Martirii Marinei Eroii României Mari (galerie foto)

În articolul „Eroismul. Evoluţia sa”, publicat în 1940 în revista „Lumea militară ilustrată”, generalul de brigadă Grigore Constandache, fost şef al Serviciului Istoric al Armatei între 28 ianuarie 1928 şi 31 octombrie 1936, constata: „Căutându-se a da o definiţie eroului, s-a găsit una care se rezumă în câteva cuvinte: Omul complet în măreţia sa. Natura omenească are trei aspecte: gândirea, acţiunea, inima. Eroul trebuie să întrupeze această trinitate intelectuală, materială, morală. […] În ce priveşte acţiunea, totdeauna a fost apreciată, cum mereu va fi, căci dacă inteligenţa şi inima onorează pe om, numai acţiunea îl face să trăiască. Un portret al eroului ideal trebuie împodobit cu geniu, cu bravură neşovăielnică, cu bunătate.
 
[…] Au fost oameni care au putut că se sacrifice pentru idei, pentru cauze nobile, pentru salvarea acelor care îi iubeau. Ei au preferat vieţii respectul unei concepţiuni, întocmai ca acela a unei credinţe sau al onoarei. Istoria unor astfel de acţiuni formează cel mai preţios patrimoniu al omenirii”.
 

Eroi cu nume de nave

 
„Pentru apărarea şi înfăptuirea Întregirii României, din rândurile ostaşilor marinari au căzut la datorie 17 ofiţeri, 13 maiştri, subofiţeri şi elevi, 32 de sergenţi, 273 de soldaţi - concluzionează în volumul „Marina Militară Română în Războiul pentru Întregirea României” comandorul Nicolae C. Petrescu, fost director al Muzeului Marinei Române. Jertfa acestora, eroismul marinarilor care au luat parte la lupte în acele momente dramatice pentru soarta României au rămas permanent în memoria generaţiilor care s-au succedat, precum şi în conştiinţa poporului român”.
 
Mai mult, memoria eroilor marinari a fost perpetuată şi prin atribuirea renumelui acestora unor nave de luptă şi străzi. Iată câteva exemple. Fiul Teodorei şi al lui Gheorghe Alexandrescu, căpitanul Ioan Alexandrescu s-a născut la 11 septembrie 1886 la Bucureşti.
 
Ofiţer cu reale calităţi, perseverent, preocupat de perfecţionarea pregătirii de specialitate şi de cultură generală, se număra printre cei mai capabili şi mai instruiţi ofiţeri de marină. Cunoştea la perfecţie limba franceză şi parţial limba germană. La 1 iulie 1916 a fost numit comandant al vedetei nr. 3 „Căpitan Romano Mihail”. Cu această navă a luat parte la acţiunile de luptă ale Marinei Militare în Primul Război Mondial. Echipajul navei s-a evidenţiat în misiunile de recunoaştere, patrulare şi veghe, executate pe Dunăre, în susţinerea cu focul artileriei de la bord a trupelor române în confruntarea cu inamicul. Vedeta sa a asigurat evacuarea soldaţilor români răniţi, sub un puternic foc al inamicului, de la Turtucaia la Olteniţa. Trimisă în ziua de 24 august 1916 să scoată din luptă mitralierele inamice de pe Valea Cusuiului care vizau trupele române în retragere, nava a străbătut curajos canalul şi cu focul tunului de 47 mm şi al mitralierelor de la bord le-a redus la tăcere. Intervenţia vedetei nr. 3 în scoaterea din luptă a acestor mitraliere a fost decisivă, nava traversând cu curaj câmpul inamic fără să înregistreze vreun rănit.
 
Cu aceeaşi navă, în cursul lunii septembrie 1916 a îndeplinit misiuni de recunoaştere. Astfel, în ziua de 28 septembrie 1916 vedeta „Căpitan Romano” a executat o recunoaştere până la capătul Ostrovului Lungu. Ofiţerul s-a remarcat şi cu ocazia acţiunii din 28 octombre 1916 când când un detaşament de marinari format din echipajele a două vedete fluviale, a respins inamicul,eliberând satul Topalu, pe care l-a menţinut până la sosirea forţelor române de uscat: „la ora 04.30 escadra a ocupat satul Topalu, prin patrule conduse de căpitanul Ciornei şi de locotenentul Alexandrescu”.
 
Un alt episod la care a luat parte şi echipajul vedetei „Căpitan Romano“ s-a petrecut pe 9 decembrie 1916. Inamicul ocupase satul Ghecet. Pentru determinarea tăriei forţelor germane, a fost organizată o incursiune pe braţul Măcin cu două vedete fluviale, printre care şi cea comandată de căpitanul Alexandrescu G. Ioan. Focul tunurilor şi mitralierelor de la bordul vedetelor a produs derută în rândurile duşmanului care se retrăgea în mare panică. Grupele de marinari debarcate la uscat de la cele două nave au urmărit inamicul, luând prizonieri, capturând armament şi echipament.
 
