O iarnă de pomină

Revelion la Brăila

În urmă cu 65 de ani, Ion Dumitru, absolvent al Școlii Medii Tehnice de Marină din Constanța - cu care v-am făcut deja cunoștință în articolul „Jon, Cavaler Danubian de Rin”, de vineri, 19 octombrie 2018 -, își începea cariera de navigator pe Dunăre.
Din nefericire, în același an a fost luat în vizor de organele de securitate care, în „Referatul privind pe numitul DUMITRU ION navigator” menționau: „Este născut la 27 august 1937, în comuna Boteni, raionul Muscel, Regiunea Piteşti, fiul lui Ion şi Elena, originea socială muncitorească, este membru UTM din anul 1953, necăsătorit, cu ultimul domiciliu în comuna Boteni, Regiunea Piteşti.
În Școala de Marină pe care a urmat-o a fost caracterizat printre primii la învăţătură, disciplinat şi perseverent, fiind simpatizat de colegii săi.
Ca membru U.T.M. răspunde la chemările organizaţiei şi îşi duce la îndeplinire sarcinile trasate. Nu este cunoscut cu vicii.
A primit aviz «Nimic de obiectat» de a naviga în sectorul Sulina – Moldova Veche pe tot anul 1955. Atât pe timpul cât a urmat Şcoala de Marină cât şi pe perioada de când navigă nu ne-au fost semnalate fapte ce interesează Securitatea Statului.”.
Deși a ținut cu orice preț să ia calea mării, n-a fost chip. Ca urmare, după cinci ani de vânturat apele Dunării, la 13 august 1961, aflat la Regensburg, a solicitat azil politic. Decizie aspru sancționată un an mai târziu de Tribunalul Militar București, cu 15 ani temniță grea și pierderea drepturilor civice.
 

Revelion 1956

„Duminică, 4 decembrie 1955. Îmi continuu destinul de „navigator de apă dulce“ izolat pe macaraua plutitoare „Siret”, în aval de Ostrov.
Miercuri, 7 decembrie 1955. Pe Dunăre, lângă Ostrov. Continuu izolarea și „navigația pe loc“ la bordul macaralei plutitoare „Siretul“, pe brațul Borcea, în aval de Călărași și Ostrov, aproape de Silistra, care, de la sosirea mea, nu s-a mișcat niciun centimetru de locul unde am găsit-o ancorată.
Joi, 8 decembrie 1955. În aval de Călărași, pe macaraua plutitoare „Siret”. Îmi cer învoire şi plec la Bucureşti pentru două zile, cu intenția să mă plâng din nou la Serviciul Cadre din Departamentul Navigației Maritime și Fluviale din Ministerul Transporturilor și cu speranța de a reuși să-i conving să mă trimită în navigația maritimă, măcar pe un vas portuar la Constanța, așa precum Buzatu și alții.
Vineri, 9 decembrie 1955. București. Dis-de-dimineaţă sunt la Ministerul Transporturilor. Cer să mă trimită la mare. Adjunctul şefului Personalului din navigaţia maritimă şi fluvială tună şi fulgeră din nou la mine. Până la urmă mă trimite tot „disciplinar“ la Giurgeni-Vadul Oii, pe vasul „Nehoiaşu“, care face trecerile cu bacul de pe un mal pe altul şi unde voi rămâne până la pornirea gheţurilor de pe Dunăre.
Sâmbătă, 10 decembrie 1955, București/Călărași. Plec înainte de prânz cu trenul la Călărași, unde ajung după-amiază și mi se face debarcarea de pe „Siret“. De acolo, nu mai știu cum și cu ce ocazie ajung seara târziu la macara, unde înnoptez.
Duminică, 11 decembrie 1955. După ce-mi iau rămas bun de la personalul de pe macaraua plutitoare „Siret“, cu care m-am înțeles destul de bine - băieții înțelegând că un asemenea loc nu e potrivit pentru mine -, în cursul amiezii plec din nou cu o ocazie la Călărași, unde mi se face îmbarcarea pe remorcherul „Nehoiașu“.

