Senatorul marinarilor „Geniul rău” din Marină (galerie foto)

Încă nu sunt convins dacă politica este făcută și pentru militari sau dacă unii militari par predestinați politichiei doar prin prisma celebrității lor. Puțini însă dintre capii Marinei ar fi fost în stare să-și pună demnitatea și onoarea în slujba țării, cu atâta convingere și entuziasm precum contraamiralul Eustațiu Sebastian. După ce a condus Marina în Marele Război și a trăit satisfacția întregirii țării între hotarele României Mari, demnitatea de senator i s-a părut cea mai bună ocazie să continue lupta pentru propășire și refacerea flotei.
 

 
Cu atât mai mult, înflăcărat de reputația pe care un alt combatant de geniu precum mareșalul Alexandru Averescu și-o dobândise pe front, nu a ezitat nicio clipă să i se alăture în lupta politică pe care acesta o declanșase sub auspiciile Ligii Poporului. Așa încât, amiralul gălățean a încercat marea cu sarea și s-a aventurat pe apele tulburi ale politicii românești, lansând pe piața orașului ziarul săptămânal „Adevăr și Dreptate”[1], o adevărată tribună a patrioților militari - și nu numai - care mai credeau încă în adevăratele valori morale și spirituale ale nației greu încercată în vâltoarea Primului Război Mondial.
 
Mi-l imaginez, acum mai bine de un secol, concentrat asupra colii de scris și ortografiind apăsat, cu mâna-i tremurândă, mesajele sale către cititori.
 
„Cine n-a citit, pe Strada Domnească, în sus, jurnalul manuscript înfiorat de revelațiuni sociale, aninat la geam. Autoritatea ordonanțelor lipite pe ziduri nu dă pace Amiralului nici în ziua de azi. În locul sancțiunilor, iau loc cuvinte biblice, mierea, untdelemnul și sfaturi... tunse sau cu cosițe.
 
Ca o obsesie a frumoaselor zile de îndelungată profesie acvatică, Dl. Amiral Eustațiu nu părăsește niciodată... umbrele. Și trecând și privindu-l, ai în față nostalgia întinselor ape verzi ce te cuprinde trecând în susul Dunării, pe lângă bătrâna și eroica „Elisabeta”... dezarmată... și fără mașini.”[2].
 
Editorialul amiralului Sebastian Eustațiu, de pe frontispiciul primului număr al foii săptămânale „Adevăr și Dreptate”, intitulat „Către alegători”, face parte din crezul politic al hârșitului militar de carieră: „Iubiți cetățeni! În sfârșit, a sosit și ceasul mult asteptat de oamenii cinstiți și cu dor de țară, ceasul răfuielilor.
 

În curând, prin votul obștesc veți ști cu toții să-i înfierați pe toți aceia care și-au bătut joc de țară. Acum este timpul să se pună capăt abuzului de autoritate și de călcarea legilor.
 
Acum puteți să faceți să înceteze conducerea după bunul plac a guvernanților, care consideră țara ca moșia lor proprie și pe cetățeni ca pe slugile lor. Acum aveți datoria să faceți să înceteze distribuirea fondurilor la partizanii politici, să înceteze risipirea averii țării, banii contribuabililor, câștigați cu sudoarea feții, ca avere proprie.
 
Cetățeni! Știți care sunt vinovații, cunoașteți mâna de oameni îndrăzneți, care nu se dau în lături de la nici o nelegiuire, care acum ca și în trecut, ca și în zilele cele mai grele prin care trece țara, lucrau și lucrează fără teamă de pedeapsă. Toate lucrurile de pe lume însă au un sfârșit și cele rele acum cu sfârșitul lor trebuie să-și capete și pedeapsa meritată. Așa s-a întâmplat aiurea, tot așa să se facă și la noi; deosebirea să stea numai în modul de procedare.
 
Aveți astăzi la îndemână arma cea mai puternică – arma civilizată – care fără vărsare de sânge, scoate din luptă ba îi omoară pentru totdeauna pe cei loviți – votul obștesc este această armă periculoasă. Cu ea să dați lovitura. Cu ea să spulberați speranțele nelegiuiților care încă cred că Românul uită lesne, este iertător. Iubiți cetățeni! Astăzi ar fi o crimă să lăsați să mai dăinuiască starea de lucruri de mai înainte. Țara s-a mărit, întreaga românime este unită în suflet și cuget și cere o viață de stat bazată pe Adevăr și Dreptate, pe ordine desăvârșită și muncă fără preget.
 
