Revoluţia lui Cico Ultima baricadă (galerie foto)

Vestea trecerii în nefiinţă a amiralului Emil Dumitrescu i-a întristat deopotrivă pe colegii şi apropiaţii săi şi i-a inflamat, sper, pentru ultima oară, pe opozanţii săi tradiţionali. În ultimii ani am avut ocazia să-l revăd de două ori. Prima dată, în vara lui 2017 când, împreună cu contraamiralul de flotilă în retragere Niculae Ștefan, după mai multe telefoane şi invitaţii de a-l vizita acasă, ne-am întâlnit undeva pe Calea Victoriei, la un salon de înfrumuseţare. Căci Cico a fost, prin definiţie, un bărbat galant, pedant şi atent cu propria-i înfăţişare.
 

 
În fine, a doua oară - şi, din păcate, ultima -, a fost când i-am dus dicţionarul enciclopedic „Amiralii României”. Fusese implicat, indirect dar decisiv, printre susţinătorii proiectului şi m-am simţit dator să-i mulţumesc personal pentru acest gest de nobleţe.
 
L-am întâlnit, de această dată, acasă, la vila sa din Pipera. Mult mai paşnic, chiar resemnat aş putea spune, după cum mi s-a părut la prima vedere, m-a primit imobilizat pe o canapea, scuzându-şi atitudinea, justificată de altfel de disconfortul şi traumele unei afecţiuni. A răsfoit exemplarul pe care i l-am oferit cu dedicaţie şi nu reţin să fi avut vreo reacţie sau remarcă anume. În acest timp, am savurat în linişte un ceai de plante, adulmecat de pe terasă, prin geamul uşii, de doi dulăi curioşi nevoie mare.
 
După câteva minute în care am discutat vrute şi nevrute, în cele din urmă am ajuns şi la subiectul Revoluţiei. L-am atenţionat că în 2019 se vor împlini trei decenii de la evenimentul istoric pe care l-a trăit în direct, în sediul Televiziunii Române Libere, şi că poate ar fi timpul să-şi publice memoriile. M-a aprobat în tăcere.
 
Mi-am exprimat disponibilitatea de a coordona o asemenea lucrare şi i-am dat câteva exemple, care să-l motiveze. Brusc, a devenit mult mai interesat de această perspectivă. L-am tatonat asupra manierei de lucru, dar m-a făcut să înţeleg că nu are dispoziţia necesară pentru a scrie şi că ar prefera să fie intervievat.
 
M-a invitat să-i fiu oaspete oricând doresc, o săptămână, două, oricât e nevoie. Ca să fie cât mai convingător, m-a pus să urc la etaj. Primul dormitor, în stânga scării interioare, îmi stătea la dispoziţie. Am încuviinţat şi i-am expus pe larg planul meu de lucru. Mi-a dat de înţeles că nu are nimic împotrivă, dar că aveam să răsfoiesc şi să văd multe documente şi mărturii, pe care urma să le valorific în paginile proiectatului album biografic.
 

Urma numai să mă decid asupra perioadei. I-am propus să amânăm pentru sfârşitul verii trecute. La final, i-am mulţumit încă o dată pentru sprijinul generos acordat pentru editarea Cărţii Albe a Amiralităţii. Nu m-a lăsat să plec până nu mi-a oferit o plachetă de mahon personalizată, un fel de carte de vizită à la Cico.
 
Am promis că voi reveni cu un telefon şi ne-am despărţit, fără să mă poată conduce. Acum regret că nu am fost mai perseverent şi nu m-am putut ţine de cuvânt.
 
Marinarul chimist Cico Dumitrescu
 
Fiul sorei medicale Dumitra şi al maistrului C.F.R. Dumitru Dumitrescu, Emil-Cico Dumitrescu s-a născut pe 17 ianuarie 1935, în comuna Moldoveni, judeţul Ialomiţa. A absolvit 7 clase elementare la Școala elementară nr. 2 Urziceni (1948), Școala Medie Cadastrală Bucureşti (1950) şi Școala Medie Militară de Marină din Galaţi (1954, Diploma de maturitate nr. 7685). În anul 1958 a absolvit Școala Militară Superioară de Marină, Facultatea Artilerie (Diploma nr. 178).
 