La sfârşitul lunii decembrie 1916, căpitanul Alexandrescu G. Ioan se afla la bordul şalupei „Smârdan“, în misiune pe Dunăre. Trecând prin faţa bateriilor inamice de la Isaccea, şalupa a fost lovită şi incendiată. În urma rănilor şi arsurilor suferite în acţiunea de salvare a navei şi echipajului, ofiţerul a încetat din viaţă la 29/30 decembrie 1916.

 
Prin Î.D.R. nr. 2970 a fost decorat post-mortem cu Ordinul „Coroana României” cu spade în grad de Cavaler cu panglică de „Virtute Militară”. Ulterior, remorcherul „Amalia” din dotarea Marinei Române a primit numele „Căpitan Alexandrescu”.
Fiul Floarei şi al lui Gheorghe Axente, Alexandru Axente s-a născut la 25 ianuarie 1897 la Ploieşti. La 20 noiembrie 1916 a fost ambarcat pe vedeta nr. 8 „Căpitan Valter Mărăcineanu”, cu care a luat parte la luptele pentru apărarea braţului Borcea, pentru împiedicarea inamicului de a debarca în Balta Ialomiţei, la susţinerea trupelor române în retragere, la supraveghere şi patrulare pe fluviu, la trecerea populaţiei civile peste Dunăre, precum şi la protejarea navelor comerciale care navigau spre Chilia.
 
În aceeaşi zi, vedeta „Căpitan Valter Mărăcineanu” a primit ordin să se deplaseze în Ostrovul Balaban, cu misiunea de a strânge telefoanele observatorilor. În aval de privalul Ciangău, pe malul stâng al Canalului Alionte, la ora 11.15 vedeta a fost lovită de o mină de curent.
 
Astfel, în prima sa zi de ambarcare, sublocotenentul Alexandru Axente a căzut la datorie. Mina a lovit nava în pupa, explodând în careul comandantului şi aruncând mitralierele şi tot ce era pe punte la o distanţă de 500 de metri. Grav rănit, cu piciorul drept retezat, sublocotenentul Axente G. Alexandru a murit în braţele marinarilor care au încercat să-l salveze. Vedeta s-a scufundat în apele Dunării, împreună cu ofiţerul care nu împlinise încă 19 ani. Evenimentul a avut loc la 38 de ore de la sosirea sa la navă, ca secund al comandantului.
 
În baza D.M.R. nr. 673 din 7 iulie 1921, dragorul maritim „Irene” a primit numele „Locotenent Axente” iar după Revoluţia din decembrie 1989, dragorul maritim 30 poartă cu mândrie numele eroului Axente G. Alexandru.

 
Fiul Sidoniei şi al lui Constantin Cătuneanu, comandorul Alexandru Cătuneanu s-a născut la 17 octombrie 1862 la Bucureşti. A executat numeroase lucrări hidrografice pe coasta României, datele rezultate din lucrările efectuate cu bricul „Mircea” împreună cu şalupa „Rahova” find utilizate de un colectiv de ofiţeri, sub coordonarea sa, la ridicarea primei hărţi româneşti de navigaţie maritime, a ţărmului de vest cuprins între Ilanlîc şi Gura Starîi Stambul, denumită „Harta Mării Negre, coasta României”. În urma demersurilor întreprinse de comandantul Marinei, contraamiralul Ioan Murgescu, pe lângă ataşatul militar al Legaţiei Franţei, harta a fost tipărită în cadrul Institutului de Hidrografie al Marinei franceze. Apreciată de locotenent-comandorul Constantin Ciuchi în „Istoria Marinei Române în curs de 18 secole” drept „cea mai exactă lucrare ce s-a executat vreodată” care „face onoare ofiţerilor noştri de marină, şi în special locotenent-comandorului Alexandru Cătuneanu, sub a cărui direcţiune s-a executat”, harta a fost premiată în anul 1900 cu medalia de aur, pentru exactitatea şi înalta sa ţinută ştiinţifică, la expoziţia organizată în capitala Franţei.
 
Prin Î.D.R. nr. 3199, la 26 septembrie 1914 a fost numit commandant al Diviziei de Dunăre, la 17 martie 1916 preluând comanda Depozitelor Generale ale Marinei.
 
