Nepotul lui Cuza Detașamentul 700 (galerie foto)

Canalul Dunăre – Marea Neagră. O ctitorie a Epocii de Aur dar și “Gulagul comunist al Dobrogei”. Un loc blestemat, unde au fost condamnați și trimiși la muncă silnică, la începutul anilor ’50, dușmanii poporului. Poate cel mai oripilant și josnic mod de a umili intelectualitatea română, de a învrăjbi clase și categorii sociale, cum erau etichetate în epocă, și de a submina personalitatea unor semeni, pe criterii politice, religioase sau etnice.
 

 
Cu toate acestea, canalul în sine a fost și va rămâne pentru posteritate o necesitate vitală. Și nu atât națională cât, mai ales, internațională. Dar ceea ce nu cunosc cu adevărat decât cei care au lucrat efectiv viața la canal au fost riscurile, constrângerile, sacrificiile. Caznele, uzura fizică și psihică și umilința. Prețul imens asumat și plătit cu vârf și îndesat.
 
Cu unul dintre cei care a ales între două rele, adică pe cel mai mic, l-am revăzut recent. E pensionar militar, fost ofițer de marină. Printre puținii, de altfel, pentru care canalul, în cea de-a doua etapă a înfăptuirii sale, a fost nu numai o opțiune ci și o parte însemnată din carieră. Și din viața trăită atipic, zi lumină, vară și iarnă, pe ger sau caniculă, pe coclauri...
 

Un marinar de geniu

 
Fiul Elenei (Linca) și al lui Nicolae Gâzea, Marin Gâzea s-a născut la 27 martie 1935, în Cartierul Măgurele din municipiul Turnu Măgurele, jud. Teleorman. Plugar din neam în neam, tatăl său lucra două hectare de pământ pe malul Oltului și pe dealurile aflate la nord de Turnu Măgurele.
 
Fire veselă, glumeț și înzestrat nativ cu har muzical, cânta foarte frumos la clarinet, fapt pentru care era nelipsit de la petrecerile sătenilor, care se distrau jucând pe horele și sârbele sale cât era noaptea de lungă. Era recunoscut în tot satul și pentru forța sa fizică și curajul fără seamăn. A alergat călare pe cal după un lup care atacase animalele aflate la pășunat pe câmp și nu s-a lăsat până când nu l-a ucis, lovindu-l cu sapa. Acesta este motivul pentru care tot satul îl cunoștea și sub numele de Nicolae Lupu.
 
A păstrat multă vreme ficatul afumat al fiarei, pe care, conform superstițiilor rurale, îl folosea, sub formă de praf amestecat cu apă, drept leac împotriva sperieturii și a fricii copiilor. A fost model de vrednicie, cinste și modestie pentru consătenii săi și a avut o mulțime de prieteni. Din nefericire, a decedat la numai 42 de ani, din cauza unui ulcer netratat.
 

Rămasă văduvă la numai 39 de ani, Lenca nu s-a mai recăsătorit. S-a dedicat creșterii și educației celor trei flăcăi – Tudor, viitor colonel de tancuri, Ion, devenit peste ani șef al Stațiunii experimentale viticole Valu lui Traian și Marin, comandor de marină, de realizările cărora era tare mândră. Fire veselă, isteață și cu un dezvoltat simț al umorului, a fost o gospodină desăvârșită.
 
Alexandru Gâzea, bunicul său patern, era un țăran arătos, înalt, căruia consătenii îi spuneau Alexandru Cuza, pentru faptul că avea un cuvânt greu de spus în rezolvarea unor litigii dintre locuitorii satului Măgurele. După absolvirea gimnaziului și a Școlii Medii Tehnice Agricole în orașul natal, a dat examen și la 20 iunie 1953 a fost admis la Școala Militară Superioară de Marină din Constanța. La 2 octombrie 1957 a absolvit Facultatea Arme sub Apă în prima promoție de învățământ superior a acestei prestigioase instituții militare de învățământ.
 
Înaintat la gradul de locotenent, a fost încadrat comandant al vedetei maritime grănicerești nr. 16 din compunerea Brigăzii 28 Nave Grănicerești Constanța, subordonată ulterior Divizionului Nave Grăniceri din Regimentul 78 Grăniceri, Divizionul 97 Nave Grăniceri din Brigada 48 Grăniceri, respectiv Brigada 4 Grăniceri Constanța. A rămas încadrat pe această funcție până la 6 august 1966, când a devenit ofițer elev, cu gradul de căpitan-locotenent, în Secția Marină, Facultatea Arme și Servicii din Academia Militară Generală din București.
 