A făcut parte dintr-o promoţie mare, cu 175 de absolvenţi. A fost coleg, printre alţii, cu contraamiralul George Petre şi comandorii Gheorghe Cioenaru, Mircea Cociaş, Constantin Constantin, David Iaşcenco, Eugen Iordache, Mihai Murineanu şi Ștefan Șlivătz (Navigaţie), contraamiralul ing. Ioan Chiril şi comandorii Florea Ionescu, Stelică Dumitru (Artilerie), comandorii Ion Borcilă, Ștefan Bărbărie, Emil Ceamura, Gheorghe Gămuraru, Nicolae Butnărescu, Viorel Comăneanu, Dan Ghimbăşanu, Ioan Ioviţă, Mihai Marinescu şi Stoica Puşcaşu (Arme sub Apă), respectiv comandorii Imre Balasz, Constantin Cheşcă, Andone Macarie şi Vasile Păduraru (Transmisiuni)[1].

 
Dacă până în 1990, Cico Dumitrescu a avut o ascensiune firească în carieră, după Revoluţie a ajuns liderul incontestabil al promoţiei sale. Astfel, după gradul de locotenent (30 ianuarie 1958), locotenent-major ing. (30 decembrie 1961), căpitan ing. (30 decembrie 1966), maior (30 decembrie 1972), locotenent-colonel (30 decembrie 1976), colonel (23 august 1983), a fost înaintat contraamiral (Decretul C.P.U.N. nr. 87 din 4 februarie 1990), viceamiral (D.P. nr. 66 din 11 mai 1993) şi amiral (D.P. nr. 170 din 8 iunie 1995)[2].
 
Pus la dispoziţia Direcţiei Cadre a Ministerului Forţelor Armate pentru a urma cursul special de învăţare a limbii ruse, în Caracterizarea pe perioada 9 ianuarie - 1 iunie 1961, în care a urmat acest curs, şeful acestuia, locotenent-colonelul Mircea Marinescu, consemna: „Ofiţerul nu a avut iniţial cunoştinţe de limba rusă şi, prin faptul că a lipsit aproximativ o lună pe motive de boală,  este rămas în urmă în raport cu ceilalţi tovarăşi.
 
Citeşte cursiv şi cu intonaţie corectă, poate traduce foarte bine din limba rusă în limba română, însă foarte slab din limba română în limba rus, din cauza lexicului redus pe care a reuşit să şi-l însuşească şi a lipsurilor în cunoaşterea gramaticii. Are cunoştinţe politico-ideologice în formare şi munceşte spre a şi le dezvolta. Muncind cu interes pentru a se pregăti, are posibilitatea de a-şi completa cunoştinţele. Propun a fi trimis să studieze în U.R.S.S. ”[3].
 
În baza Ordinului Ministerului Forţelor Armate MC 00848 din 25 august 1961, a fost detaşat la studii în Uniunea Sovietică. S-a specializat la Academia Militară Superioară de Marină din Leningrad - U.R.S.S., Facultatea de Chimie, pe care a absolvit-o în anul 1965 (Diploma nr. 344330 din 26 iunie 1965) şi unde a fost coleg, printre alţii, cu celebrul cosmonaut Iuri Gagarin[4].
 
În perioada 30 ianuarie 1958-6 februarie 1990 a activat în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, ca ofiţer cu pregătirea antichimică la Școala de Echipaje a Marinei Militare (septembrie 1965-mai 1966), şef al aprovizionării cu materiale geniu şi chimice la Batalionul 327 Deservire al Diviziei 42 Maritime (mai-septembrie 1966) şi lector superior la Catedra Tehnico-Știinţifică a Școlii Militare Superioare de Marină (din septembrie 1966), unde a predat cursul Chimie navală, la Catedra Arme de nimicire în masă.
 