Cariera sa a fost curmată brusc pe 31 decembrie 1916, când a decedat într-un accident de tren, în gara Ciurea. În Ordinul de zi nr. 151 din 31 ianuarie 1917, contraamiralul Sebastian Eustaţiu, comandantul Inspector General al Marinei, arăta: „Am primit trista ştire, încetarea din viaţă a comandorului Cătuneanu Alexandru, în urma unui accident de tren. Comandorul fusese trimis în serviciul Marinei. El a pierit jertfă devotamentului său. Voi toţi care l-aţi cunoscut ca şef şi om plângeţi-l pe cel mai bun şi preţios camarad, căci aşa a fost pentru toţi aceia care au ştiut să-l aprecieze! Îndureratei familii să-i trimitem adânca noastră durere, rugând pe bunul Dumnezeu să le uşureze suferinţa“.
 
După 1990, numele său a fost atribuit vânătorului de submarine 1 din Divizionul 50 Vânătoare de Submarine Mangalia. Fiul Alexandrinei şi al lui Costache Dumitrescu, căpitanul Constantin Dumitrescu s-a născut la 13 mai 1883 la Bucureşti, într-o familie de intelectuali.
 
La Turtucaia, pe 24 august 1916, vedeta nr. 6 „Maior Nicolae Grigore Ioan”, pe care era comandant, a primit ordin să intervină în sprijinul trupelor care se retrăgeau din capul de pod şi care erau secerate din cuiburi de mitraliere aşezate în porumbiştile de lângă Ostrovul Cusui. În momentul în care monitorul „Lahovary” a înălţat semnalul „Vedetele să intre pe canal”, prima vedetă care s-a avântat cu tot elanul a fost „Maior Nicolae Grigore Ioan”. Sub focul tunului şi mitralierei vedetei, care se apropiase la câţiva metri de poziţiile duşmane, inamicul a încetat focul şi mii de oameni din garnizoana Turtucaia, reţinuţi de barajul de foc, s-au putut salva spre Silistra.
 
În momentul în care vedeta urma să iasă din canal, cu misiunea pe deplin îndeplinită, prin bravura şi destoinicia ofiţerului şi a celorlalţi combatanţi de la bordul navei, ea a atins fundul şi s-a înţepenit pe uscat, fiind prinsă din nou într-un baraj ucigător. Neputând fi protejată de monitoare, vedeta a fost ciuruită de gloanţe de 6,5 mm şi 8 mm. Un glonţ de mitralieră a spart geamul turelei şi timonierul, sergentul Niţă Dumitru, lovit de cioburi, a părăsit un moment cârma. Din această cauză, vedeta s-a îndreptat spre mal, moment în care căpitanul Constantin Dumitrescu, aplecat pentru a da ordin timonierului, a fost lovit de un glonţ în frunte. Ultimele sale cuvinte au fost: „ - Toată viteza înapoi şi adăpostiţi-vă!” Cadavrul său a fost găsit lângă tunul de 47 mm, în poziţia în care l-a surprins moartea. A fost înmormântat în cimitirul din Călăraşi.
 
Prin Î.D. nr. 1.061 din aprilie 1921, numele său a fost acordat unei canoniere din clasa „Chifonne”. Prin Decretul nr. 1680 din 15 mai 1931, vedeta „Maior Nicolae Grigore Ioan” a fost decorată cu Ordinul „Steaua României” cu spade, în grad de Cavaler, cu panglică de „Virtutea Militară”, pentru „bravura şi dispreţul de moarte de care au dat dovadă ofiţerii şi trupa în timpul luptelor din anul 1916 din lungul Dunării, precum şi cele din Turtucaia”.
 
La 26 iulie 1934, osemintele eroului au fost strămutate şi reînhumate cu onoruri militare, prin grija Societăţii „Mormintele Eroilor”, în Cimitirul „Ghencea” din Bucureşti. Fiul lui Ioan V. Ghiculescu, Ion Ghiculescu s-a născut la 23 martie 1891 la Mânjeşti, judeţul Vaslui.
 
Pe 24 august 1916, la Turtucaia, vedeta nr. 6 „Maior Nicolae Grigore Ioan”, pe care era comandant secund, a primit ordin să intervină în sprijinul trupelor noastre care se retrăgeau, fiind secerate de mitralierele inamice. Vedeta a atacat cuiburile de mitraliere duşmane, instalate în porumbiştile de lângă Ostovul Cusui, distrugându-le şi asigurând în acest mod retragerea trupelor. Cei salvaţi, câteva mii şi-au datorat viaţa în mare parte acţiunii echipajului acestei vedete, care şi-a pierdut comandantul, secundul şi alţi câţiva marinari. Ciuruită de gloanţe, vedeta s-a pus pe uscat, după ce singură anihilase câteva mitraliere automobile.
 