L-a ajutat mult în acest demers faptul că, în prealabil, a absolvit la seral, cursurile Liceului teoretic „Mircea cel Bătrân“ din Constanța. După 3 ani petrecuți în Academia Militară Generală din București – Facultatea de Comandă și Stat Major, specialitatea Marină, a devenit licențiat în științe militare.
 
Ca urmare, la 18 august 1969, a fost repartizat la Brigada 4 Grăniceri din Constanța, pe funcția de șef al navelor grănicerești din Brăila, Isaccea, Tulcea, Chilia, Sulina, Constanța și Mangalia.

 

“Constructor și apărător”
 

“Doresc să vă spun, pe scurt, care au fost împrejurările ce au determinat mutarea mea, ofițer de marină, într-o unitate a trupelor de Geniu, participant la construcția Canalului Dunăre – Marea Neagră – a precizat interlocutorul meu. În domeniul studiilor de specialitate, a existat o discrepanță esențială între pregătirea mea, licențiat în științe militare, specialitatea Marină și știința construcțiilor militare și civile.
 
Cu toate acestea, am fost nevoit să-mi desfășor activitatea, timp de aproximativ 7 ani, în cu totul alte condiții și într-un mediu complet diferit de ceea ce știam și executam cu pasiune. În armata noastră am activat 40 de ani, între 1953 și 1993, din care opt ani în școli cu profil militar - patru ani în Școala Militară Superioară de Marină, Facultatea Arme sub Apă, trei ani în Academia Militară București, Facultatea Arme și un an lector la Catedra de Marină din Academia Militară București.
 
22 de ani am activat în trupele de grăniceri, din care 11 ani comandant de vedetă grănicerească, trei ani șef al Navelor grănicerești din Brigada de Grăniceri Constanța și 8 ani ca șef de stat major la Divizionul Nave Grănicerești Constanța. Alți trei ani am fost încadrat în Marina Militară, fiind numit comandant la Divizionul 307 Nave Școală din subordinea Academiei Navale «Mircea cel Bătrân».
 
Iar cea mai solicitantă perioadă, șapte ani în trupele de geniu, din care doi ani ofițer 2 la inginerul-șef al Unității Militare din Basarabi, constructor operativ, doi ani ofițer 2 în statul major al marii unități de geniu, la Cumpăna și Ovidiu și patru ani inginer-șef, la Unitatea militară de geniu de la Lumina, la construirea Canalului Poarta Albă – Midia - Năvodari și a Canalului Dunăre – București, în sectorul Oltenița.”.
 
De ce această deturnare de la pregătirea de bază și statutul de dascăl la catedră și acest parcurs sinuos, aveam să aflu tot de la mult încercatul ofițer de marină, cu abilități și reală vocație de ctitor.
 
“Activitatea mea are două aspecte diferite, perioada 1953 – 1972 și perioada 1972 – 1990, despărțite de un eveniment petrecut în familia soției mele, când o soră a sa (arhitecta Geta, căsătorită cu regretatul medic ortoped Aram Dadurian, stabilită în prezent, împreună cu fiica lor Daniela, medic internist, la Palm Beach, în Florida – n.n.) a rămas în anul 1970, fără aprobarea statului român, în Republica Federală Germania, astfel că am fost trecut pe lista celor cu rude în străinătate.
 
În prima perioadă, majoritatea timpului am activat în componența trupelor de grăniceri, cu rezultate care au mulțumit oarecum eșaloanele superioare, care mi-au acordat unele recompense, precum Diploma de Onoare a Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist, Medalia «De strajă Patriei», avansarea la gradul de căpitan-locotenent înainte de termen, La excepțional etc.
 
În anul 1972, la propunerea contraamiralului Gheorghe Sandu, șeful Catedrei Marină din Academia Militară din București, am fost numit lector la această catedră, unde am predat anului I «Cinematică navală», iar anului II, «Apărarea litoralului românesc al Mării Negre împotriva debarcării desantului maritim și aerian».
 
În luna august 1973, Serviciul Cadre al Academiei a primit de la Comandamentul Marinei Militare o anonimă, în care eram «demascat» că am rude în străinătate și mi s-a imputat că am ascuns acest lucru, cu toate că eu am raportat în scris la Brigada 4 Grăniceri din Constanța, unde îndeplineam funcția de șef al Navelor grănicerești, imediat după petrecerea evenimentului respectiv.
 