Sunt transportat după el de o șalupă, până la trecerea de la Giurgeni-Vadul Oii, unde ajung seara târziu și sunt primit amical de cei din echipaj, implicit de căpitan și de șeful de echipaj.
Din păcate, constat din prima clipă că vasul e în întregime stropit cu reziduuri de ulei ars, ieșite odată cu fumul de pe coș, ceea ce va fi pentru o vreme dezastruos pentru hainele pe care le port.
Luni, 12 decembrie 1955. A doua zi pe „Nehoiaşu” la Giurgeni- Vadul Oii. Toată treaba zilnică - în afară de carturi și curățenia la bord -, sunt manevrele pentru transportarea bacului de la un mal la altul al Dunării, care se face aproximativ din jumătate în jumătate de oră dar și mult mai rar când nu e aglomerație.
Partea neplăcută e că suntem destul de izolați, aici, unde ne aflăm. Nu cunosc deloc geografia împrejurimilor şi va trebui să mă pun la punct cu ea.
Se spune că undeva, prin apropiere, la GAS Luciu-Giurgeni, sunt orezării. N-am aflat dacă cei ce le cultivă sunt agricultori normali sau puşcăriaşi.
În orice caz, se spune că ţânţarii din zonă sunt un adevărat iad pentru cei ce lucrează în aer liber! Nu ştiu! Sper să nu ajung să le fiu victimă!
Marţi, 13 decembrie 1955. Sunt în a treia zi, pe „Nehoiaşu”, la trecerea cu bacul Giurgeni - Vadul Oii.
Vineri, 16 decembrie 1955, Giurgeni-Vadul Oii. Ploi şi geruri strașnice! Viituri de ape mari şi gheţuri pe Dunăre! Pericole de inundaţii!
De când mă aflu pe „Nehoiașu”, toți cei de la bord o ducem în huzur. Pasă-mi-te, aflu că țăranii din împrejurimi, spăimântați de perspectivele unei ierni grele și frigurose, și-au făcut obiceiul să vină la vapor încărcați cu d-ale mâncării - brânză, carne și cârnați afumați, untură -, cu sticle de țuică și cu damigene de vin, în schimbul canistrelor cu motorină pe care le primesc de la noi. Trocul se face desigur „pe șest“, dar desigur cu accepțiunea căpitanului, șefului mecanic, șefului de echipaj etc, dar suntem cu toții la curent!

