Lumea marinarilor Tovarășii de luptă se retrag!

 

România, 1958, ostașii libertății

Ca urmare a înţelegerilor dintre liderii comunişti Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nichita Hruşciov, în iunie 1958 România obținea retragerea din țară a unităților militare sovietice. Devenea, astfel, prima și singura țară socialistă europeană (cu excepția, survenită ulterior, a Albaniei) care a reușit aceasta înainte de 1989.
Deși unitățile de marină au fost implicate direct în garnizoanele de reședință, plecarea trupelor sovietice, eveniment petrecut cu surle și trâmbițe, este consemnată lapidar, nedatată, în Registrul istoric al Divizionului 418 Distrugătoare, comandat de căpitanul de rangul 3 Constantin Georgescu: „În legătură cu aceasta, s-au ținut conferințe în unități, în care s-a arătat rolul eliberator al armatei sovietice, ajutorul dezinteresat (sic!) dat de U.R.S.S. țării noastre în toate domeniile de activitate.
Tot cu ocazia acestui eveniment s-au organizat întâlniri între militarii români și sovietici.
S-au pregătit cadouri, care au fost oferite tovarășilor sovietici.”.

O retragere cu cântec

Informații mult mai consistente furnizează presa internațională, citată copios de scriitorul marinar Ion Dumitru în volumul al XII-lea al maratonului memorialistic „Un destin între destine. Anii noștri dintre adolescență și maturitate. 23 august 1957 – 26 august 1959”, apărut în 2020 la Editura Ex Ponto, din care am preluat selectiv cele mai elocvente mențiuni cu privire la eveniment.
Astfel, în ediția din 15 decembrie 1957, „România”, publicație periodică a Comitetului Național Român, care apărea la New York, pe pagina 3, redacționalul „Oameni și fapte din R.P.R.”, preciza în subcapitolul “Rușii“: „Cu toate că străinii care vizitează România de azi, chiar și ziariștii de meserie, pleacă cu impresia că n-au mai rămas ruși la București, adevărul este cu totul altul. Drept e că nu se prea văd soldați și ofițeri sovietici pe la orașe; dar în apropierea mai tuturor centrelor mai mari sunt garnizoane rusești.

Trupele rusești au drept de control nu numai asupra uzinelor de apă, electricitate și gaz, a căror pază o asigură direct, dar supraveghează și toată circulația, inclusiv vehicolele militare reperiste.
Ambasada sovietică din București e și ea păzită de trupe rusești sub arme, care pe lângă cazarma lor în afara Capitalei folosesc și o clădire din spatele ambasadei.

Trupele sovietice din Ploiești sunt încazarmate în afara orașului, în Crângul lui Bod.
La Constanța, cartierul dintre Port și Piața Ovidiu este în întregime ocupat de ofițeri sovietici și familiile lor.
Pe lângă militari sunt o sumedenie de așa-ziși specialiști sovietici pretutindeni. Personalul sovietic are la dispoziție o seamă de avantagii: cooperative speciale, școli pentru copii ș.a.m.d.
Pe lângă lefuri care sunt de 6 până la 10 ori mai mari decât ale personalului românesc, sovieticii au un regim privilegiat care accentuează diferența dintre ocupant și ocupat.


Controlând toate întreprinderile din Țară, ocupanții se simt îndrituiți să se considere superiori românilor.
Majoritatea totuși vorbesc românește, deoarece pare să fie o regulă generală că orice nou venit din Rusia Sovietică trebuie să învețe limba până într-un an (dacă nu o învață este retrimis în țara sa, unde cu greu ar putea găsi o situație asemănătoare cu cea pe care o capătă în România ca «expert»).
Fraternizarea cu românii este extrem de rară, iar purtarea rușilor față de autohtoni lasă mult de dorit.
În majoritatea cazurilor sovieticii își dau perfect seama de ura ce le poartă populația Țării.”.

