Marinarii cu nume de străzi în Constanța. Amirali, comandori, sublocotenenți

Inspirat de titlul cărții lui Valentin Munteanu – „Oamenii mari au nume de străzi”, volum apărut la Editura Cartea Românească în anul 1979, am fost curios să văd câte asemenea personalități din lumea marinarilor se regăsesc în „Nomenclatorul stradal al municipiului Constanța”, ediție 2019, aprobat prin Hotărârea Consiliului Local cu nr. 7 din 30 ianuarie 2020.

Până să ajung la ei, am constatat că în municipiul Constanța se află 1041 de bulevarde, străzi, stradele, șosele, alei, intrări și fundături.
Și, ca peste tot în România, unele denumiri dacă nu sunt revolute, nu prea mai au nici o legătură cu viața cotidiană a Tomisului contemporan. De exemplu Brazdei, Intrarea Câmpului, Aleea Câmpului, Freamătului, Frigului, Gliei, Gospodăriei, Inului, Grâului, Lanului, Lucernei, Lunii, Năvalnicului, Neatârnării, Nouă, Pasajului, Păstorului, Pionierului, Plugului, Plugușorului, Podului, Productelor, Proletară, Recoltei, Satelitului, Secerișului, Spicului, Timpuri Noi, Toamnei, Tuiei, Tunelului, Umbrei, Viforului, Voinicului, Zimbrului - și multe altele - au o cu totul altă conotație decât cea dominant... ultramarină!



Desigur, majoritatea fac parte din „greaua moștenire” de dinainte de 1990, dar mă întreb care a fost rațiunea pentru denumiri relativ recente, precum strada Șofranului (evident, cel mai scump condiment din lume!) atribuită prin HCL nr. 250/2010 sau strada Zamfira (HCL 165/2012)?
Cât despre breasla cu pricina, la nr.crt. 926 se află strada Marinarilor, fostă Termele Romane.

Există, ce-i drept, și strada Marinei (HCL nr. 166/2012), dar nu-mi dau seama dacă este vorba despre instituția în sine sau, fără să fiu câtuși de puțin misogin, de vreo reprezentantă a sexului frumos, precum Rodica, Steluța sau Zamfira.

Cei 10 marinari

Respectând ierarhia, trebuie să constat că din cei 10 marinari onorați postum cu această distincție civică, patru sunt amirali. Astfel, la numărul curent 42 în Nomenclator regăsim Strada Amiral Vasile Urseanu (Strada J), la 220 - Strada Contraamiral Horia Macellariu (nou înființată), la 221 - Strada Contraamiral Nicolae Negru (fostă Gheorghe Stroici) iar la 1004 - Strada Viceamiral Ioan Murgescu (fostă Pandele Becheanu).
Comandori întâlnim la numărul crt. 206 – Aleea Comandor Gheorghe Mocanu (nou înființată), 236 - Strada Căpitan de rangul 2 Ion Șercăianu (fostă Liudmil Stoianov, fostă Victor Tulbure) iar la 507 - Strada Jean Bart (Strada S) - care înclin să cred că îi este dedicată reputatului comandor Eugeniu Botez -, și, cel mai recent, aprobat prin HCL din 30 iunie a.c., Comandor Constantin „Bibi” Costăchescu (fostă Mareșal Ion Antonescu!).

În fine, la numărul curent 877 se află Sublocotenent Ion Alexandrescu, dar înclin să cred că este vorba de căpitanul Ioan Alexandrescu, iar la 879 – Sublocotenent Ion Ghiculescu.

Galeria marinarilor

Viceamiralul Vasile Urseanu (n. 9 ianuarie 1848, Bucureşti – m. 26 septembrie 1926, București), a absolvit cursurile Liceului „Sf. Sava” (1866) și Şcoala Militară de Ofiţeri de Infanterie din Bucureşti (1868).
În luna aprilie 1877, a comandat succesiv bateriile „Elisabeta” şi „Mircea” de la Calafat şi a primit misiunea să instaleze bateria nr. 6, „Renaşterea”, dovedind curaj şi sânge rece în timpul duelului de foc cu bateriile otomane din Vidin.