Oamenii trecutului, învechiți în rele, care încă nu vor să înțeleagă că nu mai corespund timpului, se agață cu disperare de scaunul lor în agonie, se luptă cu moartea în desnădejdea lor, promit câte în lună și stele numai ca să poată scăpa iarăși cu viață, ca în urmă să-și bată din nou joc și de țară și de toți aceia care i-au crezut pe cuvânt.

Nu! Aceasta să nu se mai întâmple.
 
Cetățeni! Să fiți surzi la promisiunile lor fățarnice și să loviți întreaga șleahtă de politicieni, care fac parte din putregăitele partide. Să ștergeți fără șovăire pe toți candidații de guvernământ care formează clica șubredă și plină de păcate a oligarhiei. Ștergeți apoi pe toți aceia care voiau să ne robească țara pentru vecie dușmanului și lăsați numai candidații ce vi-i arată Călăuza (Adevărul, Dreptatea și Cinstea - n.n.). Numai astfel veți binemerita de la Națiune.”[3].
 
Fostul membru fondator al Ligii Poporului a continuat să reprezinte o voce avizată în comunitatea gălățeană și numai. Astfel, într-un alt editorial, amiralul Eustațiu sublinia: „Iubiți cetățeni! A rămas puțin timp până ce veți fi chemați să hotărâți, prin vot obștesc, care oameni să vie la cârma țării, la cârma României Mari, ca să o scape de păcatele trecutului, ca să o scoată din ghearele celor care de atâta amar de vreme rup din bietul român ca dintr-un trup fără suflet.
 
Cetățeni! Ascultați povața omului care cunoaște lumea noastră, care știe că, de nu se taie acum capul, cu cele opt picioare sugătoare, a Caracatiței Brătienești, viața noastră va dăinui ca și în trecut, în necinste și ticăloșie. În oraș și mai ales în comunele noastre rurale, întruniți-vă între voi, stați de vorbă cu cei mai pricepuți în cunoașterea trebilor țării, sfătuiți-vă și hotărâți cu jurământ să nu dați votul vostru decât oamenilor curați, care sunt uniți și ei tot prin jurământ, ca să isprăvească de astă dată cu acești nelegiuiți, care s-au îmbogățit în mod necinstit pe spinarea țării și a noastră.
 
Iubiți cetățeni! Generalul Averescu, președintele Ligii Poporului, șeful cunoscut și iubit de voi toți, el merge la luptă. Urmați-l cu toții. Urmați drapelul condus de steaua sa luminătoare și a voastră va fi isbânda.”[4].
 

Solidar cu Marina și camarazii săi

 
Deși nevoit să părăsească Marina conjunctural, la 31 august 1917, prin demisie, amiralul Sebastian Eustațiu s-a simțit dator să le împărtășească foștilor camarazi convingerile sale etice, morale și profesionale. Astfel, în salutul de despărțire, rostit la Iași, în septembrie 1917, amiralul menționa: „Marinari, Împrejurările m-au forțat să mă retrag din armată mai nainte de a se termina războiul.
Mă retrag cu conștiința împăcată că mi-am făcut pe deplin datoria timp de 38 de ani în Marină și 45 de ani ca militar. Gândul și faptele mele au fost totdeauna pentru binele țării și al Marinei, pentru Adevăr și Dreptate. Nimic și nimeni nu m-a abătut de la calea acesta a datoriei. Nimic și nimeni n-a putut să mă decidă să plec din centrul de activitate al Marinei, din mijlocul ofițerilor mei.
 
Timpul prea scurt de conducere ca șef al Marinei nu mi-a îngăduit să îndeplinesc întregul program de activitate ce-mi trasasem, mai mi-au stat în cale și evenimentele și piedici de altă natură. Totuși, am reușit să pun în regulă și să prepar pentru război tot materialul Marinei și personalul ofițeresc, care întrucâtva și-a luat locul în ierarhia militară după meritul și activitatea sa.
 
Dacă nu mi-a fost îngăduit să iau parte și mai directă și mai activă în acest mare război de dezrobirea neamului, luptând alături de bravii și iubiții mei ofițeri de marină, nimic și nimeni nu poate să-mi ridice dreptul de a asista și a mă bucura de faptele lor de eroism și devotament.
 