O retragere fără torțe

În ediția din 20 iunie 1958, „Glasul Patriei”, organ al Comitetului Român pentru Repatriere, care apărea la Berlin - Pankow, consemna pe prima pagină, sub titlul „Întâlniri prietenești cu prilejul retragerii trupelor sovietice din țara noastră”: „În mai multe orașe ale țării unde staționau trupele sovietice, între care Galați, Brăila, Focșani, Râmnicu-Sărat, Iași și altele, au avut loc întâlniri între ostașii și ofițerii sovietici și membrii familiilor lor, cu oameni ai muncii din întreprinderi și instituții, cu ostași și ofițeri ai forțelor armate ale R.P. Române.

Cu acest prilej s-u organizat mitinguri la care au vorbit reprezentanți ai poporului român și ai Armatei Sovietice.
La adunarea festivă organizată pe stadionul „Portul Roșu“ din Galați, a luat cuvântul, în numele guvernului și poporului român Chivu Stoica, președintele Consiliului de Miniștri, care a adus un călduros salut ostașilor și ofițerilor sovietici care se întorc în patrie.
Între altele, vorbitorul a spus: «Poporul român își manifestă cu acest prilej prietenia și recunoștința sa față de poporul sovietic, față de Armata Sovietică eliberatoare.


Poporul român nu va uita niciodată că Armata Sovietică a fost aceea care l-a ajutat să-și scuture jugul fascist și să-și ia soarta în propriile mâini.».
Mai departe el a scos în evidență aportul ce-l va aduce (!) la slăbirea încordării internaționale și la consolidarea păcii acest act de retragere totală a trupelor sovietice staționate la noi în țară.
După ce a făcut o trecere în revistă a situației internaționale actuale, subliniind strădaniile lagărului socialist la cauza păcii, vorbitorul a spus, printre altele:

„Republica Populară Română și-a redus anterior efectivul trupelor cu 60.000 de oameni, iar recent, în conformitate cu cele stabilite la Consfătuirea de la Moscova a țărilor participante la Tratatul de la Varșovia, a procedat la o nouă reducere de 55.000 de oameni..„

Chivu Stoica și-a încheiat cuvântarea astfel: «Aducând un cald omagiu de prietenie ostașilor sovietici care se întorc în patrie, poporul nostru își exprimă sentimentele de profundă dragoste și recunoștință față de Armata Sovietică liberatoare, față de marele popor sovietic, hotărârea fermă de a întări necontenit prietenia, colaborarea și alianța cu Uniunea Sovietică, cu tote țările marelui lagăr al socialismului.
Nepieritoare va fi amintirea eroicilor fii ai poporului sovietic care și-au vărsat sângele pentru eliberarea României.
Suntem prieteni și frați în lupta noastră comună și astfel vom fi mereu!».
În numele trupelor sovietice a vorbit generalul-maior A.G. Drujkov:

„Permiteți-mi ca în numele tuturor militarilor sovietici să mulțumesc din inimă tuturor oamenilor muncii din orașul și regiunea Galați, militarilor armatei populare române care au venit la acest miting și celor care au organizat această întâlnire festivă de rămas bun cu trupele sovietice.
În inimile noastre vom păstra totdeauna cele mai calde amintiri despre harnicul popor român, despre minunata și bogata voastră țară.
Vom urmări cu atenție toate succesele și realizările voastre în construirea vieții noi. Ne vom bucura de fiecare nouă izbândă a prietenului și aliatului nostru, poporul român frate.».
Pretutindeni unde s-au desfășurat întâlnirile dintre populația românească și militarii sovietici s-au transformat în puternice manifestări ale prieteniei dintre cele două popoare.
Duminică, 15 iunie a avut loc la Galați, Râmnicu-Sărat, Focșani, Brăila și alte orașe ale țării solemnitatea înmânării de ordine și medalii ale R.P.R. unor ofițeri și personalului unităților militare sovietice staționate la noi.„.

Sub titlul „Expresia prieteniei”, în ediția din 10 iulie 1958, „Glasul Patriei” menționa: „La Brăila, la Galați, la Iași și în alte orașe ale țării clipa despărțirii de ostașii care ne-au eliberat țara, zdrobind fascismul și dezrobindu-ne de sub cizma lui, s-a transformat în emoționante manifestări de prietenie.
La Timișoara, peste 70.000 de oameni s-au adunat în Piața Operei să-și manifeste și cu acest prilej dragostea frățească față de ostașii libertății.
Tineri și vârstnici, muncitori, țărani din împrejurimi, intelectuali din Timișoara au ținut să fie prezenți la această întâlnire în cadrul căreia s-au rostit cuvântări emoționante, pline de prietenie.