În timpul Războiului de Independenţă a fost trimis în misiune pe lângă prinţul Serbiei, Milan Obrenovici.
După sosirea în ţară şi armarea completă, în 1883 a preluat comanda bricului „Mircea”.
Odată cu punerea în aplicare a Legii de organizare a Flotilei din 1886, a fost numit comandantul Inspectoratului Navigaţiei şi Porturilor.
La începutul anului 1887 a recepţionat nava de salvare „Constanța” şi pilotina „Mangalia” destinate portului Constanţa.
La 10 mai 1888 a preluat comanda Corpului Flotilei.
La 25 februarie 1895 a fost desemnat comandant superior al tandemului format din crucişătorul „Elisabeta” şi bricul „Mircea”, nave care au participat la serbările ocazionate de inaugurarea Canalului Kiel.
La 1 aprilie 1896 a fost numit comandant al Diviziei de Mare iar la 1 aprilie 1898 inspector general al Porturilor, având un rol important în organizarea Căpităniilor de porturi şi elaborarea unui proiect de regulament al porturilor.
În anul 1900 a demisionat.

În 1908 a construit prin eforturi financiare proprii o clădire în formă de navă în Bucureşti, pe bulevardul Colţei, unde a funcţionat primul Observator Astronomic Popular din România, donat Primăriei Capitalei.
O stradă din București îi poartă numele.

Comandorul Gheorghe Mocanu (n. 9 noiembrie 1904, Constanţa – m. 21 octombrie 1986, Bucureşti), a absolvit Şcoala Navală (1924), Şcoala Specială și Şcoala Superioară de Război (1941).
A activat la Divizia de Mare (1924–1927), Corpul Echipajelor Maritime (1927-1929), Corpul Depozitelor Maritime (1929–1930), Şcoala Navală 1930-1935), în Marele Stat Major (1935–1936), la Baza Navală Maritimă (1936), Depozitele Maritime de Echipaje şi Materiale (1936–1939), în Ministerul Aerului și Marinei (1939–1941), Statul Major al Marinei (1941–1942), comandant al N.M.S. Constanța (1942), la Subsecretariatul de Stat al Marinei (1943), în Marele Stat Major 1944–1945), în Subsecretariatul de Stat al Marinei (1945–1946) și în Statul Major al Marinei (1946-1947).
Repartizat la Armata I, între 1944-1945 a participat pe frontul din Cehoslovacia, ca ofiţer în Secţiile 2 şi 3.
Prin sentinţa nr. 777 din 27 mai 1947 a Tribunalului Militar Bucureşti a fost condamnat la 7 ani detenţie pentru „complot în vederea răzvrătirii”. A fost eliberat din închisoarea de la Aiud la 23 august 1954. Ulterior a lucrat ca topograf, muncitor în construcţii ş.a., până la sfârşitul vieţii fiind hărţuit, anchetat şi urmărit de Securitate.