Secerat de o rafală de mitralieră, secundul vedetei, sublocotenentul Ion Ghiculescu a fost găsit la postul său de luptă, cu mâinile încleştate pe mânerele mitralierei de 6,5 mm calibru de la bord. Avea numai 25 de ani. Prin Î.D.R. nr. 1061 din 1 aprilie 1921, o canonieră din clasa „Chiffone” a primit numele său. Fiul Pulcheriei şi al lui Ioan Isvoranu, sublocotenentul Alexandru Isvoranu s-a născut pe 4 mai 1896 la Galaţi.
 
La 1 iulie 1916 a fost înaintat la gradul de sublocotenent, fiind repartizat la Divizia de Dunăre, comandant secund pe torpilorul „Zborul”. La 15 august 1916 a fost mobilizat şi numit comandant al artileriei de debarcare din Insula Cinghinele. Aici se găsea un detaşament de marinari, întărit cu o companie de rezervişti din Regimentul 4 Argeş, cu misiunea de a împiedica flotila fluvială austro-ungară să distrugă podul de vase românesc de la Flămânda. Avea în dotare mitraliere şi opt tunuri (patru tunuri Nordenfelt de 54 mm şi patru tunuri vechi cu calibru de 78 mm).
 
În noaptea de 25 septembrie 1916, la ora 04.30, trei monitoare austriece şi cinci vedete, precum şi bateriile de la Şiştov, au început bombardarea Insulei Cinghinele. Inamicul a debarcat de pe monitoare circa 40 de oameni, care având şi o mitralieră, au început să înainteze pe malul dinspre Bulgaria al insulei. Un alt grup de soldaţi debarcat de inamic înainta pe malul opus, ambele grupuri mergând spre coada ostrovului. Sublocotenentul Alexandru Isvoranu, cu 13 oameni, a atacat inamicul. Din cauza superiorităţii numerice a inamicului, după o luptă care a durat până la ora 11.00 dimineaţa, grupul de militari condus de Alexandru Isvoranu a trebuit să se retragă, încercând să treacă Dunărea înot, în Ostrovul Mic.
 
În timpul trecerii, în momentul în care se apropia de mal, a fost lovit de un fuzibil, dispărând sub apă, cu toate încercările soldatului Coman Nicolai care îl însoţea, de a-l salva.
 
Prin D.M.R. nr. 673 din 7 iulie 1921, numele său a fost atribuit unui remorcher din Marina Militară iar după 1990, a fost purtat de vedeta blindată 85. Fiul Anetei şi al lui Giaccomo Lepri, Remus Lepri s-a născut la 19 noiembrie 1886, la Bucureşti. La 1 iulie 1916 se afla la Grupul de vase port-mine, comandat de locotenent-comandorul Constantin Rădulescu, din Comandamentul Apărărilor sub Apă.
 
Fiind considerat un excelent specialist în mine, întrucât executase numeroase baraje de mine la Turtucaia, în septembrie 1916, în timp ce se afla cu o echipa de minieri într-o pădure de lângă Olteniţa, în Ostrovul Mecica de pe Dunăre, i s-a încredinţat misiunea secretă de a instala un baraj de mine de-a curmezişul Dunării, având la dispoziţie 50 de mine tip „Rădulescu” (mine concepute şi construite în atelierele Marinei de locotenent-comandorul Constantin Rădulescu). Scopul instalării barajelor de mine de la Mecica era de a împiedica navele inamice să distrugă podul de la Flămânda, construit în scopul trecerii unor forţe române la Sud de Dunăre, în spatele trupelor inamice care acţionau în Dobrogea.
 
Ca urmare, pe 6 septembrie 1916 a scos minele din pădure şi le-a aşezat în cerc, chiar la liziera pădurii, urmând ca barajul să fie instalat în timpul nopţii. La ora 12.20 p.m., în timp ce sergentul Iacob David şi soldaţii Cioroiu Enache, Cumpătă Nicolae, Grecu Constantin şi Stancu Constantin din echipa aflată sub comanda sa făceau ultimele verificări şi legături necesare la mine, o mină a explodat prematur, provocând prin simpatie explozia în lanţ a celorlalte mine. În această explozie şi-au pierdut viaţa atât locotenentul Remus Lepri cât şi sergentul Iacob David, împreună cu cei patru soldaţi.
 
Împreună cu ceilalţi marinari care şi-au găsit moartea la Mecica, a fost înmormântat cu onorurile cuvenite unor eroi în comuna Arsache, judeţul Vlaşca (astăzi Vedea, jud. Giurgiu - n.n.), în curtea bisericii „Sf. Pantelimon”. Locotenent-comandorul Constantin Rădulescu scria la 14 septembrie 1916: „A fost un excelent ofiţer de marină, o educaţie aleasă şi un caracter desăvârşit. Pierderea lui este plânsă de toţi ofiţerii de marină, de la cel mai mic până la amiral. A murit făcându-şi datoria…, căci a murit ca un erou”.
 