Acum câteva zile, la Constanța, locuitorii orașului și-au luat și ei rămas bun de la ostașii sovietici. Cei care au avut prilejul să asiste la mitingul care a avut loc cu această ocazie s-au convins încă o dată că legăturile dintre popoarele rus și român, create de-a lungul unei lungi istorii, sunt indestructibile, bazate astăzi pe o comunitate strânsă de interese și de un țel comun al construcției pașnice.
Iată aici doar câteva aspecte ale acestei adunări de la Constanța:
Marele port maritim al țării noastre îmbrăcase straie de sărbătoare în cinstea acestei întâlniri care avea să exprime o caldă prietenie. Steaguri românești și sovietice fluturau în Piața Ovidiu, unde se adunaseră locuitorii Constanței și odată cu ei miile de vizitatori care-și petreceau vacanța la mare.

Muncitori și țărani din regiunea Constanța, prima regiune din țară în întregime cooperativizată, și-au luat rămas bun de la bravii ostași care, cu prețul vieții, au ținut piept și au zdrobit fascismul.
Constănțenii își amintesc - sunt lucruri care nu se pot uita - că în anii grei ai secetei, Uniunea Sovietică este cea care i-a ajutat să treacă zilele grele. Constănțenii știu - și întreg poporul român de asemenea - că trupelor sovietice le datorează eliberarea.”.

Și se duc pe rând, pe rând...

Într-o Notă înserată pe prima pagină, „România” se întreba retoric în ediția din 15 iulie 1958: „Se retrag într-adevăr trupele rusești din România?“. „În mai multe orașe din țară au avut loc în a doua jumătate a lunii iunie, ceremonii oficiale în cinstea plecării … apropiate a trupelor sovietice de ocupație.

Una dintre cele mai importante reuniuni s-a ținut la Galați, în sala cinematografului «Mihai Eminescu».
De asemeni, la Râmnicu-Sărat sute de muncitori și țărani au fost convocați să manifeste pentru «Marea, de neclintit, pe vecie prietenie româno-sovietică». Ocazia găsită era comemorarea morții unor soldați sovietici în acest oraș, în timpul războiului, dar principalul subiect al cuvântărilor era promisiunea plecării trupelor sovietice.
Pe tot cuprinsul țării - notăm iarăși, ca mai importantă, reuniunea de la Brăila - unde au avut loc mnifestări de tineret. Pionierii și utemiștii erau fotografiați în timp ce ofereau flori ostașilor sovietici. Toate informațiile primite ne arată însă că, deși festivitățile în cinstea plecării trupelor de ocupație au fost organizate cu obișnuitul fast comunist, nu s-au auzit deloc precizări în legătură cu data exactă a plecării definitive a rușilor.

Românii sunt foarte sceptici în ce privește realizarea promisiunii, și asta nu numai în chestiunea retragerii oficialităților sovietice de ocupație (căci «experții» sovietici, în civil, care conduc principalele instituții românești și în primul rând forțele militare ale Securității, nu intră în niciun caz în socoteală), ci chiar în chestiunea plecării efective a trupelor din armata regulată.”.
Sâmbătă, 26 iulie 1958, presa națională saluta faptul că ultimele trupe sovietice părăsesc România.
Sub titlul „Ultimul eșalon“, „Glasul Patriei” relata în pagina 4, în ediția din 1 august 1958: „Ultimul eșalon al trupelor sovietice care au staționat în țara noastră potrivit prevederilor Pactului defensiv de la Varșovia s-a îndreptat spre patrie. [...]