Deci, cât am stat la trecerea Giurgeni-Vadul Oii, n-am dus lipsă de nimic și, antrenându-mă cu întregul echipaj, a început să-mi placă, situație în care - începând chipurile să-mi fac și unele… „procese morale“, mi-au inspirat un poem, finisat ulterior, după ce am început să fiu părtaș la chefurile marinărești cu colegii de pe vasele staționate la Brăila etc.
Sâmbătă, 17 decembrie 1955. Din cauza gheţurilor, trecerea cu bacul de la Giurgeni-Vadul Oii se închide. Plecăm în mare urgență la Călăraşi.
Duminică, 18 decembrie 1955, Călărași. Cu „Nehoiașu” suntem trimişi cu oameni şi soldaţi lângă Ostrov, vizavi de Silistra, să ajutăm la consolidarea digurilor periclitate de gheţuri şi de inundaţii. Aici, cu vasul acostat la mal, stăm toată ziua, uzi și în frig, să descărcăm saci de nisip și apoi trecându-i, în lanț, din mână în mână, să-i amplasăm pe coronamentul digului etc.
Sunt prezente aici şi alte ambarcaţiuni militare şi civile. Viitura se apropie şi trebuie să fugim imediat, cât mai e timp, cu vasul la Călăraşi.
Luni, 19 decembrie 1955, Călărași. Dis-de-dimineaţă cu „Nehoiașu” ajutăm la tragerea pe mal a pontonului de debarcare de la Călăraşi şi apoi cu două barje de nisip în remorcă, deja ajunşi din urmă de gheţuri plecăm, pe Borcea, spre Brăila.
Trebuie să ajungem însă în port la Hârşova, de unde trebuie să mai luăm un şlep. Întrucât primul val al viiturii ne prinde din urmă, speriați ne adăpostim și înnoptăm bine ancorați și legați la mal „în pachet“ cu șlepurile în coada unui ostrov, în amonte de Bordușani și aval de Făcăeni, până trece primul val al viiturii.
Ulterior ne reluăm marșul în amonte, până în aval de Giurgeni, unde intrăm pe Dunărea Veche și gonim în aval către Hârșova, unde ajungem, în sfârșit, seara, târziu, nedormiți și sfârşiţi de oboseală.
Cu toate acestea, nu ne lăsăm şi ieşim la o cârciumă în oraş. Localitatea e încă plină de turci.
Marţi, 20 decembrie 1955, Hârșova. Dis-de-dimineaţă gonim cu convoiul celor trei şlepuri în aval. Apele au crescut considerabil şi pe urmele noastre vin viiturile de gheaţă.
Trecem de Giurgeni-Vadul Oii, loc rămas părăsit, şi gonim cu toată viteza către Brăila. Începând de aici, pentru mine totul e nou şi virgin. Ancorăm aproape de Chiţcani, unde ajungem foarte târziu şi înnoptăm pentru că vizibilitatea este imposibilă din cauza căderilor de zăpadă şi-a viforului.
Miercuri, 21 decembrie 1955, Brăila. Dimineaţa cu „Nehoiaşu” ajungem în port, la Brăila și, apoi suntem toată ziua în du-te-vino pe Dunăre, să remorcăm diverse şlepuri şi alte ambarcaţiuni din calea gheţurilor și să le ducem la adăpost în bazinul de iernat.
Vineri, 23 decembrie 1955, Brăila. Ca și în zilele trecute, cu remorcherul „Nehoiașu”, pe ger și prin viscol și ninsoare, în marș pe Dunăre și pe canalele din Baltă pentru ducerea la adăpost a ultimelor șlepuri, pontoane și alte ambarcațiuni. Târziu, surmenați și înfrigurați, putem și noi să intrăm în bazin, la adăpost, și să înnoptăm.
Sâmbătă, 24 decembrie 1955, Brăila. În cursul dimineții, după ce ne instalăm convenabil cu „Nehoiașu” între alte nave din bazin, plecăm pe rând în oraș să ne facem fiecare câteva cumpărături.
Seara, cei care nu avem cunoștințe în oraș și am rămas la bord, întâmpinăm ajunul Crăciunului la o damigeană cu vin din cele aduse de la Vadul Oii, împreună cu alți marinari de pe vasele alăturate.
Duminică, 25 decembrie 1955, Brăila. Suntem din nou mobilizaţi de dimineaţă laolaltă cu alte ambarcaţiuni civile şi militare la consolidarea digurilor în faţa puhoaielor de gheaţă din amonte, de data asta în Insula Mare a Brăilei.
Seara, însfârșit, serbăm Crăciunul, mai întâi la bord și apoi, cei care nu suntem de cart, ieșim în Brăila, care însă e aproape pustie. Lumea petrece acasă și doar arar vezi câte un trecător rătăcit în calea viscolului care nu ne iartă!
Nu-mi mai amintesc în ce local ne-am adăpostit și nici cum am „petrecut“. Eram cu toții la capătul puterilor!
Luni, 26 decembrie 1955, Brăila. Deși e a doua zi de Crăciun, suntem angajaţi în continuare la manevre în bazinul de iernat pentru aranjarea şlepurilor şi ambarcaţiunilor adăpostite aici.
Marţi, 27 decembrie 1955, Brăila. În sfârșit, cu „Nehoiașu” instalați la iernat, vegetăm în bazin!