Contraamiralul Horia Macellariu (n. 28 aprilie 1894,Craiova – m. 11 iulie 1989, Bucureşti), a absolvit Liceul real „Mihai Viteazul” din Bucureşti, Şcoala Militară de Artilerie, Geniu şi Marină, Secţia Marină (1915), Şcoala de Aplicaţie a Marinei (1923), Şcoala de Informaţii pentru ofiţeri superiori (1924) și Şcoala de Război Naval din Paris (1928).
A fost reprezentatul României în Comisia Permanentă Consultativă de pe lângă Consiliul Societății Națiunilor pentru chestiunile navale (1936).
La 15 august 1916 a fost mobilizat la partea activă a Flotei de Operaţiuni româno-ruse de pe Dunăre, ca adjutant al comandantului navei-amiral „Principele Nicolae”.
În perioada februarie 1920-mai 1923 a îndeplinit funcţia de comandant al Şcolii de Pilotaj şi Hidrografie.
În 1923 a fost ambarcat pe distrugătorul „Mărășești”.
Ulterior a activat în calitate de comandant al torpiloarelor „Lepri” (1923-1924) și „Vârtejul” (1924-1925), detaşat la Marele Stat Major, apoi la Inspectoratul General al Marinei (1928), comandant al monitorului „Lascăr Catargiu”, profesor, inspector de studii şi comandant al Secţiei de Marină din Şcoala Superioară de Război (5 decembrie 1932-1936), şef de stat-major al Diviziei de Mare, comandant al monitorului „Mihail Kogălniceanu” (1937), şef de stat-major la Comandamentul Forțelor Navale Maritime (1937-1938) și comandant al distrugătorului „Regina Maria”.
Și-a continuat ascensiunea ca subşef de stat-major în Comandamentul Marinei Regale (1939-1940), secretar general pentru Marină în Ministerul Aerului şi Marinei (1940-1941) şi şef de stat-major al Statului Major al Marinei (1941-1942).
La 26 ianuarie 1942 a fost numit la comanda Escadrilei de Distrugătoare. A condus operaţiunea de minare de la Odessa (iunie 1942), ultima mare acţiune românească de pe litoralul vestic al Mării Negre, având la dispoziţie 24 de nave militare române şi germane.
Prin Î.D.R. nr. 656 din 12 martie 1943 a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a.
La 23 aprilie 1943 a fost numit comandant al Forțelor Navale Martime.
A condus Marina Română într-una dintre cele mai grele perioade. Graţie tactului său deosebit şi relaţiilor personale cu comandamentele germane, la 23 august 1944 a reuşit să evite posibilitatea unei agresiuni în portul Constanţa. După sosirea sovieticilor pe litoralul românesc, a fost numit, pentru scurt timp, comandant al Dobrogei, apoi comandant al Şcolii Superioare de Marină.
În după-amiaza zilei de 25 august 1944, germanii au plecat în Bulgaria fără să producă distrugeri, scufundându-şi în afara portului navele avariate şi, ulterior, distrugându-şi bateria grea „Tirpitz” de la sud de Constanţa, pe temeiul unui „gentleman’s agreement” încheiat între Macellariu şi Brinkman.
Trecut în rezervă la 23 aprilie 1945, Comisia Aliată de Control l-a acuzat de „conlucrare activă cu Germania fascistă” şi de acţiuni criminale contra Naţiunilor Unite după 23 august 1944.
Prin sentinţa nr. 1 834, la 2 noiembrie 1948, Tribunalul Militar Bucureşti l-a condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru „crima de înaltă trădare prin necredinţă”, la 7 ani închisoare corecţională, 20 000 de lei amendă şi 5 ani interdicţie pentru delictul de „uneltire contra ordinii sociale”, la 25 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică pentru „crima de organizare şi participare la organizaţii de tip fascist, politice şi paramilitare” , la 10 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică pentru „crima de complot în scop de trădare”, la 10 ani detenţie riguroasă şi 5 ani de degradare civică pentru „crima în complot în scop de răzbunare”.
La 4 noiembrie 1948, a fost încarcerat în închisoarea Aiud.
După 10 ani de închisoare, la 4 aprilie 1958, a fost transferat la penitenciarul Râmnicu Sărat, de unde a fost transferat în închisoarea Jilava (13 aprilie 1963), Gherla (13 iunie 1963), Dej (3 decembrie 1963) şi din nou Gherla. Avea să fie eliberat la 29 iulie 1964, în urma Decretului de amnistiere nr. 411/1964, după ce, la 3 ianuarie 1963, pedeapsa de muncă silnică pe viaţă îi fusese modificată în muncă silnică pe 25 ani
Filiala Constanța a Uniunii Naționale a Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere, o corvetă din Divizionul 50 Corvete Mangalia, o stradă din cartierul bucureștean Băneasa și o alta din Timișoara îi poartă numele.

