Talismanul hidrografilor români

O hartă de colecție

O placă de cupru, o gravură meticulos meșteșugită și o hartă de colecție care i-a adus Marinei Române servicii imense. Mă întreb dacă Direcția Hidrografică Maritimă, autoritate care a împlinit recent 95 de ani de istorie modernă, nu ar trebui să includă în patrimoniul cultural național această veritabilă călăuză a navigatorilor, utilizată cu succes mai bine de o jumătate de secol.
Este vorba despre prima hartă românească de navigaţie maritimă a ţărmului de vest cuprins între Ilanlîc şi Gura Starîi Stambul, denumită „Harta Mării Negre, coasta României”, executată în perioada 1898-1899, în urma a numeroase lucrări hidrografice pe coasta României.



Datele rezultate în urma campaniei executate cu bricul „Mircea”, crucișătorul „Elisabeta” și şalupa „Rahova”, exemplar valorificate de un admirabil colectiv de ofiţeri, sub coordonarea locotenent-comandorului Alexandru Cătuneanu, merită cu prisosință admirația și prețuirea posterității.
Conform instrucţiunilor, ridicarea coastei trebuia efectuată între sudul portului Constanţa şi Tuzla, în special unde se presupunea că exista un banc de nisip ce făcea nesigură navigaţia şi nu era marcat pe hărţile nautice.

Pentru efectuarea măsurătorilor au fost întrebuinţate şalupa cu motor de la crucişător şi două bărci de la bricul „Mircea”.
 

O campanie hidrografică de succes

Încă din vara anului 1897, crucișătorul „Elisabeta”, aflat sub comanda locotenent-colonelului Constantin Mănescu, avându-l ca secund pe maiorul Constantin Bălescu, a participat, în cea de-a doua perioadă de instrucție, la campania de lucrări hidrografice desfăşurate sub direcţia maiorului Pavel Popovăţ, comandantul bricului „Mircea”.
„Bricul «Mircea» sub comanda locotenent-comandorului Cătuneanu Alexandru, a fost tot timpul întrebuințat în lucrările hidrografice pe coasta României, împreună cu șalupa «Rahova» - avea să relateze locotenent-comandorul Constantin Ciuchi.
Ambele bastimente au urmat lucrările fără întrerupere sub direcția locotenent-comandorului Cătuneanu, care termină sondajele în această campanie cu concursul mai multor ofițeri de marină. Lucrarea terminată, harta a fost tipărită la Paris, pentru care s-a pus o îngrijire deosebită de către domnii Étienne Delaune, gravorului desenului și E. Biscay, gravorul scrisului.
«Harta Mării Negre, coasta României» e cea mai exactă lucrare ce s-a executat vreodată și face onoare ofițerilor noștri de marină, și în special locotenent-comandorului Alexandru Cătuneanu, sub a cărui direcție s-a executat.
Deși intra în atribuțiile Marinei, însă Ministerul de Război n-a dat fondurile necesare, astfel că instrumentele s-au cumpărat cu mijloacele Marinei iar lucrarea cu ofițeri de marină, care au lucrat într-un mod dezinteresat fără nici o îndemnizare, ci numai pentru amorul propriu al armei.
La această lucrare au luat parte căpitanul Iorgulescu Vasile, căpitanul Negru Anton, locotenenții Mihăilescu Mihail, Scodrea Vasile, Cătuneanu Aurel, sublocotenenții Vasilescu Matei, Stihi Eugeniu și Teodor Ilie.

Din lipsă de fonduri, imprimarea hărții a întârziat și n-a putut fi gata decât în anul 1902.”¹.
 

Amprenta și aurul Franței

În urma demersurilor întreprinse de comandantul Marinei, contraamiralul Ioan Murgescu, pe lângă ataşatul militar al Legaţiei Franţei, harta a fost tipărită în cadrul Serviciului Hidrografic al Marinei franceze.
Într-adevăr, fondurile Marinei prevăzute pe anul 1901-1902 fiind deja angajate prin publicații de licitații pentru aprovizionări de materiale, directorul Marinei, locotenent-comandorul Dimitrie Poenaru informa Direcția V Marină din Ministerul de Război că „nu va fi cu putință a economisi 1500 lei costul probabil al imprimării hărții hidrografice de către Serviciul de Hidrografie al Marinei franceze.
Sunt de părere – menționa ofițerul – a se aproba ca suma aproximativă de 1500 lei cât va costa această hartă să se plătească din masa de întreținere a Diviziei de Mare, care la 1 ianuarie a.c. avea la corpurile sale o sumă de 19562,69 lei”.
Dar socoteala din București nu se potrivea cu cea de la Paris.
La 2 iunie 1901, căpitanul Miclescu, atașatul militar de la Legația României din Franța confirma Ministerul de Război „primirea hărții geografice a coastelor Mării Negre”, solicitând evaluarea observațiilor inginerului Serviciului Hidrografic al Marinei franceze.
Acestea erau următoarele:
„1. Desenul hărții în porțiunea coastei de la Constanța spre sud și până la frontiera Bulgariei are cotele de sondă foarte apropiate și, în unele locuri, unele din ele ar putea fi suprimate fără nici un incovenient și natural unde fundul are o direcție de pantă bine indicată și regulată, astfel cota 25 între cotele 23 și 27; bineînțeles că în locurile unde adâncimea e neregulată, toate cotele ar fi păstrate și însemnate;
2. linia de fund de 20 metri adâncime ar fi bună de figurat în jumătatea sudică a hărții și în porțiunea sud a gurilor Dunării, unde cotele de sondă o desemnează;