Miercuri, 28 decembrie 1955, Brăila. Cu „Nehoiașu”, în bazin, la iernat. Pe Dunăre au început deja să curgă sloiurile de gheață ajunse din amonte. E o priveliște pe care o văd și urmăresc pentru prima oară de pe digul de la intrarea în bazin!
Pe vas cabina mi-o împart cu Pricop, celălalt marinar, un tânăr lipovean, dintr-o localitate de undeva din Deltă. E un băiat de treabă cu care m-am înțeles bine și cât ne-am aflat la Giurgeni-Vadul Oii.
Vineri, 30 decembrie 1955, Brăila. Cu „Nehoiașu”, în bazin, la iernat. După posibilități, profit să ies cu alți marinari în oraș, pe care încă nu-i cunosc.
Sâmbătă, 31 decembrie 1955, Brăila, Revelionul! În cursul zilei, în ciuda gerului, am dat o raită de orientare prin zona centrală a orașului, după cumpărături, apoi într-o frizerie și m-am întors la bord. Cei liberi suntem invitați la revelionul organizat de Comitetul Județean al Partidului și Secția Direcției Fluviale de Navigație NAVROM.
Fiind de la țară, unde schimbarea anului se întâmpină după datini, nu am participat încă la niciun revelion și nu vreau să scap ocazia! M-am „înțolit“ cu ce am mai bun și, împreună cu alți chilipiri de pe vasele acostate lângă noi, am pornim în căutarea adresei „tămbălăului“.
Nu mi-o mai amintesc ci doar că era acolo o sală destul de încăpătoare. Nu mai știu dacă am plătit sau nu intrarea, ci doar că, la sosire, mesele erau deja ocupate de „partinicii“ urbei și funcționari „sovromiști“ din navigația fluvilă, de diverși oaspeți etc.
Spre fericirea noastră, veniți cu întârziere, n-am mai apucat să ascultăm cuvântările de „rigoare“ ale mai marelui tovarăș de la Comitetul Județean de partid și directorului D.R.N.F. Brăila, Nicolae Petrescu! Petrecerea era în toi și ne-am împrăștiat pe unde ne-a venit mai la îndemână.
Sâmbătă, 31decembrie 1955/Duminică, 1 ianuarie 1956, Brăila: Revelionul de Anul Nou 1956. Pe atunci, oarecum ageamiu în ale dansului, m-am postat la o margine, urmărind programul artistic al „brigăzii de agitație“, care s-a manifestat în de-a valma: cu dansuri populare, scheciuri ironice, glume, cântece și poezii „de vreme nouă“ la adresa „codașilor“ - cu d-alde „Marinică, Marinică!“, „Ionel, Ionelule“, melodii pe atunci la modă, după care se și dansa, în alternanță cu ofurile de „Măi măi!“, „Ileană, fa!,“, „Mărie, Mărie!“, gungurate cu sfială sau patos de cântăreții și cântărețele amatoare, în acordurile unui taraf ca de pe vremurile boierești, ce întețea brâurile, sârbele și țopăielile chefliilor tovarăși.
În pauze se mânca, se bea, se trecea de un loc la altul, se ciocneau pahare și, cu cât se apropia ora îngropării fatalului an, în alternanță cu taraful, o orchestră de „profesioniști" invita la dans, cu romanțe de dor și dragoste, melodii nostalgice - tangouri și valsuri rusești - deja „împământenite“ pentru că, la câteva mese erau prezenți și „oaspeți din tagma „eliberatorilor“, și chiar câțiva marinari de pe vasele sovietice adăpostite - separat de noi -, în bazin, dintre care, unul, mai țanțoș și aghezmuit, ca să impresioneze, ne-a uimit cu un Cazacioc, cu care, mi-a amintit de chefurile semenilor săi la chermezele din Parcul „Maxim Gorki” din Constanța.
N-au lipsit desigur nici cântecele de lume și pahar, intonate cu foc de o diseuoză, din vechiul nostru arsenal petrecăreț!
Ce să spun, neobișnuit cu așa ceva, priveam sfios din colțul meu ca „vițelul la poarta nouă!“, cum directorul Petrescu, după ce-și istovise nevasta în joc, conducând-o la masa plasată în fața orchestrei, s-a dezlănțuit în dans cu cea mai coaptă și arătoasă dansatoare de pe estradă!...
Mai descurcăreți, băieții din grupul cu care am venit, dansau deja cu ceea ce au putut „agăța“ printre fetele din „brigadă“, și, încurajat de succesul lor, am cutezat să invit și eu una, care stătea mai izolată și-mi părea mai timidă. Am avizat-o însă, cu scuze, că nu sunt cine știe ce dansator. Dar, departe de a fi cum îmi închipuiam, fata a fost o adevărată „expertă“, dădăcindu-mă cu răbdare, pas cu pas, până când s-a pornit să “bage dracii în mine“, făcându-mă să uit cum mă cheamă și, „înfierbântat“, s-o strâng, s-o sucesc și-nvârtesc cum credeam că se cade într-un astfel de „debut“!