La București, zilele trecute a avut loc o mare recepție, oferită de Consiliul de Miniștri, în cinstea soldaților și ofițerilor sovietici din ultimul eșalon care se îndreaptă spre patrie. Au participat personalități ale vieții politice și culturale din țara noastră, care au ținut să exprime cu acest prilej stima și sentimentul de prietenie pe care poporul român le are față de eliberatorii săi de sub jugul hitlerist.
Recepția aceasta s-a transformat, ca și mitingurile despre care am mai vorbit, într-o caldă manifestare a prieteniei care leagă cele două popoare. Cuvântările rostite, toasturile închinate au reafirmat solidaritatea și dârza voință de pace a României și a Uniunii Sovietice.

„Precum se știe - afirma Gheorghe Gheorghiu-Dej în cuvântarea sa rostită cu prilejul recepției - Uniunea Sovietică, ca și celelalte țări socialiste, privește problema retragerii trupelor străine de pe teritoriul tuturor statelor drept una dintre problemele importante ale luptei pentru asigurarea unei păci trainice și destinderea relațiilor internaționale.
Uniunea Sovietică nu s-a limitat să se pronunțe în mod consecvent pentru această cerință, ci a înfăptuit o serie de acțiuni concrete în acest sens. Retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul Republicii Populare Romîne, hotărâtă de comun acord cu guvernul nostru, face parte din aceste acțiuni„.

Și mai departe: «Plecând în patrie, veți duce cu voi sentimentele de caldă prietenie față de marele popor sovietic pe care le-ați putut resimți la fiecare pas pe timpul șederii voastre pe pământul României.
Noi vă rugăm să transmiteți oamenilor sovietici că ei au în poporul român, în oamenii muncii din Republica Populară Română, prieteni siguri și tovarăși de luptă pentru marea cauză a socialismului, a comunismului, a păcii.».
Răspunzând caldelor cuvinte rostite de Gheorghe Gheorghiu-Dej, generalul-locotenent V.S. Arhipov a exprimat sentimentele de prietenie care leagă cele două popoare:

„În timpul petrecut în Republica Populară Română, militarii sovietici au avut posibilitatea să cunoască bine poporul frate român, militarii armatei populare române.
Suntem convinși că oamenii muncii din România ne sunt prieteni devotați și aliați de nădejde. Nimeni și nimic nu va putea să rupă legăturile de frățească prietenie dintre popoarele noastre.
Aceste legături sunt cimentate cu sângele vărsat de ostașii sovietici și români în lupta împotriva fascismului.
Prietenia noastră este veșnică și de nezdruncinat.”.

Lumini și umbre în București

Pe 15 august 1958, pe prima pagină a publicației „România”, cu continuare în pagina 3, apare traducerea articolului semnat de argentinianul Manuel Mujica Láinez (1910-1984), cu titlul „În spatele Cortinei de Fier“, în ziarul „La Nacion“, în care descrie impresiile vizitei sale în România din aprilie 1958: „Aduc de la București, ca rod al șederii mele, două impresii esențiale: aceea a falimentului economic și social al sistemului comunist și aceea a nobilei valori spirituale a poporului român; fiindcă regimul crud care oprimă această nefericită națiune și locuitorii care suferă împilările sale constituie două lucruri deosebite, ba chiar fundamental opuse, ce n-ar fi drept să se confunde.

Comunismul este rece, tiranic, de o violență oarbă; românul este plin de căldură sufletească, e gingaș, expansiv și generos. Comunismul, pustiitor ciclon roșu, este asiatic, pe când românul este latin.
Este natural anevoios ca să poți străbate armura de neîncredere în care se adăpostește românul, pentru ca să poți descoperi adevărul.

De la începutul istoriei sale, această frumoasă și nefericită regiune a căzut prada cotropitorilor. Drum inevitabil al hoardelor doritoare de pradă, România a ajuns la maturitate trăind într-o atmosferă de griji și de îngrijorare.
Locuitorii ei știu să rabde și să aștepte! Știu, de asemenea, să-și păstreze tainele. Câteodată însă când obida îi sugrumă și trecătorul străin îi pare înțelegător, românul răbufnește și chiar numai prin cuvinte trunchiate lasă să se întrevadă realitatea dramei sale intime care capătă astfel «transcendența unui mesaj». [...]

