăruia şi al echipajelor Marinei Române.
... În armată am avut un ataşament sincer faţă de arma Marină şi de postul de luptă încredinţat – radiolocaţie, mărturisește în volumul său de amintiri căpitanul de rezervă Gheorghe Ioniță.
Armata pentru mine – Marina cu patru ani de stagiu – a constituit o adevărată şcoală de formare ca om, având în prezenţa comandanţilor direcţi adevăraţi educatori şi formatori de caractere.
Armata mi-a inoculat spiritul de ordine, disciplină şi raspundere despre care luasem cunoştinţă încă din copilărie.
Cu acestă “zestre” m-am prezentat la cursa “maratonul vieţii”. Lăsarea la vatră a dat startul, semnalul de plecare în cursă. Atunci mi-am zis: “Luptă, băiatule, nu te lăsa biruit!”.
Şi am luptat constant pentru calitatea de a fi competent, performant, util și rezistent...”.
Cu statornică admirație și sinceră prețuire, am onoarea să vă salut, stimate Domnule Căpitan Ioniță!
LA MULȚI ANI ARMATEI ROMÂNE!
LA MULȚI ANI, CAMARAZI!
 
Bibliografie: Gheorghe Ioniță, ”Cine ești tu?”, București, 2021
 
Sursa foto: Albumul de familie al sociologului Gheorghe Ioniță
 
Despre Marian Moşneagu
Comandorul (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut la 29 iunie 1961, în comuna suceveană Boroaia, „în pridvorul Bucovinei”, însă în 1976 destinul i-a călăuzit pașii spre Liceul Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza” din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998), unde a finalizat și studiile aprofundate (1999). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). La numai 40 de ani a devenit cel mai tânăr director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi primul ofițer de marină şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).
Este autor al lucrărilor „Ziua Marinei la români” (2002), „Cultul apelor la români” (2004), „Politica navală postbelică a României (1944-1958)” (ediţia I 2005, ediţia a II-a 2006), „Odiseea navei-şcoală «Constanţa»” (2004), „Regele şi Regina Mării Negre. File din istoricul distrugătoarelor & fregatelor «Regele Ferdinand» şi «Regina Maria»” (2006), „O istorie tragică a Marinei Comerciale Române” (2006), „Dicţionarul marinarilor români” (2008), „Eroii Marinei Române” (2009), „Elita Marinei Regale Române în rezistenţa anticomunistă” (2010), „Presa Marinei Române. Dicţionar bibliografic” (2011), „Crucişătorul «Elisabeta» în campanie” (2012), „Serviciul Istoric al Armatei în slujba culturii naţionale” (2013), „Fregata-amiral «Mărăşeşti»” (2014), „Uniformele Forţelor Navale Române” (2016), „Şefii Statului Major al Forţelor Navale. Enciclopedie” (2016), „Amiralii României. Dicționar enciclopedic” (2017), „Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»” (2019), „Armata Română pe frontul Canalului Dunăre-Marea Neagră” (2020) și „Legendele «Albatrosului»” (2021) și coautor al altor 30 de albume, ghiduri, dicționare, enciclopedii, monografii și culegeri de documente. Este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (1992) și al Comisiei Române de Istorie Militară (1999) și redactor-șef al revistelor „Cap Compas”, „Magazin Nautic” și „Misiunea”.
 
Citește și:
Lumea marinarilor Coșmarul unui marș pe muchie de cuțit. Nicolae Moise, 23 august, „Gloria”