A murit - aşa cum avea să scrie mai târziu Virgil Dragalina - „la postul de onoare. A fost un erou, însă înainte de toate a fost un martir al neamului.”. Încă din timpul Primului Război Mondial, un ponton de mine a primit denumirea de „Locotenent Remus Lepri”, iar prin Î.D. nr. 1.061 din 1 aprilie 1921 o canonieră din clasa „Chiffone” a purtat numele său.
În anul 1931 osemintele sale au fost strămutate în Mausoleul Eroilor din Turnu Severin, alături de rămăşiţele pământeşti ale fratelui său Romulus Lepri, căpitan de infanterie, căzut şi el la datorie în 1916.
 
Fiul Nataliei şi al lui Constantin Pavelescu, Constantin Pavelescu s-a născut la 14 iunie 1895 la Bacău. Pe 27 iunie 1916 a fost repartizat la Divizia de Dunăre, în funcţia de comandant secund al vedetei nr. 7 „Lt. Dimitrie Călinescu”. După mobilizare, la 15 august 1916, a participat la acţiunile din capul de pod Turtucaia, pe 24 august 1916 sprijinind retragerea trupelor spre Silistra.
 
În noaptea de 22 spre 23 octombrie 1916, împreună cu câţiva ofiţeri ruşi, doi marinari de la vedeta „Lt. Dimitrie Călinescu” şi patru soldaţi de marină de la canoniere, a plecat din Călăraşi spre gura Borcei, pentru executarea misiunii ordonate. La Ostrov, au aprins focuri care i-a determinat pe bulgari să-şi trădeze prezenţa luminând terenul cu proiectorul şi trăgând cu puştile şi tunul de 47 mm asupra grupului de marinari români şi ruşi.
 
În zorii zilei au trecut Dunărea înapoi, fiind urmăriţi cu focuri de arme. Cu toate acestea, au reuşit să execute trecerea fără pierderi. Pe 31 decembrie 1916 sublocotenentul Pavelescu Constantin a trecut în Corpul Aviaţiei, făcând parte din Escadrila Farman 5, aflată sub comanda căpitanului de marină Radu Irimescu.
 
Sosit pe frontul Armatei I Române la sfârşitul lunii august 1917, a înlocuit Escadrila F7 şi a făcut primele zboruri de contact cu inamicul în echipaj cu piloţii păstraţi de la această unitate de aviaţie. Din păcate, activitatea sa de observator aerian s-a sfârşit tragic pe 30 august 1917, la numai două zile de participare la război, în Spitalul mobil nr. 14, instalat la conacul moşiei Săbăreanu, lângă gara Pufeşti, în urma rănii provocate de o schijă de obuz în regiunea abdominală, în timpul angajamentului aerian cu un avion inamic. Prin D.M.R. nr. 673 din 7 iulie 1921, remorcherul „Ghiculescu” a primit numele „Slt. Pavelescu”.
 
Fiul Domnicăi şi al lui Nicolae Păun, Constantin Păun s-a născut la 9 decembrie 1876, la Galaţi. În timpul Primului Război Mondial a activat la Divizia de Dunăre. La 30 noiembrie 1916 a încetat din viaţă, afectat de febră tifoidă, fiind înmormântat la Odessa. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost dezgropat şi adus în ţară, împreună cu sabia şi osemintele. Prin D.M.R. nr. 673 din 7 iulie 1921, remorcherul „Arad” din compunerea Marinei Militare a primit numele său.
 
Fiul Olgăi şi al lui Mihail Stihi, Eugen Stihi s-a născut pe 1 iunie 1878 la Iaşi. În august 1916 monitorul „Mihail Kogălniceanu“, aflat în organica Escadrei de Dunăre, se găsea în faţa localităţii Turtucaia, cu misiunea de a completa dispozitivul de apărare a capului de pod şi a împiedica trecerea oricăror forţe navale inamice în aval de Turtucaia. Artileria monitorului, condusă de locotenent-comandorul Stihi Eugen, a participat cu succes la lupta împotriva bateriilor inamice, obligându-le nu de puţine ori să înceteze focul. În zilele de 23 şi 24 august 1916 salvele monitorului au lovit în plin ţintele inamice, făcând să înceteze focul unei baterii grele. Cu o avarie gravă la unul dintre tunurile navei, s-a continuat focul cu celelalte tunuri, până când ţevile s-au înroşit. La 24 august 1916 a participat la acţiunea de sprijinire a retragerii trupelor române din capul de pod Turtucaia.
 