Toți ofițerii, de la mic la cel mai mare, au fost din capul locului sau elevii mei sau sub ordinele și comanda mea; am putut astfel să-i văd, să-i studiez și să-i apreciez în toate direcțiunile, în toate împrejurările, timp îndelungat. Notele ce le-am dat în memorii oglindesc personalitatea fiecăruia.
 
N-am cunoscut ce este ura, răzbunarea sau altă pasiune josnică. N-am avut protejați și nici n-am fost înconjurat de lingușitori și nici de sfătuitori; cei care se vor lăuda cu aceste titluri nu spun adevărul. N-am știut ce este reclama. În cea mai mare tăcere am trecut anii serviți în Marină, în aceeași tăcere am venit la comanda ei și tot astfel plec din mijlocul vostru, al tuturora, din mijlocul acestei arme pe care am iubit-o și am servit-o cu credință și devotament.
 
Toate acestea le spun nu ca să mă preamăresc, ci să arăt calitățile ce trebuie să le îndeplinească un șef. Recomand tuturor unire, strânsă camaraderie, supunere către șefi, iubire și îngrijire deosebită pentru marinari, grade inferioare.
Feriți-vă de invidie, de calomnie și lucrați numai la lumina zilei. Mulțumind tuturor, acelora care mi-au dat concursul lor dezinteresat ca și celor care au înțeles și au urmat linia mea de conducere, urez la toți sănătate, energie și luptă continuă pe căile legale pentru propășirea Marinei.
 
În timpul acestui măreț război și după îndeplinirea înaltului nostru ideal, laurii victoriei și întreaga fală să se reverse asupra celor căzuți pe câmpul de onoare și asupra Marinei, această armă de elită, care dacă n-a putu face mai mult, nu ea este de vină.
 
Deși plec din Marină, gândul și inima mea vor fi continuu în mijlocul vostru și la ocazii voi lupta, cum am luptat în activitate, pentru respectul legilor, pentru Adevăr și Dreptate, pentru Marină, unde au fost închinați anii întregii mele vieți.”[5].
 
„Las la o parte deocamdată lupta ce o duc în politica țării, și-mi îndrept privirile și cuvântul spre iubiții și bravii marinari, cu care am trăit atât de mulți ani la un loc, fie la uscat fie în apele mărilor agitate și le strig, ca cel mai bun sfătuitor și iubitor de Adevăr și Dreptate, Uniți-vă cu toții și luptați pentru a strânge legăturile camaraderești cât mai tare. Aceasta este arma, este singura armă cu care cei loviți se pot apăra și cu care pot ataca.
 
Desbinările duc la rezultatul fatal al distrugerii și la triumful celor care cată să le producă, pentru interesul lor propriu. Marina este arma de elită care trebuie să-și menție numele și vaza. Nu vă lăsați ademeniți de miraje. Știți, le cunoașteți, că sunt iluzii amăgitoare – dar nu vă lăsați nici în desnădejde - piază-rea, geniul rău (aluzie la comandantul Marinei în funcție, viceamiralul Constantin Bălescu, zis și Șarpele cu ochelari – n.n.), căzut din senin ca un trăsnet, pe capul Marinei, va dispare în întunecimile din care s-a ridicat prin spoială și viclenie.
 
Asupra Marinei veghează îngeri păzitori, suflete vii pământești și suflete înviate, sus în ceruri, alături de Dumnezeire. Acestea, la un loc, cer și așteaptă cu încredere pedeapsa geniului rău care, într-un moment de triumf înșelător, a nesocotit Adevărul și Dreptatea, a nesocotit cinstea, a nesocotit buna credință a necunoscătorilor.
 
Ascultați pe fostul vostru șef și camarad. UNIȚI-VĂ! Stați cu mâna pe cârmă, cu ochii pe compas, cu fața înspre vijelie și manevrați conform regulilor navigației, ca să ieșiți din cercul pericolelor în care sunteți prinși și puneți capul spre apele liniștite, spre adăpostul necesar. Marina cu viitorul ei nu poate fi oprită din mersul ei, pentru că în mod accidental i s-a pus în cale un neînsemnat obstacol. În lături cu obstacolul și totul reintră în ordine.”[6].
 
Urmare a „Apelului la unire”, publicat în paginile săptămânalului „Adevăr și Dreptate”, amiralul Eustațiu a primit o „Scrisoare deschisă” în care autorul anonim conchidea, nu fără o undă de amărăciune: „Apelul acesta, venit din partea aceluia care atâta timp a știut să stabilească și să mențină armonia deplină pentru ofițerii Marinei, am credința că va rămâne fără efect astăzi, deoarece dezbinarea – datorită nesfârșitelor nedreptăți – este așa de mare încât nu cred că s-ar putea remedia, atâta timp cât «geniul rău» nu dispare.”.
 