O senzație de durere mută stăpânește aceste locuri. După veselia zgomotoasă a Greciei, contrastul e semnificativ și se impune puternic în sălile de așteptare și în restaurantele păzite de soldați cu Mauser-e la umăr.
Desigur, tensiunea n-a cedat nici în București. Sărăcia e evidentă prin starea deplorabilă a clădirilor, în special a caselor din vechea zonă aristocratică ale căror grădini, năpădite de bălării, servesc pentru întinsul rufelor.

În Capitala României nu s-a construit aproape nimic de când revoluția a pus stăpânire pe țară; dacă se ține seamă că populația actuală a orașului e de 11/12 milioane de suflete dar capacitatea sa nu depășește acea necesară pentru 500 000 locuitori, se va înțelege că locuințele sunt întrebuințate până la limite de neînchipuit. [...]
Greutățile materiale se vădesc în înfățișarea caselor, în îmbrăcăminte, în prăvăliile sărăcăcioase, în costul enorm al vieții (o oranjadă în hotel 37 lei - 110 pesos), în starea deplorabilă a șoselelor (sic!).

Îngrijorarea sufletelor se zugrăvește pe fața trecătorilor care, deși cu o firească înclinare către veselie și glumă, cutreieră străzile fără ca să ridice glasul, fără ca să se audă un hohot de râs, pe aceeași stradă unde la 12 noaptea a încremenit orice mișcare.
Scăpat de vitregia bulevardelor se trece prin parcuri care au fost cândva frumoase, dar pe care lipsa de îngrijire le-a transformat în islazuri (sic!), pentru ca să ajungi în fața singurului edificiu important al Bucureștiului contemporan, Conglomeratul «Scânteii». Acolo se tipărește 90% din producția de gazete și cărți românești, adevărată Niagară de hârtie care inundă zilnic țara cu debitul său de idei, al căror caracter se poate închipui. /…/.

În România, lucrătorii nu pot declara greva fiindcă din moment ce ficțiunea politică pretinde că guvernul e format din muncitori, orice încercare de grevă se consideră ca o trădare a clasei muncitoare (în realitate guvernul constituie o nouă aristocrație birocratică).
Salariile sunt mizerabile, o poliție atotputernică (!) înregimentează pe muncitori, iar cei mai puțin inteligenți dintre ei îndopați de propaganda uruitoare a mașinilor de la «Scânteia» se consolează la gândul că dacă nu sunt materialicește fericiți au cel puțin satisfacția că, prin intermediul reprezentanților lor, călăuzesc marșul românsc în direcția unui progres ideal. [...]
Am admirat dârzenia lor, care este hrănită de veacuri și veacuri de luptă. Îi admir și simt că-i iubesc profund pe acești frați latini care umblă în haine devenite prea mari și cu ghete scâlciate pe bulevardele Bucureștilor, înflăcărați de nădejde lângă aparatele de radio care le murmura că frații din Ungaria își scuturau jugul și se însuflețeau ori de câte ori se anunța posibilitatea vagă a unei conferințe care, unificând Germania, ar pune pe tapet și grozava lor problemă și, în sfârșit, așteptând… așteptând…

M-am gândit la ei azi toată ziua în timp ce avionul mă ducea de la București la Praga, gotică și barocă, adânc catolică sub fluturarea drapelelor stacojii, de la Praga la Zürich și acum de la Zürich la Roma.
M-am gândit la ei, care sunt sarea pământului din centrul Lumii Vechi, țara plină de pasiune a cântecelor, a dansurilor și a basmelor. Și mi-am spus că mai târziu sau mai devreme se va dovedi că-i cu neputință să răsucești destine și să stăpânești pe cel ce-și neagă subjugarea.

Pentru că ceea ce contează nu este atitudinea superficială impusă de împrejurări, căci în România, nimeni, nimeni, nici cel ce luptă într-o tabără nici cei ce slujesc în cea potrivnică, nimeni nu trăiește ca și cum această viață ar fi cea reală, cea temeinică, ci, dimpotrivă, ca ceva nesigur și încordat, ce ar trece ca un vis urât în ziua în care s-ar aprinde lumina libertății.”.
În subsolul paginii 3, relatarea “Guvernul R.P.R. își încetează acțiunea în vederea ameliorării nivelului de viață“, preluată din ziarul londonez „Times“, este și mai tranșantă: „Dintre toate statele satelite ale Rusiei, România a fost - măcar în aparență - cea mai puțin atinsă de schimbările ivite în lumea comunistă de la „detronarea“ lui Stalin.