Primind ordin să bombardeze Staroselo, monitorul „Kogălniceanu” a ancorat în dreptul Spanţovului. Un obuz a explodat lângă monitor, ofiţerul fiind lovit în piciorul stâng de o schijă din diafragmul unui şrapnel. În ziua de 25 august 1916 a încetat din viaţă pe vasul-spital „Principele Carol”, unde fusese transportat pentru a primi îngrijirile necesare.
 
Una dintre cele patru canoniere clasa „Chiffone” intrate în serviciul Marinei Militare în anul 1920 a primit numele său. În prezent, o stradă din municipiul Iaşi îi poartă numele.
 
Prin Î.D.R. nr. 1680 din 15 mai 1931 monitorului „Mihail Kogălniceanu” i s-a conferit Ordinul „Steaua României” cu spade în gradul de Cavaler, cu panglica de „Virtute Militară”, „pentru bravura şi dispreţul de moarte de care au dat dovadă ofiţerii şi trupa în timpul luptelor din anul 1916, din lungul Dunării, precum şi în cele de la Turtucaia…”.
 
Fiul Anastasiei şi al lui Stan Stoicescu, locotenentul Nicolae Stoicescu s-a născut la 23 septembrie 1890 la Grădiştea, jud. Buzău. La 13 august 1916, ora 19.00 s-a primit ordin telegrafic de a se instala doua baraje de mine în portul Constanţa, misiune care a fost încredinţată remorcherului S.M.R. „Ovidiu”. La 14 august 1916, ora 06.00, remorcherul „Ovidiu” a plantat 37 de mine în barajul de Sud şi 33 de mine în barajul de Nord.
 
Cu tânărul ofiţer şi alţi 7 marinari la bord, remorcherul „Ovidiu” a ieşit în mare la ora 14.00 pentru a opri o corabie turcească care intrase în baraj. Încercând să salveze corabia turcească, remorcherul s-a lovit de o mină, scufundându-se. În aceste împrejurări ofiţerul a murit împreună cu doi fochişti şi un marinar civil. Numele său a fost acordat Atelierelor Marinei din portul Constanţa.
 
Fiul Elenei şi al lui Alexandru Vârtosu, locotenentul Constantin Vârtosu s-a născut la 19 ianuarie 1893, la Galaţi. Încadrat la Grupul port-mine din cadrul Comandamentului Apărărilor sub Apă, a participat la organizarea apărărilor pe fluviu a Capului de pod Turtucaia, a operaţiunii de trecere a Dunării de la Flămânda, la instalarea barajelor de mine de la km 390-392, Ostrovul Dervina, Gura Borcei, Gura Balei, pe Borcea, la Măcin, între Brăila şi Galaţi.
 
La 29 decembrie 1916 se afla pe o şalupă tip „Smârdan”, care venea de la Chilia. În dreptul Isaccei, unde erau instalate bateriile inamice, a fost scufundată în urma bombardamentului dezlănţuit de acestea. În această încleştare, locotenentul Constantin Vârtosu s-a înecat împreună cu locotenentul Alexandrescu Ion, plutonierul major Marinescu Nedelea şi alţi marinari din echipaj. Grav rănit, a încetat din viaţă la 30 decembrie, la nici 23 de ani.
 
Prin Î.D.R. nr. 673 din 7 iulie 1921, remorcherul Marinei Militare „Cetatea Albă” a primit numele său.
Primul marinar Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul” Fiul Sevastei şi al lui Nicolae Ciobârlic, Mihail Hurmuzescu s-a născut la 10 septembrie 1894, la Botoşani.
 
În raportul său cu privire la evenimentele din ziua de 24 august 1916, comandorul Vasile Toescu, comandantul monitorului „Lahovary“ consemna: „La orele 12.50, semnalat de la „Kogălniceanu“ că locotenent-comandorul Stihi Eugen, secundul vasului, este rănit, cere ordin de evacuare a lui şi în acest scop am dat ordin vedetei nr. 8 („Cpt. Valter Mărăcineanu“) spre a lua pe ofiţerul rănit şi a-l transporta la vasul-spital „Principele Carol”.
 
La ora 01.00, Diviziunea a II-a rămâne spre capul Ostrovului Cusui în duel cu o baterie inamică sub creasta dealului, într-o vâlcea. În acest timp, puhoiul de trupe române care se retrăgea în grabă pe sub mal este oprit de o secţie de mitraliere bulgară, care luase poziţie aproape de mal într-o porumbişte. Am trimis atunci vedeta nr. 6 („Mr. Nicolae Grigore Ioan”) să intre în canal pentru a proteja scurgerea trupelor, în timp ce Diviziunea de monitoare ce se afla pe Dunăre le proteja contra bateriilor după deal. De abia intrată în canal, echipajul acestei vedete fu secerat de mitraliere inamice, ucigând pe căpitanul Dumitrescu Constantin, comandantul vedetei şi pe sublocotenentul Ghiculescu Ioan, iar din oamenii de trupă: sergentul Bolea Ioan, soldatul Petria Gheorghe şi soldatul Huzum Toma Stere.
 