Într-o altă scrisoare, datată 22 mai 1919, și trimisă pe adresa redacției, căpitan-comandorul în retragere Emil Oprișanu argumenta: „Trebuie un reviriment puternic din partea elementelor cinstite și de valoare a acestei arme pentru ca să cheme și pe ceilalți la reabilitarea adevăratei stări de lucruri din Marină.
 
În adevăr, trebuie să recunoaștem că în această armă se regăsesc încă multe valori necontestate, care pentru un motiv sau altul, trăiesc încă sub un miraj înșelător iar afară de aceștia, ceilalți încărcați cu onoruri, acordate în dauna celor adevărați merituoși, este evident că doresc ca această stare de lucruri favorabilă lor să dăinuiască cât mai mult.
 
Îndreptarea deci nu se poate nădăjdui decât de la cei dintâi care, din nenorocire, nu reacționează și am credința că nu se vor mișca și în orice caz mișcarea lor nu va fi așa de puternic manifestată încât să curme răul din rădăcină. Până ce acest reviriment nu se va produce, cred că dezbinarea va continua și poate chiar se va accentua deoarece nedreptățile ce zilnic se comit par a urma o curbă ascendentă, cu focarul la infinit.
 
La rândul nostru, noi, foștii ofițeri ai acestei arme, dacă împărtășim în mod sincer dorința dumneavoastră de a revedea stabilindu-se acea proverbială camaraderie, dorim tocmai în interesul prestigiului ofițerilor din această armă, ca (sic!) chestiunea ofițerilor îndepărtați în mod samavolnic și arbitrar, prin acțiuni oculte să fie clarificată și adusă la cunoștința opiniei publice, pentru ca acest mare judecător să-și dea verdictul și să înfiereze așa cum trebuie pe cei vinovați. (Este vorba despre contraamiralul Nicolae Negrescu, fostul comandant al Flotei de Operațiuni pe Dunăre, pus în poziție de retragere, din oficiu, începând cu 15 decembrie 1916, împreună cu trei generali de divizie și 11 generali de brigadă din trupele de uscat, la propunerea minstrului de Război Vintilă Brătianu și de 15 ofițeri de marină, unii comandanți în prima parte a campaniei, trecuți din serviciul activ în retragere, „neîndeplinind însărcinarea de comandant ce le-a fost încredințată potrivit cerințelor împrejurărilor”[7], conform Înaltului Decret Regal nr. 70 din 31 ianuarie 1917 al regelui Ferdinand – n.n.).
 
Or, restabilirea armoniei dorită de dumneavoastră și de noi este, de fapt, strâns legată nu numai de stima ce actualii ofițeri ar avea-o, dar și de aceea ce și foștii ofițeri trebuie să o aibă față de șefii lor, astfel ca să nu aibă motive grave a le critica acțiunea lor. Din nenorocire însă, această chestiune astăzi este în stare de deziderat și cred că va rămâne în această stare, atâta timp cât Adevărul nu va ieși la iveală și Dreptatea nu se va face tuturor ofițerilor loviți, în special celor care au suferit și sufăr de pe urma acțiunilor arbitrare și pătimașe ale aceluia ce le-a distrus cariera.
 
Dumneavoastră, Domnule Amiral, cunoașteți bine întreaga chestiune, precum și întreaga serie de acțiuni subversive întreprinse de acel «Geniu rău» al Marinei, pentru a lovi în acești ofițeri, de aceea, la rândul nostru credem necesar a face apel la dumneavoastră ca, în calitate de fost comandant al Marinei – care, prin urmare, cunoașteți meritele fiecăruia – să aduceți la cunoștința opiniei publice adevărul în această chestiune și să demascați toate acțiunile oculte și arbitrare, care au avut ca urmare aruncare pe drumuri a atâtor ofițeri care în acest război au adus țării servicii mult mai folositoare decât acei care și-au asigurat, ca sedentari, posturi ferite de pericol și răspundere.
Vă rog, Domnule Amiral, a primi asigurarea aceluiași respect și devotament.”[8].
 