Am fost îndepărtat imediat de la Catedra de Marină iar Comandamentul Trupelor de Grăniceri m-a încadrat pe funcția de șef de stat major la Divizionul Nave Grănicerești din Constanța. Aceasta a fost prima sincopă în cariera mea, urmată de altele două, provocate de data aceasta de către trupele de grăniceri, având ca fundament aceeași cauză: rude în străinătate!

Astfel, în anul 1975 am fost retrogradat din funcția de șef de stat major și am fost numit comandant de navă în aceeași unitate. Nu mi s-a precizat motivul. În 1977, Comandamentul Trupelor de Grăniceri m-a numit iarăși în funcția de șef de stat major la aceeași unitate, pentru ca în 1982 să fiu mutat la Giurgiu, într-o funcție inferioară, la o subunitate de uscat, cu activitate temporară, și anume pregătirea recruților din Marina Grăniceri. Nici de data aceasta nu mi s-a prezentat motivul mutării. Am activat la Giurgiu timp de trei luni.”.
 
Superiorii săi ierarhici au găsit de cuviință că au funcțiile periclitate de autoritatea navală și profesională a căpitanului de rangul 2 Marin Gâzea, care ar fi putut influența negativ subordonații săi, organizând o fugă din țară pe calea mării, cu una sau mai multe nave grănicerești. Din acest motiv, l-au mutat la o unitate de geniu, participantă la construcția Canalului Dunăre – Marea Neagră, pe o funcție de ofițer constructor, aflată în afara oricăror tangențe cu pregătirea sa de stat majorist.
 

Pe Magistrala albastră

 
În aceste condiții de vădit disconfort, departe de familie, Marin Gâzea a solicitat Comandamentului Trupelor de Grăniceri să-i aprobe mutarea într-o unitate de geniu participantă la construcția Canalului Dunăre – Marea Neagră, în zona Basarabi, unde nu se prea înghesuia nici un marinar.
 
A luat această decizie după ce, în prealabil, într-o audiență îl rugase pe comandantul Marinei Militare să fie încadrat pe o funcție oarecare, în garnizoana Mangalia sau Constanța, dar, evident, fusese refuzat. “Comandamentul Trupelor de Grăniceri a aprobat imediat plecarea mea în altă parte, chiar m-a sprijinit prin organul de Contrainformații, care l-a implorat pe inginerul șef al Brigăzii 111 Geniu din Medgidia să mă primească la canal, pentru a scăpa astfel de o problemă pe care o aveau în atenție permanent, respectiv ofițer cu rude în R.F.G.
 
În august 1982 m-am prezentat la noua unitate, unde am fost încadrat în echipa inginerului-șef, genist de excepție, cu funcție similară, locotenent-colonelul Popa, care m-a ajutat, cu multă înțelegere și prietenie, să mă acomodez noilor condiții de muncă, ziua și noaptea, în teren mlăștinos sau plin de praf de cretă, cu zgomotul utilajelor de excavații și al autobasculantelor, cu vremea geroasă sau excesiv de călduroasă.
 
Am primit apoi sector independent de excavații, cu depunerea acestora într-un anumit depozit și am condus nemijlocit lucrări precum calibrarea (aducerea la cota finală) a fundului de canal, amonte de podul Basarabi, excavarea în totalitate a zonei portului Basarabi - fapt pentru care mulți colegi discutau că un marinar își face port (!) -, excavarea pe o lungime de 500 de metri a canalului în dealurile de cretă de la Basarabi, în aval de pod. Aici am înghițit mult praf de cretă.
 
Am comandat «Detașamentul 700», denumit astfel deoarece avea în componență 700 de militari excavatoriști și așa-numita mână de lucru, provenită de la Regimentul de Tancuri din Basarabi, încadrat cu ofițerii și maiștrii militari necesari, constituit la cererea comandantului Șantierului de Tineret, domnul Nicolae Ivanov, pentru a-l sprijini în realizarea canalului în zona Straja. Aici am acționat timp de aproximativ două luni.”.
 