A publicat 55 articole şi comunicări ştiinţifice, trei cursuri universitare şi patru lucrări despre eroziune şi explozibili. Ulterior, a obţinut titlul de doctor în ştiinţe chimice (Diploma seria B nr. 1151 din 27 octombrie 1983), cu doctoratul susţinut la Institutul de Petrol şi Gaze din Ploieşti.
 
După o perioadă în care a activat ca cercetător ştiinţific II şi I la Institutul de Cercetări Știinţifice Chimice al Armatei, a fost detaşat la Institutul de Cercetare-Epurări Ape Reziduale din Ministerul Industriei Chimice. Ulterior  a funcţionat la Ministerul Petrolului, ca şef al Grupului de Operaţiuni Speciale. Deţine 42 de invenţii brevetate de OSIM, dintre care şase internaţionale[5].
 
A fost distins cu cinci medalii şi patru ordine înainte de 1989, iar după 1990, cu două medalii şi două ordine, „Victoria Revoluţiei din Decembrie 1989“ şi Ordinul „Virtutea Maritimă” în grad de Comandor (2002). Evident, a deţinut Brevet de luptător remarcat prin fapte deosebite la Revoluţia din Decembrie 1989[6].

Revoluţionarul Cico Dumitrescu

Fără îndoială, ascensiunea în carieră, notorietatea şi controversele privind activitatea sa postrevoluţionară sunt nemijlocit asociate cu participarea sa la evenimentele din decembrie 1989. „La ora 14.00, căpitanul de rangul 1 Emil Cico Dumitrescu s-a adresat din Studioul 4 al Televiziunii: «- Rog pe tovarăşul Ion Iliescu, cu care am fost coleg[7], să vină la Televiziune! Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm!”»[8].
 
„În 22 decembrie 1989, imediat după fuga soţilor Ceauşescu, s-a deplasat la TVR, unde a apărut pe post şi, în numele şefului Statului Major General, a făcut un apel către comandanţii unităţilor militare din judeţele învecinate cu Bucureştiul să-şi deplaseze trupele pentru apărarea Capitalei de terorişti: «- Comandanţi ai unităţilor Ministerului Apărării Naţionale din oraşele Târgovişte, Râmnicu Sărat, Buzău, Focşani, Galaţi, Brăila - vă transmit ordinul şefului Marelui Stat-Major, general Guşă Ștefan, ca în cel mai scurt timp să îndreptaţi unităţile dumneavoastră către Bucureşti (...) din ordinul şefului Marelui Stat Major General Ștefan Guşă şi a generalului locotenent Stănculescu vă transmite acest ordin căpitanul de rangul I Dumitrescu.»”[9].
 
A fost membru în Consiliul Frontului Salvării Naţionale, organ provizoriu al puterii de stat, alături de alţi câţiva militari, precum Ștefan Guşă, fost prim adjunct al ministrului apărării naţionale şi şef al Marelui stat Major (25 septembrie 1986 - 28 decembrie 1989), Victor Atanasie Stănculescu, prim adjunct al ministrului apărării naţionale şi şef al Departamentului Înzestrării Armatei (1986 - 22 decembrie 1989), generalul-maior Gheorghe Voinea, comandantul Armatei I Bucureşti (1 februarie 1989 - 1990) şi căpitanul Mihail Lupoi, arhitect la Centrul de Proiectări şi Construcţii Militare din Bucureşti.
 
„Cu Cico Dumitrescu m-am înţeles doar din priviri - îşi aminteşte Cornel Dinu în Memoriile sale. Amiralul Cico Dumitrescu a fost o rotiţă foarte importantă din angrenajul acelor evenimente. Era unul dintre executanţii planului. Masele, provocate şi dirijate de profesionişti ai unor asemenea cataclisme istorice, pregătiţi pentru aşa ceva, doar se mişcau şi făceau zgomote."[10].
 