Reacția amiralului Eustațiu, datată 31 mai 1919, a fost pe cât de promptă pe atât de categorică: „Scrisorii deschise ce mi s-a adresat, mă grăbesc a răspunde că, relativ la chestiunea ofițerilor de marină puși în retragere în timpul războiului, în baza Legii din 24 decembrie 1916, am scris două articole – primul, în ziarul «Timpul» din februarie 1918 și al doilea, în ziarul «Îndreptarea», din iunie același an.
 
În amândouă am înfierat așa cum merită pe marele meșteșugar, care a știut să mistifice și legea, și ordinele și autoritățile superioare, numai în scopul aparent de a se arăta ca organizatorul indicat de timpurile mari și grele prin care trecea țara. Vorbele mari n-au lipsit din gura acestor informatori-cârpaci: Trebuie tăiat în carne vie, Marina trebuie purificată ș.a. – când cei care trebuiau reformați pentru ca Marina, această armă de elită, să-și îndeplinească marele său rol în războiul pe apă, erau ei înșiși.
 
Nu voiesc să merg mai departe cu destăinuirile și nici nu a venit încă timpul răfuielii. Trebuie răbdare, când ai credința că faptele rele, incapacitatea și prostia ies de la sine la iveală și-și iau răsplata. Opinia publică, marele judecător, după cum se zice în scrisoare, cunoaște nedreptatea, abuzul de putere ce s-a comis cu ofițerii de marină, le cunoaște prea bine și înaltele autorități ale șării și civile și militare, care în mai multe rânduri s-au încercat să repare această crimă, căci nu se poate găsi alt cuvânt mai potrivit când numai din răutate, ca răzbunare, arunci pe drumuri în timp de război, pe viață și pe moarte pentru țară și neam, atâția ofițeri destoinici, care nu cereau decât să-și facă datoria - dar, lucru straniu, până astăzi încă nu s-a găsit modalitatea reabilitării acestor victime ale micimii uni suflet neomenesc.
 
În țara noastră, cu oamenii mici ai noștri, cuvintele mari au ceva misterios, ceva ce nu este dat oricărui muritor să le înțeleagă. «Act de comandament» un ce sacru, de care nimeni nu se poate atinge orișicât de strigător ar fi acest act de nedreptate și de minciună, oricare ar fi persoana ce l-a provocat și orișicât ar fi de recunoscut, chiar de cei care au fost induși în greșeală.
 
Iată falsitatea vieții de stat constituțional rău înțeleasă și care este în contrazicere cu moral, în contrazicere cu preceptele creștinismului care cer când recunoști greșeala, să o îndrepți. În credința neclintită că Adevărul și Dreptatea vor birui, că cei care, cu voință au păcătuit se vor pocăi și-și vor lua răsplata, vă strig din nou la toți marinarii: – Uniți-vă! După furtună vine timp frumos, de care se vor bucura toți aceia care au știut să reziste vijeliei.”[9].
 
Ce a însemnat această experiență politică pentru amiralul Sebastian Eustațiu, aflăm de la el însuși: „Ca să-mi dau seama de mersul chestiunilor de stat, am făcut și ceva politică, am fost senator în prima guvernare a mareșalului Averescu. Curând mi-am dat seama de rostul partidelor și oamenilor noștri politici, de care un fost marinar cinstit și de ordine nu se poate apropia. [...]
 
Oamenii în bandă, în partide politice, sunt ființele cele mai îndrăznețe în rele, sunt porniți în jaf și crime, în destrămări de orânduială, în abuzuri de tot felul (sbl.ns.) ...
 
Am rămas așa cum m-ați cunoscut. Curat, în afară de toate ispitele vieții materiale trecute și mai ales prezente.”[10].
 
Aflat în rezerva Marinei, a desfășurat o intensă activitate publicistică, numeroasele sale articole și conferințe, publicate îndeosebi în paginile revistei „Marea Noastră”, urmărind impunerea respectului cuvenit Marinei.
 
Amiralul Sebastian Eustațiu s-a stins din viață în anul 1943, „în spitalul militar, lăsând marinarilor, pentru care a fost o icoană, porunca: ”Fiți uniți, iubiți-vă și luptați pentru Marină, pentru Țară, pentru Tron.”[11].
 
Icoană, candelă nestinsă și pildă de demnitate și patriotism ne este și astăzi, tuturor.
 
Sursa foto: Colecția Marian Moșneagu
 
Despre Marian Moşneagu
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 
Citeşte şi: 

Comandorul (r) Marian Moșneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană

Născuți pentru a răbda
Aruncătorul de mămăligă (galerie foto)