Ulterior am fost mutat pe funcția de ofițer 2 la statul major al Brigăzii 47 Geniu Cumpăna. Aici am primit și executat sarcini precum controlul zilnic și de noapte a activităților desfășurate de unitățile subordonate pe șantier, cercetarea evenimentelor deosebite și redactarea rapoartelor respective către eșalonul superior, ținerea la zi a Registrului istoric al brigăzii, redactarea ordinelor de zi pe unitate, redactarea propunerilor pentru rezolvarea cererilor și reclamațiilor primite de către comandantul Brigăzii de Geniu și altele.”.
 

Pe un nou șantier

 
La terminarea lucrărilor pe Canalul Dunăre – Marea Neagră, Brigada Geniu și-a mutat sediul la Ovidiu, în scopul participării unităților din subordine la construcția Canalului Poarta Albă – Midia - Năvodari. În urma unui examen în teren, susținut în prezența inginerului-șef al brigăzii, colonelul ing. Constantin Vână, la 1 aprilie 1986 căpitanul de rangul 2 Marin Gâzea a fost numit de către ministrul Apărării Naționale, generalul Vasile Milea, în funcția de inginer-șef și prim locțiitor al comandantului Detașamentului de Geniu nr. 13 din subordinea Brigăzii 47 Geniu.
 
“Examinarea mea s-a desfășurat în șantier – își amintește ofițerul - , sub forma unei subtile consultații privind unele probleme strict tehnice, ca de exemplu ce părere am despre poziționarea unor utilaje de excavații, de ce așteaptă cam multe autobasculante să fie încărcate, atâta timp cât excavatorul încarcă fără oprire și care ar fi formula de calcul a numărului de basculante necesare unui utilaj, pentru a se evita timpii de funcționare în gol a altor utilaje, ce capacitate de depozitare ar avea o anumită suprafață de teren, în vederea necesității de a crea noi depozite cu excavații șa.m.d.
 
Examinarea s-a desfășurat din mers, parcurgând împreună, pe jos, aproape întreaga lungime a șantierului, sub motivația unui control al activităților curente desfășurate. Trecând în funcția de inginer-șef, am primit proiectul de execuție a unei porțiuni de canal, cu toate elementele sale de excavații și taluzări și am luat în primire întreaga responsabilitate a îndeplinirii misiunii unității respective. Am inițiat și desfășurat ședințele zilnice de analiză a activităților de producție, ordonând prezența la acestea a tuturor factorilor de răspundere.
 
Ședințele se desfășurau imediat după masa de prânz, în șantier și la acestea erau prezenți șefii punctelor de lucru, comandanții de subunități (utilaje și mijloace de transport), șeful depozitului de carburanți – lubrefianți, șeful stației de acumulatori și medicul-șef al unității.
În cadrul ședinței zilnice prezentam mai întâi concluziile mele privind desfășurarea activităților, ascultam părerea participanților privind eventualele nevoi în procesul de producție și ordonam măsuri pentru remedierea constatărilor cu caracter negativ.”.
 

Pe Argeș în jos…

 
După terminarea lucrărilor la Canalul Poarta Albă – Midia - Năvodari, unitatea comandată de căpitanul de rangul 2 Marin Gâzea a primit o nouă misiune, în zona Oltenița, unde a condus nemijlocit regularizarea Argeșului pe distanța de un kilometru.
 
“Căpitanul de rangul 1 Marin Gâzea [...] a venit aici cu experiența adunată de-a lungul a șapte ani de muncă desfășurată la celelalte canale, Dunăre – Marea Neagră și Poarta Albă – Midia – Năvodari, dar și cu dorința de a și-o îmbogăți (sic!). Chiar dacă se apropie de vârsta pensionării. Ori poate tocmai de aceea. Timpul nu așteaptă, iar dacă nu ții pasul te depășesc evenimentele. Este nespus de greu să te afli la levierele buldozerelor, excavatoarelor și al rulourilor compactoare. Dar în actuala campanie de amenajare complexă a râului Argeș la fel de greu este să fii și inginer-șef. La venirea sa, unitatea deținea autoritar lanterna roșie.
 
În cinci luni abia se realizaseră câteva zeci de metri de protecții. De atunci, din luna martie și până în prezent, s-a realizat peste un kilometru. Este adevărat, efectivele nu erau cele de astăzi. Mai lipsea însă ceva. Organizarea temeinică a muncii. Exista un singur șef de tură, care răspundea de tot sectorul. Oricât s-ar fi zbătut, nu ar fi putut cuprinde totul.
 