De la masa prin fața căreia dansam, abandonată de soț, „tovarășa“ Petrescu urmărea amuzată instructajul pe care mi-l aplica „podoaba“ cu care mă-nlănțuisem, dându-mi o comandă după alta: cum să mă mișc, cum s-o țin, cum să păstrez tactul etc și, împleticindu-și trupul mlădiu și fierbinte cu al meu, de simțam că mă trec toate sudorile!
Desigur că m-a descusut: cine sunt, de unde, ce fac, trivialități comune în asemenea ocazii. Am dansat peste o jumătate de oră, conducând-o în pauză la prietenelor ei, - pe care mi le-a prezentat - și cărora li se alăturase doi dintre marinarii cu care venisem din bazin. Am rămas acolo, împreună, întrucât fetele din anturaj erau toate încă sub vârsta mea, și mă simțeam bine!
Se apropia miezul nopții când, șeful orchestrei a anunțat că „Tovarășele invită la dans!“, intonând un tangou „tovărășesc“. Așteptam, desigur, un gest din partea „partenerei“ sau a uneia dintre celelalte fete de vârsta mea, când, în față-mi apare și mă invită „Tovarășa“ Petrescu!.. Ce să fac? S-o refuz? N-am fost în stare.
Eram conștient că privirile celor din jur o urmăreau, implicit ale soțului său, care, aruncându-ne ocheade, surâdea fericit și îngăduitor, angajat în dans cu aceeași tânără și focoasă parteneră!  „Tovarășa“ Petrescu, care față de cei 18 ani ai mei avea aproape dublu, dar încă zdravănă, suplă și prezentabilă ca o cabalină de rasă, adecvat dichisită și îmbrăcată în măsura limitelor permise de rigorile proletare, s-a dovedit o „instructoare“ și mai și, posesoare de nebănuite „talente“, care m-au pus în mari încurcături!
Cu aruncări de priviri menite să-și provoace soțul și să-l facă gelos, se lipea, se bâțâia și mă-ncolăcea ca o șerpoaică în ritmurile tangoului, provocându-mă să-i vin în întâmpinare, până ce, deși novice în toate cele, n-am mai avut încotro și m-am lăsat „târât în derivă“, încleștat și legănat în extaz de strânsorile tovărășiei sale, până când, pentru o clipă s-a stins lumina și, la orele zero, odată cu dangătul clopotelor și sunetul sirenelor, orchestra a intonat „La mulți ani! Urare multiplicată în vacarm, în clinchet de pahare, îmbrățișări și pupături, de vocile celor prezenți - „La mulți ani!“, „La mulți ani!“, mi-a murmurat Petreasca, înlănțuindu-și brațele pe după gâtul meu și…și…nu mai știu ce să spun!... „ - La mulți ani fericiți!“, i-am replicat fâstâcit, eliberându-mă din îmbrățișarea nedorită și mulțumindu-i pentru dans.
N-a trebuit s-o conduc la masă pentru că, îmbujorată, mi-a strâns mâna, luându-și grăbită „La revedere!“ și strecurându-se printre mese ca să-și felicite soțul și cunoștințele.
Așa deci, mi-a fost debutul primului revelion la Brăila și de pe Dunăre!  Întrucât, între timp fetele și unii dintre mușterii s-au retras, și câteva mese s- au eliberat, cu băieții cu care am venit, ne-am instalăm la taclale, la una mai lăturalnică, având norocul să mai putem comanda o sticlă de vin, ca să ne potolim măcar setea, pentru că, mâncare „a fost, dar s-a terminat“.
„ - Te-ai făcut om!”, mă apostrofează surâzând cu subînțeles, unul dintre colegi. „Să dansezi cu nevasta directorului D.R.N.F. Brăila, Nicolae Petrescu nu e lucru puțin!... Fii însă atent! Se spune că e dat dracului! și… e un mare sbir! Păzea!...”.
Nu știu ce i-am putut răspunde. Eram total străin de toate cele ce se întâmplau la Brăila.
Ne-am întors flămânzi la bazin, după orele două, printr-o fulguire orbitore de proaspătă zăpadă!
Pricop sforăia cu întreruperi! L-am lăsat să doarmă și, întins pe pat, am reflectat îndelung la modul cum am îngropat anul 1955 și a demarat 1956, la moravurile și morala protipendadei „clase muncitoare“!…
Marţi, 3 ianuarie 1956, Brăila. De la începerea „aventurii dunăreane“ din 18 octombrie, la Giurgiu, și până în prezent: pe remorcherele „Pitești”, „Bega”, macaraua plutitoare „Siret” și remorcherul „Nehoiașu”, cu care ne aflăm acum la iernat, n-am mai avut ocazia să citesc un ziar. Sunt străin de tot ce se petrece în țară și în lume.”.
În decurs de numai patru ani, temerarul marinar fluvial Ion Dumitru, astăzi cetățean german, a publicat 13 volume din ciclul „Un destin între destine”. Colecție care tinde să se îmbogățească în același ritm alert.
 