Sergentul Bolea Ioan şi soldatul Huzum Toma Stere căzând pe spate, s-au rostogolit în Dunăre şi corpurile lor nu au putut fi pescuite, vedeta fiind angajată în luptă. Răniţi au fost sergentul Safta Nicolae, caporalul Meteleanca (Nicolae) Gheorghe, soldatul Olteanu Sandu şi soldatul Burnaz Leonida. Comanda vedetei fu luată de sublocotenentul Hurmuzescu, care se îmbarcase de la Olteniţa spre a fi dus la unitate, dar nu fusese la timp.
 
La ora 01.20 p.m. trimit vedeta nr. 3 „Cpt. Romano” care se găsea în apropierea Diviziunii a II-a spre a susţine vedeta nr. 6 şi împreună să iasă prin gura de jos a canalului.
 
Puţin avariată la cârmă, vedeta nr. 6 s-a strecurat cu viteză prin canal, astfel încât vedeta nr. 3 n-a mai apucat-o şi a trebuit să lupte la rândul ei cu mitralierele inamice dar le-a redus pe toate la tăcere, însă cu mare consumaţie de muniţie, apoi a ieşit tot prin partea de jos a canalului nesupărat de nici o altă mitralieră sau baterie.
 
Între orele 13.20-15.00, Diviziunea a II-a de monitoare trăgea din când în când asupra bateriei de pe mal pentru a o distruge şi a nu trage asupra trupelor ce mergeau pe malul stâng. La ora 15.05 toate vedetele sunt adunate spre Diviziunea a II-a, monitoarele nu mai trag, iar ultimii oameni dintre cei decişi a merge spre Siliştea sunt ieşiţi din canalul Cusui, deci la adăpost de orice pericol.”.
 
La 2 septembrie 1916, comandantul Diviziei de Dunăre, contraamiralul Nicolae Negrescu raporta din Rahova Marelui Cartier General: „În ziua de 24 august, cu ocazia retragerii, vedetele 3 şi 6 au fost trimise pe canalul Cusui; un grup de 10 mitraliere secerau trupele noastre din urmă când apare „Nicolae Gr. Ioan”, comandată de căpitanul Dumitrescu Constantin, care ţinea să le arate el ce poate. Vedeta este ciuruită de gloanţe de 6,5 şi 8 mm reducând la tăcere 3 dintre ele se face să se încetinească focul celorlalte. Sublocotenentul Ghiculescu Ioan cade mort lângă mitralieră şi când sublocotenentul Hurmuzescu - aflat din întâmplare pe vedetă - se duce să anunţe pe comandant, îl găseşte mort. Un glonţ de mitralieră spărsese geamul turelei şi timonierul sergent Niţă Dumitru, zăpăcit de cioburi părăseşte un moment cârma, astfel încât vasul mergea spre mal. Căpitanul Dumitrescu se apleacă să-i dea ordin şi este lovit atunci în cap. În câteva clipe, aproape jumătate de echipaj este ucis sau rănit.
 
Sublocotenentul Hurmuzescu conduce vedeta sub gloanţe şi o salvează. Tirul vedetei „Nicolae Gr. Ioan” a avut efect; vedeta nr. 3 comandată de locotenentul Alexandrescu Ioan, care urmează acelaşi drum, primeşte mai puţine gloanţe şi n-are nici un rănit, dar a traversat cu curaj câmpul inamic. Vedeta nr. 5 („Mr. Şonţu”) a avut şi ea trei răniţi. Este regretabil că în timpul acestei lupte, în toiul ei comandanţii nu şi-au strâns oamenii la adăpost, ofiţerii vedetelor spun că le este imposibil să vadă din turele”.     
 
Mihail Hurmuzescu a fost primul ofiţer de marină român decorat, prin Î.D.R. nr. 2970 din 28 septembrie 1916, cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a. Mutat în Corpul Aviaţiei pe 31 decembrie 1916, în efectivele Grupului 5 Aeronautic, a participat la luptele desfăşurate în Transilvania de Grupul de Nord, comandat de generalul Traian Moşoiu. A căzut eroic în luptă la 12 iunie 1919, alături de pilotul Bucur Stan, împreună cu care se aventurase să ţină piept la trei avioane inamice. După ce au doborât două dintre ele, constatând că mitraliera nu mai funcţionează, au intrat cu aparatul de zbor în cel de-al treilea avion inamic, ambele fiind pulverizate de explozie.
 