Contraamiralul Nicolae Negru (n. 19 iunie 1868, Bucureşti – m. 25 februarie 1940, Constanța), a absolvit Şcoala de Marină din Galaţi (1884) şi Academia Navală din Livorno (1888).

Între 1 iunie şi 1 noiembrie 1892 a făcut parte din statul-major al crucişătorului „Elisabeta”, cu care a participat la serbările columbiene.
Fost comandant pe puitorul de mine „Alexandru cel Bun”și torpilorul „Năluca” (1893-1895), ulterior a fost ofițer la bord pe crucişătorul „Elisabeta” (1895-1896, 1898-1900).

În perioada 1 aprilie 1901 și 1 septembrie 1903 a fost detaşat la Serviciul Maritim Român.

Din luna aprilie 1904 a fost numit şef al Serviciului de Artilerie şi Torpile din Comandamentul Marinei Militare.

La 1 aprilie 1905 a fost numit căpitan al portului Constanţa. În luna iunie, cu prilejul prezenţei în portul Constanţa a cuirasatului rus „Cneaz Potemkin Tavriceski”, deturnat de marinarii insurgenţi, prin diplomaţia şi energia sa, a reuşit să determine echipajul cuirasatului să predea nava autorităţilor române şi să debarce în portul Constanţa.

La 1 aprilie 1906 a fost detaşat la Inspectoratul Navigaţiei şi Porturilor.

În perioada 9 iulie 1907-16 februarie 1908 a revenit, ca secund, pe crucişătorul „Elisabeta”.

Între 16 februarie 1908 şi 7 aprilie 1909 a fost numit director al Școlii de Marină și comandant al bricului „Mircea”.

La 8 aprilie 1909 a fost mutat şef de stat-major în Comandamentul Marinei Militare, respectiv director al Marinei în Ministerul de Război.
Între anii 1910 și 1913 a fost desemnat comandant al crucişătorului „Elisabeta”, care s-a deplasat la Constantinopol pentru a asigura protecţia populaţiei româneşti, a Legaţiei şi Consulatului român din capitala Turciei.

După izbucnirea celui de-al Doilea Război Balcanic, a fost subşef de stat-major la Comandamentul Marinei Militare (1913-1914), comandant al Depozitelor Generale (1915), director al Marinei în Ministerul de Război (1 aprilie-15 august 1916) şi comandant al Escadrei de Dunăre (15 august-15 decembrie 1916). Sub comanda sa, Escadra de Monitoare şi Vedete s-a acoperit de glorie în luptele de la Turtucaia, Rasova, Mârleanu, Topalu etc.

La 15 decembrie 1916 a fost numit comandant al Flotei de Operaţiuni pe Dunăre.

La 8 ianuarie 1917 a fost desemnat comandant al Marinei P.S. iar la 1 iunie 1918 a preluat comanda Diviziei de Mare.

Pe 1 aprilie 1921 a fost numit comandant superior al Şcolilor Marinei.

La 1 octombrie1922 a demisionat, ca rezervist fiind ales preşedinte al Breslei Marinarilor din Constanţa.

Căpitanul de rangul 2 (căpitan-comandor – n.n.) post-mortem Ion Șercăianu (n. 30 ianuarie 1949, comuna Beceni, jud. Buzău – m. 22 decembrie 1989, Constanţa), a absolvit Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” Breaza (1967), Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de Marină (1970) și Academia Militară (1987).

A activat în calitate de comandant Unitate de Luptă Navigaţie şi Transmisiuni (1970-1972), respectiv ofiţer secund pe dragorul de radă 59 (1972–1975), comandant Unitate de Luptă Navigaţie şi Transmisiuni pe dragorul de radă 58 (1975–1977), respectiv ofiţer secund pe dragorul de radă 8 (1977–1978) din Divizionul 19 Dragoare de Radă al Diviziei 42 Maritime, comandant companie elevi la Institutul de Marină „Mircea cel Bătrân” (1978–1980), ofiţer în Comandamentul Marinei Militare (1980–1982), specialist Artilerie în Biroul Pregătire de luptă la Divizia 42 Maritimă (1984–1987), respectiv şef de stat-major şi locţiitor al comandantului Divizionului 160 Artilerie de Coastă 2 Mai din cadrul Diviziei 42 Maritime (1987-1989).

