Nea Nae Boier de Cepari (galerie foto)

Cine şi-ar fi închipuit că la un secol de la finele Primului Război Mondial mai poţi descoperi mărturii scrise ale unui combatant? Cât de bine să fi fost ele protejate şi cine se mai încumetă astăzi să readucă tragismul deopotrivă cu eroismul acelor vremuri în tulburea şi efervescenta noastră actualitate? Doar nora unui marinar! Adică un fel de „bouteille à la mer”, adusă de valuri la ţărmul neuitării, al gloriei postume şi al recunoştinţei eterne.
 

 

Ecce hommo!

 
Comandantul de cursă lungă Nicolae M. Balotă - căci despre el este vorba - s-a născut pe 15 februarie 1894, la Piteşti. „Este urmaş al vechii familii boiereşti Balotă¹, stăpânitori de veacuri ai Văii Topologului, de la Tigveni până la Șuici, cu originile legendare pe vremea lui Negru-Vodă şi cu strămoşi atestaţi printre căpitanii lui Mihai Viteazul. În 1913 a intrat voluntar în armată, a fost decorat cu „Trecerea Dunării”, s-a liberat cu gradul de caporal. A repetat gestul în 1916, iar în timpul Războiului din 1916-1919 a luptat în Transilvania şi la Mărăşti, a fost rănit de mai multe ori, o dată grav, a fost cu Regimentul 4 Argeş² şi în Basarabia şi Bucureşti, a fost decorat cu „Bărbăţie şi Credinţă” clasa a II-a cu spade; a fost avansat pe rând la gradul de sergent şi plutonier.
 
Visul său a fost să ajungă marinar. La 15 iunie 1922 s-a ambarcat la cerere pe vasul „Regele Carol I”, în 1923 îl găsim ofiţer elev pe cargobotul „Bucureşti”. În 1925 obţine brevetul de ofiţer în marina comercială, iar în 1932 pe cel de comandant de cursă lungă. A fost decorat cu „Virtutea Maritimă” în timp de pace, clasa a III-a. La 1 septembrie 1944, Serviciul Maritim Român a fost desfiinţat, „din lipsă de vapoare”, toţi marinarii fiind trimişi pe uscat.
 
În 1951 s-a înfiinţat SOVROMTRANSPORT maritim şi a fost numit comandant pe vaporul „Sulina”, cu care a călătorit în U.R.S.S., Turcia, Cipru, Liban, Palestina şi Egipt. În 1952 este ambarcat pe vasul „Plehanov”, iar din noiembrie 1952 până la 10 februarie 1953 este comandantul vasului „Sulina”, cu care face curse în Liban, Cipru şi Egipt. În februarie 1953 preia comanda vasului „Midia”, făcând curse în Siria, Egipt şi Liban. În iunie 1953 este arestat, de pe vapor (!), la Burgas, în Bulgaria, adus în ţară şi ţinut închis şi anchetat a Jilava până în iunie 1954, când este judecat şi condamnat a 6 ani de închisoare, pentru „agitaţie publică, deţinere de armament şi muniţie, deţinere de lire aur”…
 
În urma unui recurs făcut de un avocat al familiei, în 1955 rămâne cu o perioadă de 3 ani. După un timp este mutat la Poarta Albă, iar în 1956 este eliberat. În 1958 este pensionat, vine în Bucureşti şi începe să scrie un amplu istoric al Marinei româneşti, al navigaţiei, începând cu plutele, pânzarele şi corăbiile din vechime şi ajungând la vasele şi vapoarele contemporane, o lucrare în patru volume intitulată România Marinară, rămasă în manuscris.
 
I-au rămas în manuscris şi alte cărţi, precum volumul de faţă (păstrat de o soră a mamei din Piteşti - n.e.), un amplu roman despre Mihai Viteazul, piese de teatru cu acelaşi subiect. S-a ocupat de genealogia familiei Balotă. În 1938 a publicat un volum de sonete, Din spuma mărilor, iar în 1984, puţin după moartea sa, i-a apărut la Editura Albatros volumul de povestiri marinăreşti Oameni, furtuni, vapoare, scris în colaborare cu Constantin Novac. A murit la 15 ianuarie 1984, este înmormântat în cavoul familiei de lângă Biserica Cepari, ctitorie (la 1752) a căpitanului Ștefan Balotă.”³.
 

Războiul soldaţilor şi soldaţii războiului

 
Cunoscându-mi preocupările, la începutul acestei primăveri, timişoreanul Vasile Cornea, cu certitudine unul din viitorii mari biografi ai ilustrului ofiţer de marină şi om de elevată cultură Matila Costiescu-Ghyka, mi-a semnalat apariţia în revista „Curtea de la Argeş” a memoriilor clc Nicolae M. Balotă⁴. Din aproape în aproape, prin intermediul foştilor mei colegi piteşteni din Arhivele Militare, l-am contactat pe enciclopedistul academician Gheorghe Păun, redactorul publicaţiei şi susţinătorul apariţiei volumului cu pricina.

Aşadar...
 

Pildele soldatului român

 
„Această carte, pe care mulţi o vor citi mai mult din curiozitate, nu conţine aventuri romantice rupte din realitate, ci lupta legitimă a unui popor cinstit, jefuit de mari teritorii naţionale - ne avertizează clc Nicolae M. Balotă. Este lupta sfântă pe care a dorit-o şi a trăit-o simplul soldat român, întotdeauna viteaz şi întotdeauna conştient de simţul datoriei către ţară, pentru care niciodată nu şi-a precupeţit viaţa. Numai ţăranul român, fie în uniformă de soldat, fie în grad de ofiţer, a suferit, a luptat şi a murit cu dăruire pe câmpul de luptă pentru România.
 