În dialog cu Cico Dumitrescu, „un pensionar cu trecut controversat”, ziaristul Cristian Delcea consemna în paginile cotidianului „Adevărul”: „ - Domnule Dumitrescu, în autobiografia sa[11], Cornel Dinu are şi câteva pagini despre evenimentele din decembrie 1989 în care afirmă că a interacţionat cu dumneavoastră.
- Da, - răspunde Cico -, îmi aduc aminte că el a fost cel care a luat-o pe doamna Iliescu şi a dus-o într-un loc sigur. Mai multe nu pot să vă spun, întrucât au trecut douăzeci de ani de atunci şi nu-mi mai amintesc fiecare detaliu.
- Cornel Dinu vă caracterizează ca pe „o rotiţă foarte importantă din angrenajul acelor evenimente, care făcea parte din minoritatea executantă a planului". Ce a vrut să spună cu această afirmaţie?
- Păi, eu ştiu? Întrebaţi-l pe el ce a vrut să spună!
- Care este cea mai interesantă amintire de la Revoluţie?
- Uite, e una pe care acum mi-am adus-o aminte. Atunci, în zilele alea din decembrie 1989, la o casă de lângă Televiziune, au ieşit o mulţime de bani din canalizare. Erau numai hârtii de o sută de lei. Nu mai ştiu cine i-a găsit şi cum. Dar îmi amintesc perfect că s-au umplut cinci saci mari, ca de porumb. Cred că erau milioane de lei acolo.
- Milioane! Unde au ajuns banii? Am constituit o comisie, am făcut proces-verbal şi ­i-am predat guvernatorului Băncii Naţionale, Decebal Urdea. El zicea: „- Ia şi dumneata câteva sute!", dar pe mine nu m-a tentat. I-am zis: „- Nu mă bag eu, domnule, sunt banii statului!". Asta ca să vedeţi că am fost corecţi cei care am fost în acele zile la Televiziune. Puteam să luăm fiecare câte un sac şi, gata, eram oameni!
- S-a aflat de unde proveneau?
- S-au făcut multe supoziţii atunci. Se spunea că sunt ai unei familii apropiate de cuplul dictatorial. Circula un zvon că ar fi vorba de familia Păunescu. Probabil că îi aveau în casă şi când a venit Revoluţia s-au temut că dacă îi vor găsi oamenii o să-i linşeze. Cred că i-au aruncat în canalizare şi au tras apa.
 
Amiralul Dumitrescu a explicat de unde îi vine porecla Cico, care datează din perioada liceului, de peste cincizeci de ani. A purtat numele ăsta şi la bine, şi la rău. Cico are la origini un film celebru. „Erau mai mulţi Dumitrescu în Marină şi, ca să nu ne confunde, aveam porecle. Eram în Liceul Militar şi am văzut filmul «Tigrul alb». Acolo erau un papagal, Coco, şi un maimuţoi, Cico. Eu îl imitam pe ăsta, pe Cico, maimuţoiul. Și de atunci mi se trage porecla. S-au făcut multe fabulaţii şi pe această temă. Fantezii". […]
 
Puţini ştiu că şi Emil Cico Dumitrescu a făcut în tinereţe fotbal de performanţă. A evoluat în Divizia A, la Politehnica Galaţi, sfârşindu-şi cariera din cauza unei accidentări grave. „- Jucam «half dreapta». Am făcut fractură de tibie şi peroneu şi atunci mi-am încheiat cariera. Prin '55-'56 am jucat în Divizia A", rememorează Cico.”[12].
 