3. la sud de Tulcea și vest de Mahmudia desenul figurează un platou, însă în mod puțin clar în Devere, hașurile se închid și indică neted platoul la nord, dar e o ramură de hașură care ia adâncimea sudului și care este îndoielnică atât la sud cât și în punctul unde se împreunează cu ramura închisă e necesitate sau de un crochiu sau de cote care să arate ce importanță trebuie să aibă hașurile și de o indicațiune foarte precisă la punctul unde ramura superioară închisă și cea inferioară se ating;
4. Cercurile de luminare a farurilor se pot face în roșu, însă e nevoie în acest caz de o a doua placă gravată și de un al doilea tiraj, ceea ce ridică mult cheltuielile; ar putea fi reprodusă în negru, ceea ce se poate face numai cu o placă gravată și un singur tiraj; în Franța cercurile farurilor nu se mai însemnează pe hărțile executate de Serviciul Hidrografic;
5. Butoaiele plutitoare (basees) sunt negre și roșii; Serviciul Hidrografic obișnuiește a le indica pe hărți și a pune în dreptul lor litera inițială a culorii, r pentru roșu, n pentru negru; acest mod de a le însemna produce o mică economie căci punerea culorii nu se poate face decât după tiraj și cu mâna;
6. harta trimisă are dimensiuni puțin mai largi decât acelea ale hărților franceze; pentru înlesnire, va fi puțin îngustată fără ca să mai ducă nici un fel de schimbare în dispozițiunea generală, ci numai trecând desenurile parțiale ale porturilor și titlul puțin la stânga pe foaie; Insula Șerpilor va cădea tocmai la marginea cadrului sau poate va fi nevoie de a-l întrerupe în dreptul ei; aceasta este numai pentru a se putea întrebuința plăci de aramă și foaie de hârtie cu dimensiunile ce li se dă de obicei.
Timpul necesar pentru executarea lucrării e aproximativ de 15 luni; gravura pe aramă are avantajul că placa poate servi întotdeauna în urmă pentru tiraje parțiale mici și că în plus, pe o placă gravată pe aramă se pot aduce în urmă orice corectură sau impune fie în desenurile porturilor fie în schimbările la care sunt supuse configurațiile coastelor, fie în schimbările de adâncime.
O estimare aproximativă a cheltuielilor:
Lei
1800 gravura desenului (trait et topographie)
1000 literele
200 nuanțarea plăcii gravată
100 costul aramei
130 tiraj de 500 foi
150 hârtia
20 enluminură (trecerea punctelor unde sunt farurile cu culoare)
3400 lei în total.
Această prețuire, deși aproximativă, nu va fi întrecută; în cazul unde cercurile de luminare ar trebui trasate în roșu, a doua placă ar costa vreo 400 lei, iar tirajul ar fi îndoit ca preț.
Cu onoare vă rog să binevoiți a trimite ordinele Domniei Voastre astfel ca Serviciul Hidrografic să poată începe lucrarea; pentru diferitele cheltuieli, vă rog să aprobați ca ele să fie făcute de Serviciul Hidrografic și rambursate prin intermediul meu, pentru a evita formalități prea complicate.”.
La rândul său, locotenent-comandorul Alexandru Cătuneanu a adăugat următoarele corecții: „1. Traseul cheurilor portului Constanța să se facă întocmai după cum se arată pe hârtia de clac ce am alipit-o la plan, aceasta pentru a pune în curent lucrările executate până acum (linii pline) și cele proiectate (linii punctate);
2. Să se înlocuiască cota de 8 metri prin 9 la intrarea portului Constanța;
3. A se adăuga cuvintele:
Sirenă de ceață, a cărei instalație se construiește acum lipită de Farul alb-verde de pe capul digului de vest de la intrarea portului Constanța;
4. A se adăuga cuvintele:
Sirenă de ceață, a cărei instalație se află alipită de farul Tuzla și de care nu-mi amintesc dacă am însemnat-o pe original;
5. Am corectat numirea lacului Siut-Ghiol, după cum există și pe original cu adevăratul lui nume;
Corecturile și adăugirile acestea de la nr. crt. 2, 3, 4 și 5 le-am făcut cu cerneală roșie pe plan pentru a atrage mai bine atenția. În afară de acestea, nu mai avem nimic de corectat sau adăugat, precum, de asemenea, nu mai avem nici o obiecție de făcut modelului înaintat, căci este foarte bine executat.
Sunt de opinie de a se scrie numele gravorilor și numele stabilimentului unde s-a lucrat după cum arată atașatul militar că și-a exprimat dorința domnul inginer director al Serviciului Hidrografic, care pe lângă că aceasta se obișnuiește, dar nici nu micșorează în orice caz valoarea hărții noastre.
În privința prețului, cred că aceasta o putem face și mai târziu cu o pecete de gumă, după ce ne vom face socotelile tuturor cheltuielilor, după ce vom hotârî numărul exemplarelor ce vor fi distribuite serviciilor fără plată; pentru a aplica prețul numai celor ce se vând în comerț.”.
În fine, toate aceste detalii fiind comunicate și însușite de partenerul francez, la 26 mai 1904 căpitanul Mircescu îl informa pe ministru de Război că „lucrarea hărții coastelor Mării Negre române e terminată și că s-a executat tirajul de 1000 de exemplare ce conform cu ordinele pe care le-am primit.
Am primit placa și exemplarele și totul urmează să fie expediat la București.
Lucrarea e prea frumos executată, grație concursului binevoitor și a direcțiunii domnului inginer șef Hanusse, care e o personalitate bine cunoscută și apreciată în Corpul inginerilor Ministerului Marinei franceze.”.
Cele 1000 de exemplare și placa gravată au fost expediate de căpitanul Mircescu la 5 iunie 1904 prin intermediul Casei Carissy.
La 16 iulie 1904 Direcția V Marină îi expedia un exemplar al celebrei hărți contraamiralului Vasile Urseanu, fost comandant al crucișătorului „Elisabeta” (27 aprilie 1889 – 1891, 15 martie 1895-1897) și al Diviziei de Mare (1 aprilie 1896 – 1 aprilie 1898).
Pentru exactitatea şi înalta sa ţinută ştiinţifică, harta a fost premiată în anul 1900 cu Medalia de aur, la expoziţia organizată în capitala Franţei în perioada 15 aprilie – 12 noiembrie 1900.
După ce, în anul 1929, i s-au făcut unele mici corecturi, determinate de modificarea în timp a adâncimilor fundurilor prin depuneri, harta a rămas în folosinţă până în 1952, când a fost înlocuită cu noile hărţi întocmite de Direcția Hidrografică Maritimă.
Pe lângă binemeritata recunoaștere postumă a meritelor întregii echipe de ofițeri care a concurat la realizarea acestei prime hărți maritime românești, se impune clasarea acesteia ca bun cultural de tezaur și expunerea sa la loc de cinste în expoziția permanentă a Muzeului Național al Marinei Române, alături de placa gravată – dacă aceasta se mai păstrează - și portretele autorilor săi.