LA MULȚI ANI și la mai multe!
 
Bibliografie: Ion Dumitru, „Un destin între destine. Anii noștri dintre adolescență și maturitate 27 august 1955 – 26 august 1956, Fragmente.” Vol. X, Editura Ex Ponto, Constanța, 2020
 
Sursa foto: Colecția Marian Moșneagu
 
Despre Marian Moşneagu
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).
Este autor al lucrărilor ,,Ziua Marinei la români” (2002), ,,Cultul apelor la români” (2004), ,,Politica navală postbelică a României (1944-1958)” (ediţia I 2005, ediţia a II-a 2006), ,,Odiseea navei-şcoală «Constanţa»” (2004), ,,Regele şi regina Mării Negre. File din istoricul distrugătoarelor & fregatelor «Regele Ferdinand» şi «Regina Maria»” (2006), ,,O istorie tragică a Marinei Comerciale Române” (2006), ,,Dicţionarul marinarilor români” (2008), ,,Eroii Marinei Române” (2009), „Elita Marinei Regale Române în rezistenţa anticomunistă” (2010), „Presa Marinei Române. Dicţionar bibliografic” (2011), „Crucişătorul «Elisabeta» în campanie” (2012), „Serviciul Istoric al Armatei în slujba culturii naţionale” (2013), „Fregata-amiral «Mărăşeşti»” (2014), „Uniformele Forţelor Navale Române” (2016), „Şefii Statului Major al Forţelor Navale. Enciclopedie” (2016), ,,Amiralii României. Dicționar enciclopedic” (2017) și ,,Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»”, București, Editura Militară (2019).
 
Citește și:

Crăciun în furtună