Mulţi dintre comandanţii marilor unităţi, pornind de la regimente în sus, înainte de venire pe front a Misiunii Franceze, au manevrat fără pricepere mari unităţi, provocând pierderi exagerate şi inutile în rândul bravilor noştri soldaţi, atât de încrezători în loialitatea şi în capacitatea şefilor. Cel ce scrie aceste rânduri a fost voluntar şi a luptat tot războiul pentru dezrobirea Transilvaniei şi întregirea neamului său. El este caporalul Baltazar⁵ (pseudonimul autorului -.n.n.), care aici îşi deapănă cu toată sinceritatea cele mai trainice şi sfinte amintiri.
Iubite cititor,
Îţi ofer, cu rugămintea de a o citi atent, evocarea unei perioade extrem de dureroase prin care a trecut neamul nostru românesc, evocare pe care am intitulat-o Războiul văzut de soldaţi. Este vorba de Războiul pentru Întregirea neamului prin dezrobirea Transilvaniei, care gemea sub jugul fostului Imperiu Austro-Ungar.
 
Este vorba de un război din care am ieşit într-adevăr învingători şi ne-am întregit oarecum neamul, dar această victorie a fost plătită de noi prin înfrângeri dureroase, prin catastrofe car ne-au zdruncinat moralul şi temelia naţiunii, în aşa fel încât continuarea bătăliilor a fost o mare minune, asemănătoare celor de domeniul fanteziei, pentru că întregul nostru popor, cu întreaga lui armată, a suferit cumplit, aşa cum nu a mai suferit altul.

 
Marea minune că am fost capabili să continuă războiul şi încă să repurtăm victorii răsunătoare, asemănătoare celor de pe marile teatre de luptă ale istoriei, se datoreşte în întregime soldatului român, care a fost înzestrat din strămoşi cu o extraordinară forţă de a rezista nenorocirilor prin care a trecut ţara, nenorociri pe care le-a văzut, le-a trăit şi le-a învins numai datorită dragostei de patrie, disciplinei şi ambiţiei de a-şi dezrobi fraţii încă subjugaţi. Mă doare însă mult în suflet faptul că unii scriitori, ba încă din rândurile celor mai pricepuţi în a mânui condeiul, au descris Războiul din 1916-1918 fără a cunoaşte bine soldatul român, căutând să ascundă adevăratele cauze ale multelor nenorociri, acoperind adevărul cu învinuiri serbede, cum că armata noastră a fost tânără, că soldaţii erau simpli ţărani etc. etc.
 
De la strămoşii noştri daci am moştenit spiritul războinic, dragostea de ţară şi neam şi nobleţea sufletului. Din aceşti strămoşi s-au ridicat la anul 1876, prin mobilizare totală, şapte divizii de infanterie, în afară de batalioanele de vânători şi regimentele de roşiori şi călăraşi. Această armată a făcut atunci ce n-a fost în stare să facă o împărăţie cât toate zilele de mare. Aureola victoriilor asupra armatelor turceşti a acoperit-o. O astfel de armată în care se creaseră tradiţii, nu se poate spune că a fost nouă. Și-apoi, soldaţii români, chiar dacă în majoritate au fost ţărani, în patriotism i-au întrecut pe toţi soldaţii ţărani din ţările beligerante, pentru că niciun ţăran neamţ, englez, francez, italian sau american nu ar fi luptat în condiţiile în care s-au războit bravii şi scumpii ostaşi ai României. În ei a vorbit sângele nobil dac.
 
Soldatul român, aşa cum îl cunoaştem bine din Războiul de la 1877-78 şi din Primul Război Mondial, rămâne pentru întregul nostru neam o pildă vie de vitejie, de patriotism, de răbdare, de bunătate şi de încredere oarbă în şefi şi în victorie. Mai rar ţări în lume, care să aibă aşa fii. Să-i admirăm şi, cu deosebit respect, să le cinstim memoria barem celor căzuţi şi să rămânem definitiv convinşi că din neamul nostru românesc s-au născut, se nasc şi se vor naşte mereu eroi.”⁶.
 

Măicuţă dragă, cartea mea...

 
Precum în celebra şi profund mişcătoarea poezie scrisă de George Coşbuc, „O scrisoare de la Muselim-Selo”, Nicolae M. Balotă găseşte de cuviinţă să dedice acest hrisov al vitejiei neamului mamei sale, Alexandrina. „În amintirea ta, mamă scumpă şi sfântă, am scris acest volum, pentru că numai datorită ţie am înţeles ce este patria şi numai tu m-ai învăţat s-o iubesc. Mă luai de mână când eram mic şi îmi arătai râul Argeş, dealurile din împrejurimile Piteştiului, satele, căsuţele ţăranilor harnici, în care îmi spuneai că se nasc şi cresc copii viteji, văile adânci şi umbroase, izvoarele, pădurile cu poienile pline de flori şi câmpul plin de rod, amintindu-mi mereu:
 
«- Uite în ce ţară frumoasă te-ai născut şi trăieşti! Când te vei face mare, să o iubeşti mai mult decât pe tine însuţi, pentru că aici au trăit părinţii şi strămoşii noştri şi tot aici se vor naşte şi vor trăi copiii tăi, cu nepoţii şi strănepoţii noştri. Și, de va fi nevoie, să lupţi pentru apărarea ei şi să fii viteaz, aşa cum au fost bătrânii noştri să mai ştii că ţara noastră trebuie să fie mare, dar o parte din pământul ei e cotropit de duşmani. Ceasul dezrobirii trebuie să bată. Să lupţi atunci cu arma în mână şi cu vitejia strămoşilor noştri în inimă, pentru dezrobirea întregului neam românesc. Din tine să răsară copii voinici şi viteji, care să lupte şi iarăşi să lupte pentru apărarea pământului lor, pentru apărarea ţării lor, pentru apărarea neamului lor.».
 