Bibiografie:
 

1. Arhivele Militare Naționale Române, Fond Direcția V Marină, dosar nr. crt. 28 și 34
2. Direcția Hidrografică Maritimă, „Album dedicat comandorului Alexandru Cătuneanu, părintele hidrografiei românești”, Constanța, 2020
3. Direcția Hidrografică Maritimă, „Direcția Hidrografică Maritimă – 94 de ani de hidrografie”, Constanța, 2020

Sursa foto: Fototeca Muzeului Național al Marinei Române


Despre Marian Moşneagu

Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).
Este autor al lucrărilor „Ziua Marinei la români” (2002), „Cultul apelor la români” (2004), „Politica navală postbelică a României (1944-1958)” (ediţia I 2005, ediţia a II-a 2006), „Odiseea navei-şcoală «Constanţa»” (2004), „Regele şi regina Mării Negre. File din istoricul distrugătoarelor & fregatelor «Regele Ferdinand» şi «Regina Maria»” (2006), „O istorie tragică a Marinei Comerciale Române” (2006), „Dicţionarul marinarilor români” (2008), „Eroii Marinei Române” (2009), „Elita Marinei Regale Române în rezistenţa anticomunistă” (2010), „Presa Marinei Române. Dicţionar bibliografic” (2011), „Crucişătorul «Elisabeta» în campanie” (2012), „Serviciul Istoric al Armatei în slujba culturii naţionale” (2013), „Fregata-amiral «Mărăşeşti»” (2014), „Uniformele Forţelor Navale Române” (2016), „Şefii Statului Major al Forţelor Navale. Enciclopedie” (2016), „Amiralii României. Dicționar enciclopedic” (2017) și „Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»”, București, Editura Militară (2019).


Citește și:

O navă militară pierdută!