Gheorghiu-Dej, primul secretar al Partidului Comunist din România, a rămas la cârmă, într-o funcțiune sau alta, din ziua în care rușii au instalat pe comuniști la putere. El își menține poziția sa. Au avut loc acțiuni de epurare, dar nu în așa măsură încât să atingă coeziunea partidului. Ele par să fi fost pricinuite mai mult de rivalități personale decât de divergențe politice serioase.
Revoluția din Ungaria a făcut o adâncă impresie în România și a îngrijorat pe șefii partidului. /…/.
Nivelul de trai din România este cel mai scăzut din toată Europa de Răsărit, cu excepțiunea Albaniei.
Dar România este cea mai bogată în resurse naturale, mai cu seamă petrol. Toată lumea e convinsă că România mai e silită să predea Uniunii Sovietice petrol și alte bunuri, drept compensare la renunțarea din partea Rusiei, în 1955, la drepturile sale în societățile mixte sovieto-române înființate după război.
Condițiile acelei înțelegeri nu au fost niciodată publicate.”. 

În loc de concluzii

În articolul „Trupe sovietice staționate în România”, analistul ziarului „Der Sudostdeutsche“ constanta în ediția din 1 noiembrie 1958: „În prezent se găsesc încă unități și comandamente ale Armatei Roșii în România. Retragerea lor nu a fost decât parțială.
În timpul din urmă însă au sosit unități noi la Baia și la Sighet. La Vașcău unde se găsesc mine bogate de uraniu, sunt unități numeroase ale MWD-ului, care sunt încartiruite în orașul Petru Groza, cu locuitori în mare parte sovietici.
O nouă divizie motorizată cu comanda în Constanța a sosit din Bulgaria și este răspândită în acea regiune, mai ales în jurul orașului Medgidia.

Aerodromul din Constanța rezervat în întregime Sovietelor, posedă 50 de avioane noi sovietice de bombardament.
Portul Mangalia, cu împrejurimile lui, până la distanța de 30 km este închis oricărei circulații și se zvonește că Sovietele ar construi, pe lângă baza navală, și una pentru rachete dirijate.
Situația reală dovedește că în România probabil se găsesc azi mai multe trupe sovietice decât înaintea retragerii fictive din vară, sunt însă concentrate în mai puține locuri.”.
În plus, „Le Monde“ din 15 august publica în pagina 8, la rubrica „Știri din țară“, consemnarea

„Noi cetățeni români“: „După retragerea oficială a trupelor sovietice din R.P.R., «Monitorul Oficial» aproape zilnic publică liste întregi de persoane cu nume rusești cărora li s-a acordat cetățenia.
Se presupune că un procent foarte mare al acestor cetățeni sunt ofițeri și tehnicieni sovietici, care au fost înregistrați în armată, în industrie și transporturi, în special navale.”.

Întrucât în istoriografia românească nu este adoptat un termen unanim acceptat referitor la data finalizării retragerii trupelor sovietice din România, mă voi raporta la trei informații complementare. Astfel, Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea și Pompiliu Teodor, autorii sintezei „Istoria României”, apărută în 1998 la Editura Enciclopedică, menționează, la pagina 522, faptul că „La 25 iunie 1958, ultimii 35000 de militari sovietici au părăsit România.”.
Deputatul constănțean Bogdan Bola avansează drept certă data de 17 august 1958.