Prin O.Z. nr. 23, semnat de generalul Moşoiu, comandantul Grupului de Nord, se arată: „În ziua de 12 iunie 1919 pilotul sublocotenent Bucur Stan, având ca observator pe locotenentul Hurmuzescu Mihail, plecând în recunoaştere în regiunea Miscoltz, au fost doborâţi într-o luptă aeriană cu trei aparate de vânătoare inamice la Szdrkeny, pe malul drept al Tisei.
 
Plecaţi cu un aparat străin „UCI”, capturat de la inamic şi cu toate că aparatul de vânătoare care îi escorta a fost nevoit să se întoarcă înapoi din cauza unei pane de motor, nu au pregetat să-şi continue misiunea şi atacaţi de un inamic superior să se angajeze într-o luptă neegală, unde au căzut jertfă sacrificiului şi iubirii de ţară. Locotenentul Hurmuzescu, deşi şi pilot, fiind urgentă nevoie, s-a oferit să plece observator, arătând prin aceasta o abnegaţie exemplară. Aduc la cunoştinţa trupelor fapta acestor eroi care va rămâne ca pildă de bravură militară”.
 
Prin D.M.R. nr. 673 din 7 iulie 1921, un remorcher din Marina Militară a primit numele „Locotenent Hurmuzescu”. Pe 26 iunie 1924, la iniţiativa comandantului Bazei Navale Maritime Constanţa, locotenent-comandorul Alexandru Bardescu, a fost dezvelită o placă de marmură în onoarea ofiţerilor de marină morţi pentru patrie în Războiul pentru Întregirea Neamului, aşezată în dreapta holului de onoare, la intrarea principală în pavilionul comandamentului din str. Mircea cel Bătrân. Printre aceştia, la loc de cinste se afla şi locotenentul post mortem Mihail Hurmuzescu, pilot şi observator aerian căzut la datorie pe frontul de la Tisa.
 
În anul 2004, cu ocazia demolării clădirii, am recuperat această placă de marmură de la Comandamentul Teritorial de Jandarmi Constanţa, etalând-o la loc de onoare în expoziţia permanentă a Muzeului Naţional al Marinei Române.
 

Candelele nemuririi

 
A fost aşadar 17 mai 2018, sărbătoarea Înălţării Domnului din anul întâiului Centenar al Marii Uniri, un astfel de prilej de pomenire şi evocare a jertfei eroilor neamului. Sărbătoare despre care celebrul ziarist interbelic Pamfil Șeicaru, ctitor al Mănăstirii „Sf. Ana” de la Orşova, har Domnului după ce a scăpat teafăr din tranşeele Marelui Război, din postura de sublocotenent combatant cu Regimentul 17 Infanterie, spunea atât de firesc şi de convingător în conferinţa „Cultul Eroilor”, prezentată la Radio în seara zilei de 18 mai 1939: „Pe mormintele răzleţe de-a lungul întregului pământ românesc, astăzi, pietatea unui Neam îndelung şi crâncen sângerat presară florile recunoştinţei şi ale amintirii: este gestul milenar al îngenunchierii cucernice şi al smeritei ofrande, mai vechi decât legea altarelor şi decât graiul sorbit în braţele mamelor. Este pentru supravieţuitori prilejul de a se înclina o clipă deasupra neclintitei enigme a eternităţii, scrutând domeniul tăinuit al Divinităţii cu care au fost de veacuri înfrăţiţi eroii căzuţi pentru vecinicia Patriei. […]
 
Deasupra capetelor noastre trece adierea sufletului eroic: peste vremelnicia noastră, peste uitările noastre trece suflarea nemuririi lor, blânda lor mustrare, sfatul lor de izbândă şi nădejde. Fiecare dintre noi să-i evoce, spre a se simţi mai tare, mai mândru, mai sporit în invincibila încredere a devenirii româneşti.
 
Mormintele eroilor - iată eternele tranşee ale ideii naţionale. Amintirea eroilor - iată balada nemuririi Patriei noastre româneşti.”
 
Bibliografie:
General G. Constandache, „Eroismul. Evoluţia sa”, în „Lumea Militară Ilustrată”, Anul VI, nr. 6-7/ martie-aprilie 1940, p. 42-52
 
Comandor dr. Marian Moşneagu, „Eroii Marinei Române”, Buzău, Editura Alpha MDN, 2009
 
Comandor Nicolae C. Petrescu, „Marina Militară Română în Războiul pentru Întregirea României. File de istorie”, Piteşti, Editura şi Tipografia Europroduct, 2004
 
Sursa foto: Fototeca Muzeului Naţional al Marinei Române
 
Despre Marian Moşneagu  

Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân“ (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius“ Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 
Citeşte şi: 
 
Comandorul (r) Marian Moşneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană
 
Maeştrii. La „Timona“ prestigiului Marinei (galerie foto)