Inginerul-șef a gândit, a măsurat, a propus și s-a hotărât împărțirea sectorului în trei. Au fost numiți responsabili, au fost nominalizate lucrările și ierarhizate pe priorități.  Treaba a fost urnită din loc și astăzi sunt primii pe marea unitate, poziție pe care și-o consolidează și în întrecerea din actualul trimestru. Dar pentru a ajunge aici a fost nevoie de sudoare. Și cel mai mult a asudat inginerul-șef. În fiecare zi, la prima oră, face o recapitulare a problemelor arzătoare. Soluții tehnice, măsuri, stadiul lucrărilor, situația aprovizionării, restanțe, starea utilajelor, efectivele. Abia apoi începe alergătura.
 
De la un punct de lucru la altul, de la atelierul de reparații la coloana auto. Totul trebuia să meargă ceas, iar aici se pare că a fost găsită calea cea bună. Altminteri nu s-ar fi reușit ca pe primele 18 zile ale lunii iunie planul la excavații să fie depășit cu peste 30 de procente, iar la protecții, cu 48 la sută.”. În zona sa de responsabilitate, lucrările, executate deja în proporție de 90%, au fost abandonate în urma evenimentelor din decembrie 1989.
 
Astfel încât, în ultimii trei ani, 15 septembrie 1990 – 15 aprilie 1993, a revenit în Marina Militară, unde a îndeplinit atribuțiunile comandantului Divizionului 306 Nave Școală (nava-școală “Mircea”, nava hidrografică NH 112, “Matelot” și șalupe de remorcaj și salvare) al Academiei Navale “Mircea cel Bătrân”.
 
Și totuși, comandorul în retragere Marin Gâzea se consideră un norocos. În pofida statutului său de intrus, Comandamentul Trupelor de Grăniceri i-a apreciat activitatea, implicarea și performanțele, astfel încât l-a trimis la examenul pentru înaintarea la gradul de căpitan de rangul 1, a fost asimilat și numit în funcția de inginer-șef și prim locțiitor al comandantului unui detașament de geniu, funcție prevăzută expres cu gradul de colonel inginer, a fost înaintat la gradul de căpitan de rangul 1 și, peste toate acestea, a primit și Medalia “Canalul Dunăre – Marea Neagră”, cu ocazia inaugurării acestuia, la 26 mai 1984.
 
“Dar apreciez că lucrul cel mai de preț pentru mine îl constituie legătura de prietenie, cimentată de condițiile grele în care am muncit, ziua și noaptea, împreună cu ceilalți geniști, pe ger sau pe călduri extreme, în noroi sau praf, biciuiți în permanență de pretențiile exagerate ale conducerii de partid și de stat.
 
Dovadă, numeroasele diplome cu care geniștii dobrogeni m-au onorat și după trecerea mea în rezervă, cu ocazia aniversărilor anuale ale trupelor de geniu – se consolează comandorul Gâzea.
 
Am fost onorat să muncesc cot la cot cu generalul Perianu, coloneii Constatin Vână, Otto Brauer, Pariș, Vișan, Stânciugelu, Baban, locotenent-colonelul Popa, maiorii Aurel Neagu și Mituliță, căpitanii Vasile Comis, Arion, Graur, Azmi și Hegheduș, locotenenții majori Vlad, Cucu și Vasiu, maiștrii militari Gheorghe Stretea, Miculici, Coman – unii șefi, alții colegi sau subordonați, toți militari de mare valoare morală și profesională.
 
Tuturor le aduc și pe această cale mulțumirile mele pentru învățămintele dobândite în activitatea comună, privind asigurarea rezultatelor maxime cu mijloace și forțe reduse ca număr, reducerea strictă a factorului administrativ în raport cu cel productiv și aprecierea fiecărui om după rezultatele muncii sale.
De la dumnealor am învățat să elimin expresia nu se poate în orice domeniu de activitate, atunci când ești stăpân pe meseria ta și dublezi pregătirea cu voința de a realiza ceea ce ți-ai propus.”.
 

Statut de bunic și memorialist

 
La 31 decembrie 1958, Marin Gâzea s-a căsătorit cu Rodica Papadopol, pe care a cunoscut-o la un bal organizat de Școala Militară Superioară de Marină. Doamna Rodica, fostă funcționară la Primăria municipiului Constanța, a moștenit de la mama sa, Cornelia, talentul și răbdarea reprezentării în goblen a zâmbetului fascinant și nevinovat al copiilor, a frumuseții neasemuite a naturii și a peisajelor marine. De-a lungul anilor, a realizat peste 100 de asemenea meticuloase lucrări, în care a însăilat cu o admirabilă răbdare și migală nu numai iubirea față de nepoți ci și o parte din lumina ochilor săi.
 