La 22 decembrie 1989 a decedat în timpul îndeplinirii unei misiuni de luptă în zona releului de televiziune de la Tuzla.

Comandorul Eugeniu Botez, alias Jean Bart (n. 28 noiembrie 1874, Burdujeni, Suceava – m. 12 mai 1933, Bucureşti), a absolvit Şcoala Fiilor de Militari din Iași (1894) și Şcoala de Ofiţeri de Artilerie, Geniu şi Marină din Bucureşti (1896).
După cinci ani de activitate la Inspectoratul Navigaţiei şi Porturilor și Divizia de Dunăre, la 1 aprilie 1902 este mutat la Divizia de Mare, fiind ambarcat pe bricul „Mircea” (1902–1903) şi crucişătorul “Elisabeta” (1905).
În perioada 1902–1904 a fost director de studii la Şcoala de Marină.
La 1 aprilie 1904 a revenit la Inspectoratul Porturilor, fiind numit comandantul Portului Călăraşi (1904–1906).
În 1906 a fost ambarcat pe vaporul S.M.R. “Constanța”.
La 15 aprilie 1909 a fost detaşat la Inspectoratul Navigaţiei şi Porturilor, fiind numit comisar maritim al portului Sulina.
La 1 ianuarie 1912 a demisionat din armată.
În noiembrie 1913 a fost numit căpitanul portului Constanţa, iar din 1915 a revenit la Sulina, în calitate de comisar maritim.
În calitate de expert în problemele Dunării, în perioada ianuarie - iunie 1919 a făcut parte din delegaţia română trimisă la Conferinţa de Pace de la Paris.
Între 1 iulie 1919–1 martie 1920 a fost subinspector al Dunării de Jos în cadrul Inspectoratului General al Navigaţiei şi Porturilor. În anul 1920 a fost detaşat pe lângă delegatul român în Comisia Internațională a Dunării, respectiv în Comisia Europeană a Dunării.

Căpitanul Ioan Alexandrescu (n. 11 septembrie 1886, Bucureşti – m. 30 decembrie 1916), a absolvit Şcoala Militară de Artilerie, Geniu şi Marină (1909) şi Şcoala de Aplicaţie (1911).
A activat la Divizia de Mare (1909-1911) şi Divizia de Dunăre (1911-1916).
La 1 aprilie 1914 a preluat comanda vedetei nr. 2 „Căpitan Nicolae Lascăr Bogdan” şi la 1 iulie 1916 a fost numit comandantul vedetei nr. 3 „Căpitan Romano Mihail”.
În această calitate, la 24 august 1916 a intervenit la Turtucaia în ajutorul navelor Escadrei de Dunăre, care intraseră în Canalul Cusui cu misiunea de a distruge cuiburile de mitralieră inamice care vizau trupele româneşti în retragere.
La sfârşitul lunii decembrie 1916, aflat la bordul şalupei canoniere „Smârdan”, care a trecut prin faţa bateriilor inamice de la Isaccea, a făcut faţă unui bombardament asiduu care a incendiat nava. În urma rănilor şi arsurilor pricinuite de focul inamic, ofiţerul s-a stins din viaţă în noaptea de 29/30 decembrie 1916.