Între 6 februarie 1990 şi 20 august 1995 a fost încadrat ca ofiţer activ la Ministerul de Interne. Prin D.P. nr. 170 din 20 august 1995 a fost trecut în rezervă[13]. În şedinţa Guvernului din 28 decembrie 1995 a fost numit secretar de stat, şef al Departamentului Logistică din cadrul Ministerul de Interne, funcţie pe care a deţinut-o până în luna ianuarie 1997, când şi-a înaintat demisia ministrului de Interne Gavril Dejeu. Cu acest, prilej, le-a adresat foştilor colegi din Ministerul de Interne următorul mesaj: „Stimaţi colegi, încheindu-mi mandatul de secretar de stat în Ministerul de Interne cu care am fost investit, mulţumesc întregului personal pentru modul în care am fost ajutat să-mi îndeplinesc mandatul. Ceea ce am realizat în această perioadă demonstrează că am fost o echipă unită, hotărâtă să îndeplinească întocmai ordinele date de conducerea ministerului. Pentru ceea ce am realizat împreună, putem fi mândri sau să ne pară rău că n-am putut face mai mult.
 
Important este ca oamenii din Departamentul Organizare, Modernizare şi Logistică, (sic!) care fac parte din marea familie a M.I., să fie în continuare la fel de uniţi, să muncească cu aceeaşi pasiune, să aibă întotdeauna, în tot momentul, dorinţa de a se autodepăşi. Întrucât sunt convins că ceea ce am realizat se datorează competenţei şi uneori eroismului dumneavoastră, vă mulţumesc, iar dacă uneori deciziiile mele v-au supărat, vă rog să mă scuzaţi.”[14].
 
Între anii 2000 şi 2004 a deţinut funcţia de consilier de stat în Departamentul Securităţii Naţionale al Administraţiei Prezidenţiale.

Marea umilinţă

Cu excepţia scandalului corvetelor, anul 2019 se anunţa promiţător pentru Marina noastră. Pe cât de mare a fost bucuria sărbătoririi contraamiralului în retragere veteran de război Mircea Caragea, la împlinirea celor 100 de ani bătuţi pe muchie, pe atât de trist a fost începutul de an pentru promoţia 1958 a Școlii Superioare de Ofiţeri de Marină. Primul plecat la cele veşnice, pe 14 ianuarie 2019, a fost energicul şi jovialul comandor Emilian –
Bebe Munteanu, alias Magelan.
 
Parte într-un proces cu miză politică, cel al Revoluţiei Române, Cico Dumitrescu parcă nu a mai avut puterea să-şi serbeze ziua de naştere, la împlinirea celor 84 de ani. Pe 22 iunie 2018, preşedintele României, domnul Klaus Iohannis, a transmis ministrului justiţiei cererea de urmărire penală faţă de domnul Dumitrescu (Cico) Emil, pentru faptele ce fac obiectul dosarului penal nr. 11/P/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia Parchetelor Militare, sub aspectul săvârşirii de către acesta a infracţiunii contra umanităţii, prevăzută de art. 439 alin. (1) lit. a), g), i) şi k) Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal, urmând a se proceda conform legii, având în vedere solicitarea Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul prevederilor art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituţia României, republicată, ale art. 12 şi art. 18 din Legea nr. 115/1999, precum şi a celor reţinute prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 93/1999, nr. 665/2007 şi nr. 270/2008.”[15].
 
Ca în poemul lui Corneliu Vadim Tudor, Cico şi-a anticipat oarecum ieşirea din scenă: „V-a luat la vreme Dumnezeu la cer,/ Eu văd în asta, poate, o răsplată,/ El v-a ferit de acest timp mizer,/ Când ţara noastră e crucificată.”.
 
Vizionarul Cico Dumitrescu pare să fi avut de ceva timp această premoniţie. Astfel, sâmbătă, 30 septembrie 2017, la întâlnirea promoţiei sale, găzduită de Muzeul Marinei Române, Cico Dumitrescu a retrăit, alături de colegii de generaţie, emoţia începutului de carieră în Marina Militară, ca elev la Liceul Militar de Marină din Galaţi şi Școala Militară Superioară de Marină din Constanţa.
 
Mai mult, luni, 10 septembrie 2018, a surprins asistenţa prin prezenţa sa, în cărucior, în compania fostului ministru al Apărării Naţionale Mihai Fifor, la deschiderea anului de învăţământ la Colegiul Naţional Militar „Alexandru Ioan Cuza” din Constanţa. Crepusculul părea din ce în ce mai aproape...
 