Bunicii materni ai acesteia, Panait și Helenida Papadopol, aveau origine greacă și se stabiliseră cu secole în urmă la Constanța.  Panait Papadopol s-a îndeletnicit cu pescuitul, a înființat Pescăria din localitatea Vadu, la nord de Capul Midia și a fost unul dintre cetățenii de vază ai urbei. Ca dovadă, a avut certificat de Cetățean de onoare al Tomisului, acordat de autoritățile orașului pentru contribuția la dezvoltarea economică a comunității.
 
La un moment dat, în timp ce se afla la pescuit pe mare, Panait Papadopol a fost surprins de o furtună puternică, astfel încât a ajuns în apele turcești, unde a fost luat prizonier. Turcii i-au promis eliberarea în schimbul renunțării la ortodoxism și convertirii sale la credința musulmană. Dând dovadă de o mare tărie de caracter, nu a fost de acord cu acest șantaj. În schimb, a plănuit cu mare dibăcie evadarea din închisoarea otomană. S-a rugat cu ardoare la Maica Domnului să-l ajute, promițând că, dacă va scăpa teafăr, va comanda o icoană de argint cu chipul său.
 
Miracolul s-a produs și în cele din urmă a reușit să evadeze și să fugă pe mare din Constantinopol. Panait și-a ținut promisiunea și a comandant icoana ocrotitoare, care a supraviețuit timpului și primejdiilor. Această relicvă sfântă, păstrată cu smerenie și moștenită din generație în generație, se află și astăzi în dormitorul familiei Gâzea.
 
Ca să fie pe deplin împăcat cu soarta sa, comandorul Marin Gâzea este liantul familiei din mijlocul căreia a lipsit atâția ani, ține legătura cu colegii de promoție și, ca o datorie de onoare, a așternut pe hârtie parte din amintirile sale, astfel încât fiul său Nicolae Mugur, nepoții Radu și Vlad și strănepoții săi să-și cunoască descendența și tradițiile. “În prezent mă preocupă: îndrumarea nepoților spre studiu, cinste și modestie în comportament; dezvoltarea relațiilor de prietenie și respect față de foștii colegi de Școală Navală și de serviciu. Am iubit și am parcurs cu mult devotament cariera militară.
 
Am muncit cinstit și cu pasiune în toate funcțiile pe care le-am avut. Am slujit cu credință pe toți comandanții mei și le-am apărat demnitatea.
 
În decembrie 1989, am comandat un detașament de pază a obiectivelor din municipiul Constanța. Nu m-au doborât nedreptățile pe care le-am suportat din cauza faptului că am avut rude în străinătate, motiv pentru care în 1973 am fost eliminat din funcția de lector la Catedra de Marină din Academia Militară Generală București, iar în 1975 și 1982 am fost retrogradat din funcția de șef de stat major al Divizionului de Nave grănicerești Constanța și încadrat la unități de geniu, participante la construcția canalelor în Dobrogea și la Oltenița.
 
Recomand tinerelor cadre de Marină Militară: să păstreze și să cultive dragostea de navă și frăția neinteresată marinărească; să studieze în permanență documentația de specialitate. Nici momentul ieșirii la pensie nu trebuie să reprezinte renunțarea la studiu; să respecte și să reamintească periodic numele și activitatea marilor personalități – valori ale Marinei Militare.
 
În prezent am ca preocupări predilecte: familia, copiii și nepoții; citesc multă istorie militară; studiez viața și activitatea personalităților militare române și străine.”.
 
Un destin mult încercat dar o familie reușită, care își continuă traiul decent în buna și frumoasa tradiție românească.
 
Tuturor - celor mari și celor mici, Sărbători fericite și La mulți ani!
 
Sursa foto: Albumul comandorului (rtr) Marin Gâzea
 
Despre Marian Moșneagu
 
Comandor (r) dr. Marian Moșneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanța. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) și ale Facultății de Litere, Istorie, Drept și Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universității „Ovidius” Constanța (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) și șef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 
Citește și:
 

Comandorul (r) Marian Moșneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană

Marinari fără morminte Tragedia din Marea Ionică (galerie foto)