Sublocotenentul Ion Ghiculescu (n. 23 martie 1891, Mânjeşti, jud. Vaslui – m. 24 august 1916, Turtucaia), a absolvit în 1916 Şcoala de Artilerie, Geniu şi Marină din Bucureşti, ca şef de promoţie.
La 24 august 1916, la Turtucaia, vedeta nr. 6 “Maior Nicolae Grigore Ioan” din cadrul Diviziei de Dunăre, pe care era numit secund, a primit ordin să intervină în sprijinul trupelor române care se retrăgeau, fiind secerate de mitralierele inamice. Nava a atacat cuiburile de mitraliere duşmane, instalate în porumbiştile de lângă Ostrovul Cusui, distrugându-le şi asigurând în acest mod retragerea trupelor. Mulţi soldaţi au scăpat cu viaţă în bună măsură datorită acţiunii echipajului vedetei nr. 6.
Secerat de gloanţe, sublocotenentul Ghiculescu a fost găsit la postul său de luptă, cu mâinile încleştate pe mânerele mitralierei.
În 1921 o canonieră din clasa „Chiffone” a primit numele său.

Viceamiralul Ioan Murgescu (n. 27 martie 1846 – m. 6 martie 1913, București), a absolvit Şcoala Navală din Brest (1866).
La 1 ianuarie 1871 a fost desemnat comandant al navei „România”. Numit comandant al canonierei „Fulgerul”, în perioada octombrie 1873-aprilie 1874 a comandat pentru prima dată o navă românească de război, în Marea Mediterană şi Marea Neagră, pe timpul marşului de aducere în ţară, de la Toulon la Galaţi.
La 10 decembrie 1874 a fost numit provizoriu în funcţia de comandant al Flotilei iar la 6 iunie 1875 a fost titularizat.
În mai 1877 a fost ataşat pe lângă comandantul Flotilei ruse de Dunăre, participând la elaborarea planului de atac a grupării de nave otomane aflate pe Canalul Măcin. În noaptea de 12/13 mai 1877, la bordul şalupei „Rândunica”, aflată în fruntea unei formaţii de patru şalupe torpiloare, a contribuit la reușita atacului cu torpile de şcondru asupra monitorului otoman „Seyfi”, pe care l-a scufundat.
La 1 decembrie 1877 a revenit la comanda Corpului Flotilei.
De la 1 mai 1882 a fost inspector al Navigaţiei şi Porturilor iar la 1 august 1886 a fost numit şef al Depozitului şi Diviziunii Echipajelor.
La 10 mai 1888 a preluat comanda Flotilei.
În anul 1892 a fost numit comandant superior al marşului efectuat de crucişătorul „Elisabeta” şi bricul „Mircea” la Genova unde, în perioada 21-31 august, au participat la serbările columbiene.
La 1 aprilie 1901 i s-a aprobat demisia din armată.
Numele său a fost acordat puitorului de mine lansat la apă la Galaţi, la 14 iunie 1939 - prima navă românească de război construită în România -, puitorului de mine 271, Şcolii Militare de Maiştri Militari a Forţelor Navale din Constanţa, precum şi Şcolii nr. 2 din Valu lui Traian.

Comandorul Constantin „Bibi” Costăchescu (n. 12 aprilie 1909, comuna Pleşeşti, astăzi Vultureşti, jud. Suceava – m. 8 august 1982, Constanța), a absolvit Liceul Militar ,,Gheorghe Macarovici” din Iaşi (1928), Şcoala Navală din Constanţa (1930), Școala de Aplicaţie a Marinei (șef de promoție, 1933), Şcoala de Submarinişti de la Gotenhafen şi Şcoala comandanţilor de submarine de la Memel-Germania (1941).
Ofițer cu navigația și timonieria pe distrugătoarele „Mărăşti” și „Regina Maria” (1933-1934), ambarcat pe cargoul „Suceava” (1934), în perioada 1934-1935 a fost numit ofiţer de clasă şi profesor de Matematică şi Navigaţie la Şcolile Marinei.
Ulterior a activat ca ofiţer cu navigaţia pe nava-bază „Constanţa” (1936, 1937-1938) și pe distrugătorul „Regina Maria” (1936-1937).
Ca ofiţer la bord, ofiţer secund şi ulterior comandant al submarinului „Delfinul” (1 octombrie 1938-1 noiembrie 1942), a executat 15 cruciere de război, drept pentru care în 1943 a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa III-a.
În perioada postbelică, a activat ca şef al Biroului Operaţii la Comandamentul Litoralului Maritim şi Fluvial (1944-1945), la Comandamentul Apărării Litoralului Maritim (1946-1948), şef de stat-major la Comandamentul Forţelor Fluviale (1948), șef de stat major și comandant al Forței Maritime (1948-1950), profesor la Școala Navală, şef al Serviciului de Pilotaj Militar în portul Constanţa (1950-1951), profesor de Navigaţie la Institutul de Piscicultură din Constanţa (1952-1953) și la Institutul Tehnic din Galaţi, șef al Catedrei Materiale şi Muniţii de Artilerie, respectiv şef al Facultăţii de Mine-Torpile la Şcoala Militară Superioară de Marină (1955-1956).
Numele său a fost acordat vânătorului de submarine 3 din cadrul Divizionului 50 Vânătoare de Submarine Mangalia.
La 1 decembrie 2018, Primăria municipiului Fălticeni i-a dezvelit un bust în dreapta grupului statuar ,,Altarul Eroilor”.