Mamă bună şi sfântă, dorinţa ţi-am împlinit-o. Am luptat şi mi-am dezrobit neamul, mi-am apărat cu arma în mână patria bogată şi frumoasă, aşa cum mi-ai spus tu, iar pe nepoţii tăi i-am educat spre a se strădui în muncă pentru binele ţării în care s-au născut şi pentru a lupta şi ei, de va fi nevoie, cu arma în mână, pentru apărarea pământului nostru sfânt, din care am venit şi-n care ne vom odihni.”⁷.
 

Opinia editorului

 
„Multe din detalii din carte sunt probabil de interes pentru istoricii participării noastre la Primul Război Mondial (este de presupus că autorul a folosit nu numai carnetul cu amintiri de pe front, ci şi însemnări ulterioare, dar cu deosebire atrăgătoare rămân amintirile sale) - ne previne academicianul Gheorghe Păun. Apar, de pildă, detalii pe care nu prea le găsim prin cărţi despre „febra democratică”, bolşevică pe alocuri, care începuse să se simtă în 1918-1919, nu numai la Budapesta, cum bine se ştie, ci şi prin muncitorimea bucureşteană. Antologice sunt relaţiile dintre români şi „aliatul de la răsărit”, care pe front mai mult nu lupta, în timpul marşurilor căuta cu obstinaţie băutură, recuperând vinul până şi din şanţuri (!), apoi, după Revoluţia din octombrie, a dat bir cu fugiţii, tâlhărind prin Moldova şi prin Basarabia de a fost nevoie de intervenţia armatei române pentru a face ordine.
 
Alte două lucruri sunt remarcabile în cele ce urmează. Personajele, camarazii descrişi în carte, sunt mai ales argeşeni. Din Piteşti, din Curtea de Argeş, din împrejurimi. Nume concrete, profesii, fapte de arme. După război, caporalul, apoi sergentul, apoi plutonierul Baltazar, pseudonimul din carte al autorului, i-a căutat pe mulţi dintre ei, pe unii i-a şi găsit. Le dă adresa, spune cu ce se mai ocupă sau, dacă este cazul, când au murit. Multora le pune în carte şi o fotografie. Mă aştept să existe urmaşi ai lor care să afle informaţii noi despre părinţi, bunici, unchi.
 
Apoi, merită subliniat stilul scriiturii. Cinematografic, de parcă-şi aşteaptă regizorul. Acţiunea este rapidă, dozată cu o intuiţie infailibilă, multele detalii militare (distanţe, cote, efective, armament, hrană) te „sorb în platou” culorile şi sunetele sunt abundente şi pregnante, sunt invocate până şi mirosurile, cititorul este „zgâlţâit” din loc în loc de imagini atroce, pentru ca apoi, sensibilizat astfel, să participe, să simtă, de parcă ar fi în tranşee, sau în marş, sau la spital. Din loc în loc, episoade paşnice, idilice chiar. Peste toate, avântul patriotic, nevoia de a ajunge la Tisa, convingerea nedezminţită că Dumnezeu este român... Pentru că a venit vorba despre stil, amintesc şi aerul uşor retro al limbii şi topicii, amintind de fotografiile sepia, ceea ce adaugă autenticitate scrierii. Nu spun mai multe, autorul le-a spus mai bine ca mine...”⁸.
 

Aşa-i soldatul ursit

 
Combatantul Nicolae Balotă pare să fi fost aidoma unui ziarist mobilizat care, atent la orice detaliu, remarcă, identifică şi reţine orice amănunt din psihologia soldatului. Bunăoară, memoriile sale sunt pline de versuri din originalul folclor al tranşeelor, pe care le reproduce fidel. Un cântec favorit al camarazilor săi de front, intitulat Aşa-i soldatul ursit, era atribuit unui sergent rănit în luptele din apropierea Sibiului, din Regimentul 5 vânători:
[…] „Luptă mare-ncepe, frate,
Pe viaţă şi pe moarte,
Pe dealuri şi prin păduri,
Pe câmpii cu arături.
 
Prin focul tunarilor
Și prin ploaia gloanţelor
Năvălesc românii-n cete
La atac de baionete.
 
Pică unul, pică doi,
Pică patruzeci şi doi.
Pică şapte, pică opt,
Pică regimentul tot.
 
Pică unu-ntr-o cărare
Și mi-l vede-o fată mare.
Fată mare, mândră floare,
Vrea s-aprindă-o lumânare.
 
Căpitanul stă călare
Și îi strigă: - Fată mare,
Nu-i aprinde lumânare,
Destulă lumină are.
 
Lumina soldatului,
În timpul războiului,
Stă pe ţeava tunului
Și-n focul cartuşului.                      
 
C-aşa-i soldat ursit
Să moară-n câmpu-nflorit
Sau pe câte-un deluşor
Sau pe lângă un izvor.
 
De obuze sfărâmat
Și de gloanţe împuşcat,
De grenade spulberat
Și de sabie tăiat.”⁹.
 