Mult mai plauzibilă mi se pare consemnarea făcută de regretatul inginer Petre Covacef, la finalul volumului IV „Portul Constanța. Dinastia Erbicenilor. Portul lui Virgil Cotovu. Portul lui Mircea Ulubeanu”, apărut la Editura Ex Ponto în 2015.
Sub titlul „Rușii nu se mai dădeau duși! Plecarea definitivă de la Constanța, și din România, a Armatei Roșii între 6 – 9 iulie 1958”, autorul menționează, preluând informații și imagini din paginile ziarului „Dobrogea Nouă” din 4 și 6 iulie 1958, ca participanți la mitingul organizat în Piața Independenței din Constanța, în ziua de 6 iulie 1958, la ora 17: „Vasile Vâlcu, membru supleant al C.C. al P.M.R., prim secretar al Comitetului Regional al P.M.R. Teodor Vasiliu, președintele Sfatului Popular Regional, Ilie Ionescu, prim secretar al Comitetului orășenesc al P.M.R., Teodor Coman, prim secretar al Comitetului Regional al U.T.M., Marin Stanciu, președintele Sfatului Popular al orașului Constanța (primarul orașului -.n.n.), Maria Chiriță, președinta Comitetului Regional al Femeilor, generalul-maior C. Ionescu, dr. Pimen Fusu, directorul Spitalulului Unificat de Adulți, Boris Zaicenco, directorul S.N.M.C., Dumitru Iordănescu, directorul D.R.N.M., activiști de partid și de stat, reprezentanți ai oamenilor muncii din întreprinderi și instituții, militari ai Forțelor noastre Armate.
Au fost de față, luând loc în tribună, tovarășii V.D. Antipov, consul general al Comisariatului sovietic la Constanța, generalul-locotenent Arhipov, generalul-maior Kopienko.
Au luat cuvântul Gheorghe Enciu, muncitor la S.N.M.C., Gheorghe Bileca, președintele G.A.S., Olga Bancic de la Palazu Mare, plutonierul Albert Lukianovici Albekov, generalul-maior V.S. Arhipov și generalul-maior C. Ionescu.”.
 
Bibliografie:

1. Ion Dumitru, „Un destin între destine. Anii noștri dintre adolescență și maturitate. 23 august 1957 – 26 august 1959”, Vol. XII, Editura Ex Ponto, Constanța, 2020
2. Marian Moșneagu, „Politica navală postbelică a României (1944-1958)”, Editura „Mica Valahie”, București, 2005

Sursa foto:© Colecția Marian Moșneagu. Reproducerea interzisă

Despre Marian Moşneagu
Comandorul (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut la 29 iunie 1961, în comuna suceveană Boroaia, „în pridvorul Bucovinei”, însă în 1976 destinul i-a călăuzit pașii spre Liceul Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza” din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998), unde a finalizat și studiile aprofundate (1999). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). La numai 40 de ani a devenit cel mai tânăr director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi primul ofițer de marină şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).
Este autor al lucrărilor „Ziua Marinei la români” (2002), „Cultul apelor la români” (2004), „Politica navală postbelică a României (1944-1958)” (ediţia I 2005, ediţia a II-a 2006), „Odiseea navei-şcoală «Constanţa»” (2004), „Regele şi Regina Mării Negre. File din istoricul distrugătoarelor & fregatelor «Regele Ferdinand» şi «Regina Maria»” (2006), „O istorie tragică a Marinei Comerciale Române” (2006), „Dicţionarul marinarilor români” (2008), „Eroii Marinei Române” (2009), „Elita Marinei Regale Române în rezistenţa anticomunistă” (2010), „Presa Marinei Române. Dicţionar bibliografic” (2011), „Crucişătorul «Elisabeta» în campanie” (2012), „Serviciul Istoric al Armatei în slujba culturii naţionale” (2013), „Fregata-amiral «Mărăşeşti»” (2014), „Uniformele Forţelor Navale Române” (2016), „Şefii Statului Major al Forţelor Navale. Enciclopedie” (2016), „Amiralii României. Dicționar enciclopedic” (2017), „Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»” (2019), „Armata Română pe frontul Canalului Dunăre-Marea Neagră” (2020) și „Legendele «Albatrosului»” (2021) și coautor al altor 30 de albume, ghiduri, dicționare, enciclopedii, monografii și culegeri de documente. Este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (1992) și al Comisiei Române de Istorie Militară (1999) și redactor-șef al revistelor „Cap Compas”, „Magazin Nautic” și „Misiunea”.

Citește și:
Primul comandant democrat al Marinei Militare Române