Ideea cercetătorului bucureștean Aurel Ionescu, autorul primelor cinci volume ale unei atât de utile lucrări enciclopedice „Străzi din București și numele lor”, mă determină să cred că și Constanța are nevoie de un asemenea Dicționar al străzilor.
La care mă ofer să contribui cu biografiile militarilor din rețeaua stradală tomitană.

Bibliografie:

1. Marian Moșneagu, „Dicționarul marinarilor români”, Editura Militară, București, 2008
2. Marian Moșneagu, „Eroii Marinei Române”, Editura Alpha MDN, Buzău, 2009
3. Marian Moșneagu, „Amiralii României. Dicționar enciclopedic”, Editura Ex Ponto, Constanța, 2017
4. Marian Moșneagu, „Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»”, Editura Militară, București, 2019

Sursa foto: Colecția Marian Moșneagu
 
Despre Marian Moşneagu
Comandorul (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut la 29 iunie 1961, în comuna suceveană Boroaia, „în pridvorul Bucovinei”, însă în 1976 destinul i-a călăuzit pașii spre Liceul Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza” din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998), unde a finalizat și studiile aprofundate (1999). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). La numai 40 de ani a devenit cel mai tânăr director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi primul ofițer de marină şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).
Este autor al lucrărilor „Ziua Marinei la români” (2002), „Cultul apelor la români” (2004), „Politica navală postbelică a României (1944-1958)” (ediţia I 2005, ediţia a II-a 2006), „Odiseea navei-şcoală «Constanţa»” (2004), „Regele şi Regina Mării Negre. File din istoricul distrugătoarelor & fregatelor «Regele Ferdinand» şi «Regina Maria»” (2006), „O istorie tragică a Marinei Comerciale Române” (2006), „Dicţionarul marinarilor români” (2008), „Eroii Marinei Române” (2009), „Elita Marinei Regale Române în rezistenţa anticomunistă” (2010), „Presa Marinei Române. Dicţionar bibliografic” (2011), „Crucişătorul «Elisabeta» în campanie” (2012), „Serviciul Istoric al Armatei în slujba culturii naţionale” (2013), „Fregata-amiral «Mărăşeşti»” (2014), „Uniformele Forţelor Navale Române” (2016), „Şefii Statului Major al Forţelor Navale. Enciclopedie” (2016), „Amiralii României. Dicționar enciclopedic” (2017), „Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»” (2019), „Armata Română pe frontul Canalului Dunăre-Marea Neagră” (2020) și „Legendele «Albatrosului»” (2021) și coautor al altor 30 de albume, ghiduri, dicționare, enciclopedii, monografii și culegeri de documente. Este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (1992) și al Comisiei Române de Istorie Militară (1999) și redactor-șef al revistelor „Cap Compas”, „Magazin Nautic” și „Misiunea”.

Citește și:
Macellariu așteaptă recunoștința Constanței!

Cel mai mare colos industrial dobrogean. Nicolae Orac, Șantierul Naval Constanța, potențial, performanțe