Joi, 17 ianuarie 2019, Revoluţia lui Cico a luat sfârşit.
Cu ochii în lacrimi, unul dintre cei mai buni prieteni ai săi, comandorul în retragere Teodor-Dan Ghimbăşanu mi-a mărturisit: „În şcoală Cico era un băiat vesel, energic, a jucat fotbal. La Școala Medie Militară de Marină de la Galaţi a fost coleg de bancă cu scriitorul Ion Aramă.
 
A fost, alături de mine, organizatorul tuturor întâlnirilor de promoţie. Din proprie iniţiativă, de fiecare dată a organizat, pe propria sa cheltuială, câte o slujbă de pomenire în memoria celor plecaţi dintre noi. L-am întrebat de ce face treaba asta şi mi-a răspuns: «- O fac în amintirea colegilor noştri, pentru că am convingerea că mie n-o să-mi facă nimeni parastas»”. Tot el a ţinut foarte mult ca soţiile celor decedaţi să nu fie îndepărtate şi au fost invitate să participe de fiecare dată alături de noi.
 
… Am vorbit cu el cu două zile înainte de a muri. Părea abătut, chiar răvăşit. Mi-a spus că s-a trezit cu un procuror la uşă, care i-a prezentat acuzarea. Cred că asta l-a afectat teribil şi i-a grăbit sfârşitul. Mi-a zis: «- Dane, îţi spun ţie ca la un frate. Eu nu am nicio vină».
 
Personal sunt convins că acesta este adevărul. Cico nu s-a pretat la murdării, pentru că el a avut bani întotdeauna. Ne ajuta pe toţi, dezinteresat, dacă simţea că avem nevoie. Ce vreau să spun despre el: Un OM cu o inimă de aur. Nu au existat coleg - mai mic, mai mare - sau persoane străine care să fi apelat la Cico şi pe care să nu le fi ajutat.
 
(Îl îneacă plânsul) A fost un om deosebit. A fost întotdeauna direct, sincer şi generos. Dumnezeu să-l ierte.”. Contraamiralul de flotilă în retragere Niculae Ștefan, care în Școala Militară Superioară de Marină a fost locţiitor al comandantului de pluton la clasa de Artilerişti din care făcea parte şi Cico Dumitrescu, şi-a exprimat aceeaşi admiraţie şi preţuire pentru caracterul, altruismul şi implicarea camaradului dispărut: „Cico avea soluţie pentru orice problemă.
 
În 1986 eram comandantul Divizionului 545 Artilerie de Coastă de la Midia şi soldaţii nu avea cu ce se încălzi iarna. M-am deplasat cu un inginer de la Petromidia la Bucureşti, la Ministerul Industriei Chimice, să luăm aprobare pentru a ne racorda la combinatul de la Năvodari. Peste cine credeţi că am dat acolo? Cico Dumitrescu! «- Fănică, cu ce te pot ajuta?» - m-a întrebat din uşă. Mă introduce la ministrul Victor Murea şi de acolo, cu cererea aprobată, mă trimite la fratele preşedintelui, Ion Ceauşescu, la Comitetul de Stat al Planificării. Aşa am primit aprobarea să instalez două focuri cu gaz metan la cazarma de la Midia.
 
În 1994, când am fost numit şef de stat major la Corpul Gardienilor Publici din Constanţa, aveam nevoie urgentă de bani. Șeful Direcţiei Financiare m-a trimis la Guvern. Cei de la Guvern m-au redirecţionat la Secretariatul Preşedinţiei, ca să obţin aviz pentru alocarea de fonduri. Cico era consilier la Cotroceni. M-a primit cu braţele deschise, a pus o secretară celebră să-i dea telefon la Guvern lui Cozmâncă, mi-a pus la dispoziţie o maşină şi, într-o oră aveam aprobarea!
 