După fiecare strofă, soldaţii adăugau „Leano”, neîndoielnic cu gândul la iubita lor de-acasă. „Nu era seară să fi auzit în regiment cântându-se acest cântec”¹⁰ - subliniază Baltazar, autor şi el de cronici versificate, precum „Războiul pentru Întregirea Neamului”. „[…] În dimineaţa zilei de 9 iulie, soarele răsări din spatele frontului parcă mai strălucitor şi soldaţii urmăreau cum se depărta încet de linia orizontului, iar razele lui, pe măsură ce se înălţa, deveneau mai dogoritoare. Era în luna lui cuptor. La orele 12 fix, au sosit în spatele tranşeelor pâinea şi cazanele. Prin şanţurile de comunicaţie făcute în zig-zag de fiecare pluton, oamenii s-au dus să-şi primească hrana. Caporalul artelnic se apropie de sergentul Marin I. Marin şi-i spuse tare, făcându-i cu ochiul:
- Să vezi ce de tunuri ruseşti au sosit azi de dimineaţă în spatele diviziei noastre. Mi se pare că-i tăiem moţul neamţului cu lăutari. O să fie tămbălău mare!
- Maica Precista să te audă, măi Ştefănescule!
Soldaţii se aşezară pe iarbă în spatele tranşeelor şi începură să mănânce.
- Să zică unul rugăciunea!, a strigat caporalul Fotescu în glumă.
Soldatul Coşereanu Tudor, cel mai bun căluşar din Piteşti, începu să o spună tot în glumă:
- Mânca-vor ostaşii şi-i vor mâna din urmă pe nemţi ca pe oi şi îi vor trece Carpaţii şi vor lăuda pe Domnul!...
- Mânca-vor ostaşii noştri toate zilele nemţilor. Şi-i vor băga pe toţi în groapă şi vor juca pe mormântul lor sârba popilor şi se vor bucura şi vor lăuda pe Domnul!... spuse şi soldatul Pralea Dumitru, birjar în Bucureşti şi rătăcit prin 4 Argeş de la Regimentul 6 Mihai Viteazul.
 
În tranşee, după masa de prânz, se obişnuiseră soldaţii să-şi facă siesta şi acum, după ce şi-au curăţat gamelele şi lingurile, mai toţi s-au culcat, bănuind că n-au venit degeaba pe frontul nostru atâtea tunuri ruseşti.
- Vedeţi să nu le deocheaţi, dacă vă miraţi atât de mult, le spuse râzând sergentul Georgescu Vasile.
Niciun foc de armă nu se auzise pe tot frontul din revărsatul zorilor şi până după-masă. Poate că şi soldaţii germani îşi făceau siesta, minunându-se de atâta linişte. Dar liniştea prea mare nu e bună. Ea, ca şi pe mări, e prevestitoare de furtună, de timp rău.
 
Cam pe la orele 2 după-masă liniştea desăvârşită ce domnea pe tot frontul, inclusiv pe văile pâraielor Limpejoara şi Alba, fu întreruptă de o lovitură de tun de calibru mare. Un tun de la o baterie din Regimentul 2 artilerie grea a tras un proiectil, care se auzi trecând pe deasupra tranşeelor româneşti în vâjâitul caracteristic obuzelor de mare calibru şi, curioşi, ostaşii se uitară să vadă unde face explozie. Un fum gros şi negru ţâşni din pământ la o înălţime de vreo 10-15 metri şi acoperi o suprafaţă destul de mare, după ce aruncă prin aer bulgări de diferite mărimi, chiar în spatele tranşeelor inamice, la vreo sută de metri. După vreo două minute, aceeaşi baterie trase patru focuri, unul după altul, toate explodând în reţelele de sârmă ghimpată şi acoperindu-le de un nor mare de fum negru, care se întinse şi peste tranşeele germane. Urmă o pauză de vreo cinci minute şi, ca la o comandă, toate bateriile uşoare şi grele, care se găseau în spatele tranşeelor Diviziei a 3-a, au tras câte un proiectil, producând o bubuitură formidabilă şi apoi, după câteva clipe, toate bateriile au început să tragă foc după foc fără întrerupere. De la liniştea desăvârşită ce domnise până atunci peste tot frontul, se trecu brusc la un bombardament de artilerie care însufleţi pe toţi ostaşii români din tranşee şi din spatele frontului. Ai noştri parcă trăiau într-un vis. Auzeau, vedeau şi nu le venea să creadă. Niciodată nu trăiseră ostaşii României asemenea momente. Niciodată soldaţii noştri nu auziseră un asemenea bombardament din partea artileriei noastre, de când intrase ţara în război. […]
 
A doua zi, în revărsatul zorilor, când pe cer, spre răsărit, pe orizont apăru o fâşie albă de lumină slabă, liniştea dimineţii fu tulburată de glasul unui tun de 120. Exact la cinci minute după bubuitură parcă se produse un cataclism. Toate bateriile traseră câte un foc de salvă care zgudui pământul şi făcu să clocotească atmosfera până departe la zeci şi zeci de kilometri. Intensitatea bombardamentului se menţinu toată ziua la maxim, iar văzduhul vuia fără întrerupere. Artileria inamică nu mai trăgea. Atât ostaşii germani, cât şi ai noştri erau convinşi că Armata a doua română începe ofensiva. Înapoia tranşeelor noastre, pe câte o ridicătură şi camuflaţi după trunchiuri de copaci şi după crăci de arbori, stăteau comandanţii marilor unităţi şi cercetau cu binoclurile efectul obuzelor noastre, care aruncau în aer parii cu reţelele de sârmă ghimpată din faţa inamicului sau le distrugeau tranşeele şi adăposturile subterane. Tot Dealul Mărăştilor, inclusiv satul, era acoperit de fum negru şi gros, dând impresia că arde pământul. Gurile tunurilor, în număr de aproape 250, vărsau foc după foc asupra poziţiilor germane, transformând tot malul drept al pâraielor Limpejoara şi Alba într-un infern. Ofiţerii observatori ai bateriilor de artilerie în acţiune se aflau în cele mai înaintate tranşee şi, prin telefon, dirijau tragerea şi comunicau efectul loviturilor.
- Mâine pe vremea asta o să fie linişte mare pe tot frontul şi-o să înceapă nemţii să-şi repare şanţurile, adăposturile şi reţelele de sârmă ghimpată, vorbi sublocotenentul Predan Ion soldaţilor săi.
- Să trăiţi, domnule sublocotenent, spuse un soldat mai îndrăzneţ, mâine pe vremea asta tranşeele nemţilor vor fi părăsite şi-au să fugă, şi-au s-alerge spre valea Putnei, până li se va pune splina.
- Nu cumva ai visat?, îl întrebă Predan privindu-l lung.
- Aşa am visat, să trăiţi, şi mie mi se împlinesc visele, îl înştiinţă soldatul în glumă, spre a vedea ce spune.
- S-au dus boii dracului, măi leat, dacă am ajuns să facem război după vise, îi zise ofiţerul râzând şi crezând că ostaşii nu ştiu despre cele ce se pregătesc. După plecarea ofiţerului, soldatul spuse către cei din jurul său:
- Vrea să ne ducă! Şi-un copil ştie că după ce bate bine antileria, infanteria porneşte la atac de bainete. Asta mi-e crucea, fraţilor, de n-om fugi noi după nemţi mâine pe vremea asta - şi ostaşul îşi făcu o cruce mare.
 
În după-amiaza acelei zile de 10 iulie începură să zboare şi găinile peste văile pâraielor Limpejoara şi Alba. Ele îşi luau zborul de la câţiva metri din spatele tranşeelor noastre şi, după ce făceau o traiectorie mult arcuită în sus, coborau în reţelele şi-n tranşeele germane, şuierând puternic şi producând o explozie asemănătoare unui proiectil de mare calibru. Dezavantajul era că ele se vedeau şi se auzeau, ceea ce permitea inamicului să se ferească. […]
 
Începu să se însereze. Soarele dispăru încet după crestele munţilor Vrancei, îngrozit parcă şi el de intensitatea bombardamentului care nu slăbea. Se făcu întuneric şi nemţii, văzând că bombardamentul nu încetează, începură să arunce rachete pentru a lumina câmpul de tragere în faţa reţelelor, crezând că vin românii. Artelnicul companiei, caporalul Ştefănescu, veni şi împărţi ostaşilor un supliment de hrană şi alcool. Fiecare om primi o bucată de slănină de porc afumată, o jumătate de pâine şi o jumătate de litru de rachiu, care trebuiau consumate la miezul nopţii. Locotenentul Dobrinescu Ion de la mitraliere îşi chemă soldaţii şi îi puse să verse rachiul la picioarele lui. Ostaşii, conştienţi, îi executară ordinul. Vestea se duse din om în om pe toată linia frontului. Gestul fu imitat de toţi comandanţii de companii şi rachiul fu aruncat de toţi ostaşii. În timp ce îşi vărsa băutura din bidon, soldatul Băloiu îi spuse locotenentului Bobocescu:
 
- Să trăiţi, mai bine aşa. Nu vreau să mă duc pe două cărări în faţa neamţului şi ăla să mă împuşte ca p-un prost.
Intenţia celor mari de a îmbăta luptătorii înainte de atac nu plăcu nici ofiţerilor şi nici soldaţilor. Pralea Dumitru, birjar din Bucureşti, spuse sergentului Marin I. Marin din plutonul întâi, cu care se împrietenise:
- Don sergent, să trăiţi, ăia marii, care au dat ordin să bem înainte de a porni ofensiva, pentru ca să facem prostii în loc să luptăm cum trebuie, habar n-au cât am aşteptat noi s-o luăm odată din loc. Ei nu se gândesc că beat n-am să mai ştiu pe unde să merg şi-n cine să trag? Doamne, dă-le minte!
Printre ofiţeri se şoptea că chiar colonelul Calotescu ar fi sugerat ideea ca oamenii să verse rachiul. Calotescu făcea parte dintre comandanţii cu minte sănătoasă în corp sănătos.
 
*
La ora 1 din noaptea de 10 spre 11 iulie, anul 1917, li se dădu poruncă ostaşilor să ia gustarea, care va înlocui ceaiul ce urma să se dea dimineaţa la ora şase. Infernul care se abătuse asupra tranşeelor germane continua. Cam pe la orele 2, comandanţii de companii făcură cunoscut trupei că a venit ordin de sus să se ia ofensiva. Toate tranşeele Diviziei a treia au fost părăsite de ostaşi. Ei s-au strecurat printre reţelele lor de sârmă ghimpată şi au coborât în valea pâraielor Limpejoara şi Alba. În vale, companiile au luat dispozitivul de atac pe batalioane. În linia întâi erau batalioanele unu, doi şi trei, iar în linia a doua venea batalionul de marş. Rezerva generală a diviziei o forma Regimentul 28 infanterie Radu Negru. La ora trei şi-un sfert, batalioanele încep să urce panta Dealului Mărăşti spre reţelele inamice. La vreo cincizeci de metri înaintea lor, s-au oprit şi ostaşii s-au trântit la pământ, în aşteptarea semnalului de atac asupra punctelor de unde exploziile obuzelor distrugeau reţelele de sârmă ghimpată. Ostaşilor li se făcu cunoscut să nu cumva să ţipe cei care vor fi răniţi de gloanţele sau de grenadele germanilor sau, din greşeală, de artileria noastră, pentru a nu alarma pe inamic.
 