…Ce-am mai apreciat la el este faptul că nu m-a uitat că i-am fost gradat în şcoală şi, după moartea lui Cotârţă, comandantul său de companie, mă invita pe mine la toate întâlnirile promoţiei sale. Era un excelent organizator şi companion şi un bărbat cu mare trecere la doamne. Scria poezii, recita din clasici şi cânta, ca nimeni altul, „Ciobănaş cu 300 sute de oi” şi multe altele. Regret sincer că, din cauza sănătăţii, nu am putut să particip la înmormântare ca să-i aduc un ultim omagiu, dar sunt alături de familia îndoliată. Să-i fie ţărâna uşoară!”.
 
Sâmbătă, 19 ianuarie 2019, la ora 13, când Amiralul Revoluţiei a fost coborât de pe catafalc, cu onoruri militare, în cripta de la Cimitirul Ghencea militar, am stat şi am reflectat din nou asupra destinului său. Și aceasta, după ce am rămas consternat de invectivele şi injuriile proferate în mass-media de marii justiţiari ai zilei.
 
Cico Dumitrescu nu a cedat asaltului colportorilor. De pe baricada eternităţii, îi va privi la fel de îngăduitor pe cei atât de înverşunaţi, de vehemenţi şi de orbiţi de metehnele originalei democraţii postdecembriste. Pentru că, nu-i aşa, pentru noi Revoluţia continuă!
 
Oare cum ar fi arătat Revoluţia Română fără Cico Dumitrescu? A fost el unul dintre „aleşi”? Sau a fost doar un actor înnăscut, mânat în lupta împotriva dictaturii de neastâmpărul temperamentului său vulcanic? În lipsa unui alt adevăr, uniforma bleumarin a căpitanului de rangul 1 Cico Dumitrescu de pe ecranul televizoarelor rămâne, cu certitudine, emblematică pentru schimbarea de drum şi de destin din decembrie 1989.
 
Mi-e greu să mă pronunţ de ce parte a baricadei s-a aflat Cico Dumitrescu şi nu văd nici instanţa care va putea spune, cu certitudine, în ce context şi care a fost mobilul care l-a plasat pe Cico în linia întâi. Sunt convins că, după trecerea sa în eternitate, nu vor întârzia să apară noi scenarii, speculaţii, etichetări şi chiar legende. Dar cum un om precum Cico Dumitrescu se naşte o dată la un secol, nu pot decât să-i admir determinarea, curajul şi îndărătnicia, care i-au definit crezul vieţii - „Arta de învinge”, aşa cum stă înscrustat pe placheta pe care mi-a oferit-o, „În semn de mulţumire şi deosebit respect”, ca pe propriul testament:
„Să ai curajul să spui DA
Să ai curajul să spui NU,
Și în fiecare clipă grea
Să fii mereu acelaşi TU,
 
Să ştii să CREZI
Când alţii te ÎNȘEALĂ,
Să te ridici când alţii te DOBOARĂ,
Să poţi păstra ce alţii vor S-ALUNGE
Și cald tu să rămâi,
CHIAR DACĂ AFARĂ-I FRIG ȘI NINGE!”.
 
Și chiar dacă fizic a părăsit discret scena unei vieţi tumultuoase, cu inspiraţia sa profetică şi cu o atitudine mult prea demnă în raport cu patimile îndurate, amiralul (r) prof.univ.dr. inginer Cico Dumitrescu a intrat definitiv în cartea de istorie a neamului.
Vânt lin pe Marea Veşniciei, Amirale Cico!
                                                                                   
Sursa foto: Fototeca Centrului Media al Forţelor Navale, albumul comandorului (rtr) Teodor-Dan Ghimbăşanu
 
Despre Marian Moşneagu 
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 
Citeşte şi: 
 
Interviu online cu comandor (r) Marian Moșneagu „Pentru mine, uniforma a fost nu numai o emblemă, ci și un standard de viață“ (galerie foto)
 
Copilul răsfățat al Marinei A împlinit 100 de ani! (galerie foto)