La ora 4 fix, de la postul de comandă al Armatei a doua un foc de rachetă străbătu întunericul, înălţându-se drept în sus, ca un luceafăr prevestitor de izbândă şi glorie. Soldaţii, bănuind cu ce scop a fost aruncată racheta, au vrut să izbucnească în chiote şi urale, dar ordinul de a nu ţipa îi reţinu pe toţi şi nu suflară un cuvânt. La câteva clipe după stingerea rachetei, toate tunurile care băteau Dealul Mărăşti pe o lungime de câţiva kilometri înspre nord au lungit tragerea. De pe creasta dealului părăsit de Regimentul 4 Argeş goarna sergentului Târâşi, care de la ultima bătălie de pe cota 1001 nu se mai auzise sunând, de data aceasta începu să vestească atacul. Şeful de gornişti anunţa începerea ofensivei mult aşteptate, dar acestui semnal gorniştii regimentului, risipiţi pe la companiile lor, nu-i mai răspunseră ca altădată şi nici ostaşii regimentului nu se repeziră cu baionetele întinse înainte într-un ura formidabil ca la Moha, ca la Braşov şi ca-n luptele din marea retragere prin nordul Munteniei. De data asta, companiile se îngrămădiră pe secţii şi pe plutoane, cu armele în cumpănire şi pe tăcute, înspre punctele unde focul concentrat al artileriei bătuse reţelele de sârmă ghimpată. În dreptul cotei 536, cea mai puternic întărită, se brodi compania a doua a locotenentului Darie Olănescu, care avea lângă el pe observatorul de la artileria grea, care dirija tragerea prin telefon. Prin breşa făcută de artilerie, lată de câţiva metri şi care trecea peste patru rânduri de reţele de sârmă ghimpată, soldaţii companiei a doua se repeziră cu iuţeala fulgerului şi luară cu asalt prin surprindere şi pe tăcute primele linii de tranşee pline de morţi şi de răniţi. De pe cotă, mitralierele germane, bine mascate, întrară în funcţiune. Erau două. Încă nu se luminase de ziuă. Soldaţii se culcară la pământ. Pe deasupra lor fluierau gloanţele mitraliorilor germani.
 
Locotenentul Olănescu se duse la compania din stânga sa şi-l rugă pe locotenentul Dobrinescu Ion să vină cu mitraliera. Dobrinescu veni îndată şi personal distruse cu maşina lui cele două cuiburi ce vărsau foc ucigător asupra companiei a doua, care îndată porni la atac asupra cotei 556 într-un ura formidabil. Apărătorii cotei, surprinşi de uralele companiei locotenentului Darie Olănescu, ridicară mâinile în sus, în timp ce puţin mai spre nord năvăleau soldaţi din Regimentul 18 Gorj. Miraţi au rămas ostaşii noştri, când găsiră pe mitraliorii germani legaţi de mitraliere chiar de ofiţerii lor, pentru a nu le părăsi. Darie Olănescu, viteazul de la Drăgăneşti şi Prunaru, cuceri cota, dar din explozia unei grenade se simţi atins uşor la piciorul drept. Ofiţerul nici nu s-a pansat şi, după cucerirea cotei, porni în fruntea companiei în urmărirea nemţilor care fugeau îngroziţi. Când se făcu ziuă, toată linia principală de tranşee de pe Dealul Mărăştilor era cucerită, iar batalioanele 1, 2 şi 3, în formaţie de trăgători, porniră înaintarea asupra unui deal ce se numea Teişul şi asupra satului Câmpuri. Batalionul de marş al Regimentul 4 Argeş trecu şi el prin breşele făcute de artilerie prin reţelele de sârmă şi începu să adune prizonierii. Locotenentul Bobocescu spunea că soldaţii germani capturaţi au făcut parte din Diviziile 218, 117 şi 225. În stânga Regimentului 4 infanterie ataca Regimentul 2 vânători. Şi ei, ca şi 4 Argeş, au cucerit fulgerător toate tranşeele germane din faţa lor. Amândouă aceste regimente, 4 infanterie şi 2 vânători, au cucerit apoi într-un atac vijelios la baionetă întregul deal Teişu. Ostaşii germani n-au stat să primească lupta la baionetă şi-au luat-o la fugă înspăimântaţi, făcându-se nevăzuţi prin lăstărişuri şi prin porumbişti. În înaintarea lor, ostaşii companiei a doua a locotenentului Darie Olănescu au capturat un tun cu tragere lungă şi o baterie de patru obuziere de 105 mm calibru. Un sergent care învăţase mânuirea tunurilor la Regimentul 6 artilerie a îndreptat tunul cu tragere lungă în direcţia unei pădurici pe unde se retrăgeau nemţii şi a tras câteva focuri după ei. Sus, pe Dealul Teişu, ostaşii Regimentelor 4 infanterie şi 2 vânători s-au odihnit şi au luat masa de prânz.
 
La distribuirea ciorbei, bucătarul Marinică, mulţumit, spunea râzând către ostaşii din compania sa:
- Nu v-am spus eu aseară că mâine vă dau masa dincolo? Acu’ să credeţi ce vă spun bucătarii.
Comandantul companiei, locotenentul Bobocescu, veni şi el de la comandantul batalionului şi spuse soldaţilor săi:
- Bucuraţi-vă, băieţi! Ruşii au spart frontul german la stânga armatei noastre, a doua, şi au cucerit vârful Momâia, cu cota 632, şi satul Voloşcani. Au capturat patruzeci de tunuri şi au făcut cinci sute de prizonieri. Ei sunt, ca şi noi, în plină înaintare. Bravo lor!
 
După masă, întregul Regiment 4 infanterie începu înaintarea. Nemţii se retrag mereu. Comandanţii de batalioane trimit ştiri la companii prin agenţii de legătură că Divizia germană 218 este demoralizată şi dezorganizată. Grupuri răzleţe de fugari trag câteva focuri şi dispar. Pe ici, pe colo, la câte o ridicătură de teren, opun slabă rezistenţă şi-apoi o iau la fugă. Bravul locotenent Darie Olănescu e rănit de o grenadă şi la piciorul stâng, dar de data aceasta mai grav. Ofiţerul e purtat pe braţe de prizonierii germani. Colonelul Calotescu îl vede şi-l sărută pe amândoi obrajii. El îl decorează cu „Coroana României” în gradul de Cavaler cu panglică de Virtute Militară. Şase răni avea la picioare. Din aceeaşi companie cade rănit sublocotenentul de rezervă Paşotă Vasile. Comanda companiei o ia sublocotenentul de rezervă Valentin Olănescu, fratele locotenentului, şi comandanţi de plutoane rămân plutonierul T.R. Dumitrescu, plutonierul rezervist Niculescu Grigore¹¹ şi doi sergenţi. Seara, cele două regimente, 4 infanterie şi 2 vânători, trec râul Suşiţa şi noaptea dorm pe câmp, liniile de trăgători având santinele îndoite înaintea lor. A doua zi, 12 iulie 1917, continuă ofensiva. Peste tot nemţii se retrag în debandadă şi seara frontul se opreşte în apropiere de Valea Putnei.
 
Batalionul de marş al Regimentului 4 Argeş primeşte ordin ca în dimineaţa zilei de 13 iulie să facă tranşee pe înălţimile de la nordul râului Putna. Compania lui Bobocescu se retranşează pe cota 826. De acolo se vedea bine satul Vidra, rămas sub nemţi. Satul era luminat noaptea cu electricitate. Comandantul companiei spuse subalternilor săi necunoscători ai situaţiei:
- Ofensiva noastră i-a alarmat pe nemţi. Au adus întăriri toate rezervele de prin împrejurimi. Adânciţi bine şanţurile şi consolidaţi-le. Nu putem şti ce se va mai întâmpla. Se poate să avem surprize.
La aripa dreaptă a Armatei a doua se continuau luptele. La aripa stângă, la punctul de sudură cu Armata a IV-a rusă, în sectorul Regimentul 30 Muscel, tunul a bubuit toată ziua. Seara, Bobocescu i-a chemat la el în adăpost pe cei patru comandanţi de plutoane şi le spuse:
- Domnilor, în aripa dreaptă, Armata noastră a doua înaintează greu pe un teren foarte accidentat, dar înaintează. Aici la noi, în flancul stâng, în dreptul Diviziei a treia şi în dreptul Diviziei 103 rusă, nemţii au adus întăriri. Până ce aripa dreaptă va pătrunde ca şi noi în dispozitivul de apărare inamic, trebuie să păstrăm cu orice sacrificii tot ce-am cucerit. Mâine toată ziua întăriţi bine linia de apărare. Faceţi capre de sârmă ghimpată în spatele frontului şi la noapte să le aşezaţi în faţa tranşeelor, la treizeci de metri, dar legate bine între ele. Avem inamicul în faţa noastră la distanţa de o mie de metri. Aveţi grijă ca santinelele îndoite din faţa tranşeelor să-şi facă bine datoria în timpul nopţii. Şi acuma, dragii mei, vă aduc o ştire dureroasă pe care, vă rog să nu o împărtăşiţi soldaţilor noştri, spre a nu le tăia curajul şi avântul. Deja dau semne de nemulţumire că ne-am oprit pe loc. Soldatul Catana Gheorghe mi-a şi spus azi-dimineaţă că i se pare c-o să-nţepenim căruţa pe Valea Putnei. Aflaţi că ofensiva Armatei întâi s-a oprit. După trei zile de bombardament cumplit, cel mai puternic bombardament pe care l-a efectuat armata română de când am intrat în război, când ostaşii trebuiau să treacă Siretul prin mai multe puncte şi să înainteze în direcţia Râmnicu Sărat şi Focşani, a venit telegramă din partea generalului comandant al trupelor ruseşti de pe frontul român că armatele lui au ordin, din partea guvernului Kerenski, să oprească temporar ofensiva. Părerea mea este că ruşii, dacă vor părăsi tranşeele, noi, forţamente, vom fi nevoiţi să le ocupăm cu ultimele noastre rezerve, aşa că linia noastră de apărare, în acest caz, se va subţia mult. Nu putem şti ce se va mai întâmpla. Ne aflăm într-o situaţie grea şi mai complicată ca niciodată.
 
Comandanţii de plutoane tăcură. Erau toţi îngânduraţi. Locotenentul Bobocescu se adresă lui Baltazar, căutând să zâmbească:
- Ce poţi să ne spui, majurule, în legătură cu noua situaţie? Te ştiu idealist şi vreau să te aud.
Extrem de abătut, Baltazar îi răspunse:
- Domnule locotenent, dacă aş fi de meserie majur, ar trebui să încep să-njur.
Bobocescu şi cei trei ofiţeri subalterni începură să râdă, dar plutonierul-major le vorbi în continuare:
- S-a ştiut de toţi că ruşii, de când au întrat în acest război, s-au gândit la scurtarea frontului, deci, după ei, trebuia să începem retragerea imediat după mobilizare. După ei, trebuia din capul locului să părăsim Oltenia, Dobrogea şi Muntenia. Este o chestiune simplă care justifică lipsa de voinţă în a ne da ajutor în mod serios în prima parte a campaniei. Despre bănuiala că vor mai fi având cu noi şi alte planuri, nu mai vorbesc. Mă agăţ de voinţa lor imperativă de a scurta frontul şi a-l aduce pe linia Trotuş, Siret, Dunăre.
 
Să stăm acum şi să ne gândim: oare, cum au crezut cei mari din fruntea ţării noastre şi din capul armatei, că de data aceasta ruşii au să ne ajute să cucerim provinciile pierdute spre a lungi frontul cu încă o mie de kilometri? Nu trebuia să păstrăm efectivele intacte, pentru a para ofensiva germană pe care o pregăteau ei la Nămoloasa? Cine ne-a pus să ucidem şi să mai schilodim oameni cu ofensiva? Cine ne-a pus să le-o luăm noi înainte? Ce, noi suntem ţară cu sute de divizii şi cu izvoare insecabile de oameni prin colonii? Victoria nu va veni niciodată de la noi. Aşa este că am dreptate? Aşa este ca cei mari nu au reflectat asupra acestui lucru? Dar, pentru că nu sunt de meserie majur, nici nu mă pricep cum să-i înjur. Aceasta fiind situaţia, însemnează că cu ofensiva noastră de la Mărăşti am jucat o comedie care ne-a costat mii de vieţi de viteji. Domnule locotenent, vă rog să mă credeţi că inima mă doare, dar sufletul meu mai ascunde o speranţă. O slabă rază de nădejde îmi şopteşte cu voce stinsă, dar convingătoare, că nu ne vom prăbuşi. Catastrofa pe care ne-o doreşte duşmanul nu se va înfăptui, deşi trăim în neagră mizerie şi am rămas singuri, departe de adevăraţii noştri aliaţi.
- Majurule, spuse Bobocescu, schiţând un zâmbet amar, jucăm o tragedie, după care s-ar prea putea, la căderea cortinei, să fim şterşi de pe harta lumii.
- Nu vă supăraţi, domnule locotenent, dar această ipoteză nu mi-o primeşte inima. Astfel de supoziţii nu mi le admite sufletul. Ce să fac? Aşa îmi spune instinctul, că nu vom pieri.
Zâmbiră cu oarecare tristeţe pe chipuri şi ceilalţi ofiţeri ai companiei. Surâzând, Bobocescu îşi trimise comandanţii de plutoane la posturile lor spunând:
- Dumnezeu dacă va vrea, vom trăi şi vom vedea!
 
Pe ziua de 19 iulie, ofensiva Armatei a doua se stinse, regimentele cramponându-se pe poziţiile cucerite cu preţul a mai mult de cinci mii de ostaşi scoşi din luptă. Ca şi bătălia de la Moha, ca şi marea bătălie de la Braşov, şi această ofensivă părea a avea aceeaşi soartă: victorie nefolositoare. Parcă o mână nevăzută şi extrem de duşmănoasă neamului românesc ne aşeza cu regularitate spini pe toate drumurile.”¹².
 
Sursa foto: Albumul de familie al doamnei Coca Balotă, nora clc Nicolae Balotă. Imagini incluse în volumul „Războiul văzut de soldaţi (1916 - 1919)“, puse la dispoziţie cu generozitate de academicianul Gheorghe Păun
 
Despre Marian Moşneagu
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 
Citeşte şi:

Comandorul (r) Marian Moșneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană

Cine repară onoarea Marinei? El a salvat-o! (galerie foto)

---

¹ Balotă (Secolul XVIII ~). Familie tradițională din Argeş. Mari proprietari funciari, demnitari, militari, scriitori. Întinse suprafețe de teren, case, ctitorii, alte bunuri cu valoare deosebită: Cepari, Curtea de Argeş, Piteşti, Şuici, Argeş. Mai cunoscuți: Alexandru Balotă, Anton Balotă, Nicolae Balotă. Contribuții la evoluția societății moderne şi contemporane româneşti. [Biblioteca Județeană ,,Dinicu Golescu” Argeș, ,,Enciclopedia Argeșului și Muscelului”, vol. I A-C, Pitești, 2010, pp. 70 - 71]
² Regimentul 4 Argeș a fost înființat la 1 ianuarie 1877, sub numele de Regimentul 4 Dorobanți, cu reședința la Pitești și baza de recrutare județele Argeș și Muscel. În 1880 a fost redenumit Regimentul de Dorobanți ,,Argeș” nr. 4, în 1889, a redevenit Regimentul 4 Dorobanți iar în 1891 Regimentul ,,Argeș” nr. 4. Denumirea regimentului a rămas neschimbată până în anul 1932, când a devenit Regimentul 4 Dorobanți ,,Argeș”, pe care a păstrat-o până la desființarea sa, survenită la 15 iunie 1946. [,,Ghidul Arhivelor Militare Române”, București, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2010, pp. 235 – 236]
³ Coca Balotă, ,,Despre autor”, în Nicolae M. Balotă, ,,Războiul văzut de soldați” (1916 – 1919)”, Pitești, Editura Tiparg, 2019, pp. 11-12.
⁴ Gh. Păun, ,,O carte-document: Nicolae M. Balotă, Războiul văzut de soldați”, în ,,Curtea de la Argeș”, revistă de cultură, Anul X, nr. 4(101), aprilie 2019, pp. 10 – 11.
⁵ Nicolae Balotă a luptat în Primul Război Mondial ca voluntar cu Regimentul 4 Argeș, compania a 12-a, în calitate de comandant de grupă, de secție și ulterior de pluton. Rănit în retragerea de la Homorod, grav rănit în marea bătălie de la Mărășești, la Dealul Drumul Perjilor și la Varnița, a refuzat gradul de sublocotenent. [Nicolae M. Balotă, ,,Războiul văzut de soldați” (1916 – 1919)”, Pitești, Editura Tiparg, 2019, p. 443]
 
⁶ ,,Cuvinte către cititor”, în Nicolae M. Balotă, ,,Războiul văzut de soldați” (1916 – 1919)”, Pitești, Editura Tiparg, 2019, pp. 13 – 14.
 
⁷ ,,O dedicație”, în Nicolae M. Balotă, ,,Războiul văzut de soldați” (1916 – 1919)”, Pitești, Editura Tiparg, 2019, pp. 14 - 15.
⁸ ,,Prefață” la Nicolae M. Balotă, ,,Războiul văzut de soldați” (1916 – 1919)”, Pitești, Editura Tiparg, 2019, pp. 7 – 8.
 
⁹ Nicolae M. Balotă, ,,Războiul văzut de soldați” (1916 – 1919)”, Pitești, Editura Tiparg, 2019, pp. 368 – 369.
¹⁰ Ibidem, p. 369.
¹¹ Plutonierul Grigore Niculescu, originar din satul Hințești-Smeura, de lângă Pitești, comandant al plutonului 4 din compania a doua a Regimentului 4 Argeș, s-a remarcat în asaltul asupra cotei 536 de pe Dealul Mărăști, puternic întărită. Ibidem, p. 390.
¹² ,,Ofensiva de la Mărăști”, în Nicolae M. Balotă, ,,Războiul văzut de soldați” (1916 – 1919)”, Pitești, Editura Tiparg, 2019, pp. 370 – 391.