Tovarăşul domn amiral Aghiotantul şi nonagenarul (galerie foto)

Eugen Laurian este, din iunie 2005, contraamiral în rezerva Armatei Române. Un amiral de o erudiţie, fineţe şi nobleţe cum rar a avut Marina Română în ultimul secol. Pe lângă toate acestea, domnia sa este, cu certitudine, un rafinat diplomat şi talentat literat. Şi nu unul oarecare. Este bine-cunoscut în mediul militar şi celebru în mediul civil, îndeosebi pentru meritele sale remarcabile şi succesul repurtat în calitate de membru al Comisiei Mixte Interministeriale privind negocierea delimitării spaţiilor maritime ale României. Ca urmare a implicării şi expertizei de care a dat dovadă în perioada 1998 - 2005 în complicata şi dificila cauză privind delimitarea maritimă dintre România şi Ucraina, Televiziunea Română l-a inclus printre eroii filmului documentar “Patriotul”.
 

 
 
 
Membru al Ligii Navale Române, al Asociaţiei “Clubul Amiralilor” şi al Clubului Militar Român de Reflecţie Euroatlantică, în ultimii ani şi-a luat libertatea de a scrie. Iniţial poezie, cu volumele “Calea spre sapienţă” (2016) şi “Gravuri pe suflet” (2017), după un jurământ de abţinere pe care şi l-a impus şi respectat o jumătate de secol, iar recent proză.
 
Impulsionat de către profesorii de limba română, între vârsta de 12 şi 15 ani a scris o serie de poezii nepublicate. Ca urmare, însă, a unui “insucces literar” care l-a marcat în clasa a IX-a, a jurat să nu mai scrie versuri o jumătate de secol. Respectându-şi jurământul luat, nu a mai “cochetat cu literatura” decât în agapele de aniversare a unora dintre colegii săi când, la finalul unui şpriţ, citea unele poezii doar pentru “consum intern”.
 
După împlinirea vârstei de 65 de ani, având jurământul îndeplinit, a revenit către domeniul literaturii, înnodând, după ani şi ani, firul pasiunii pentru poezia clasică. Din anul 2016 este membru al Cenaclului Societăţii Scriitorilor Militari din Bucureşti. Volumul “Frânturi de viaţă cu parfum naval”, apărut anul acesta la Editura constănţeană Ex Ponto, pe care l-am descoperit cu surprindere în Biblioteca “Clubului Amiralilor”, este, aşa cum ne avertizează în “Prefaţă” umoristul Ananie Gagniuc, “Un remember cu şi despre mirifica lume a marinarilor, cu începuturile de studenţie la Şcoala Superioară de Marină, de mus pe navele militare, cu viaţa - dură, dar şi plină de satisfacţii - într-un cadru cazon (nicidecum pension)...”.
 
Pentru că are legătură cu unul dintre documentele de arhivă pe care le deţin, i-am cerut permisiunea să redau relatarea intitulată De vorbă cu... istoria. „Uşa biroului se deschise încet (parcă mult prea încet faţă de alte dăţi) şi în cadrul ei apăruse un bătrânel scund, cu pasul rar dar încă destul de ferm, care părea de-odată cu istoria. În urma lui, un domn - şi el necunoscut - cu mult mai înalt şi trecut de culmea maturităţii, parcă dorea să-l sprijine pe primul în caz de nevoie.
 
Ridicându-mă de pe scaunul biroului aşezat în colţul încăperii astfel încât să am o perspectivă clară asupra celor două uşi - cea pe care tocmai intraseră cei doi domni şi cealaltă, prin care se accesa biroul comandantului Marinei Militare - am zărit în urma musafirilor pe şeful meu nemijlocit, mai-marele Biroului Secretariat al comandamentului care, cu un gest discret, mi-a adresat un semn prin care am înţeles că trebuia să las lucrurile sub autoritatea lui şi să nu-mi fac griji. Am salutat milităreşte, cât am putut de respectuos, şi am asistat la intrarea celor trei în biroul celui mai important amiral de la conducerea Marinei (viceamiralul ing. Grigore Marteş, fost comandant al Marinei Militare în perioada 18 noiembrie 1963-3 iulie 1973- n.n.).

 
Cum trecuse ceva timp (mai mare decât durata obişnuită a unei întrevederi curente prin care cineva “uzita” de bunăvoinţa amiralului) şi cum nu-l putusem întreba pe şeful meu despre ce era vorba (bănuisem că ieşise pe uşa laterală, spre bufetul din care se aducea cafeaua ori ceaiul adecvate unor asemenea vizite), mi-a zburat prin gând ideea că oaspeţii ar putea fi nişte apropiaţi ori, poate, chiar nişte rude ale comandantului. Şi m-am apucat iarăşi de citit.
 
La un moment dat bâzâitul discret al soneriei prin care comandantul obişnuia să mă cheme “la ordin” mi-a întrerupt pasajul extrem de interesant al lecturii. Am intrat închizând uşa în urma mea... La un metru în interior am poziţia cuvenită rostind, cu glasul adecvat: “- Ordonaţi, tovarăşe amiral!”
 
La răspunsul “Vino mai aproape, copile!”, am făcut paşii necesari până în apropierea biroului unde m-am oprit şi am repetat: “- Ordonaţi!” (Cum pe durata deplasării avusesem suficient timp să apreciez că dacă mi se adresase cu apelativul “copile” situaţia în care mă aflam îmi era favorabilă, aşteptam suficient de degajat primirea oricărui ordin. În cele şase-şapte luni de când îndeplineam funcţia de aghiotant al comandantului Marinei sesizasem “obiceiul” amiralului de a mi se adresa cu trei apelative, în funcţie de situaţie. Când îmi spunea “fiule” ori “copile”, îmi dădea un semn că urma să-mi spună ceva ce era “de bine”. Dacă mă apela prin “locotenente”, trebuia să mă aştept la o treabă neutră sau chiar la vreo observaţie ori mustrare.)
- Ai auzit de amiralul Bărbuneanu? - venise pe neaşteptate întrebarea.
- Da! - am răspuns eu hotărât, pentru a nu mă face de râs (crezusem eu!).
Dar întrebarea ulterioară m-a blocat complet:

- Şi ce a fost amiralul Petre Bărbuneanu, dacă ai auzit de el?
Nu ştiam răspunsul!... Pentru a susţine, însă, afirmaţia atât de categorică emisă anterior am bâiguit, cu emoţie:
- A fost... A fost... un amiral... (Numele îmi părea cunoscut. Sigur auzisem de el dar nu-mi aminteam în ce împrejurare şi nici ce funcţie avusese.)
Sesizând un mic surâs pe faţa amiralului, înţelesesem că, chiar dacă mă prinsese “cu mâţa-n sac”, situaţia nu era chiar critică. A continuat:
- Nu ai învăţat în Şcoala Navală că a fost unul dintre comandanţii Marinei Militare?
- Nu!

Adresându-se mie, dar parcă şi celor doi musafiri, a continuat:
- Învăţaţi multe lucruri în cei patru ani de şcoală. Unele foarte bune şi necesare dar şi multe fără rost. (Atunci nu-mi dădusem seama cu exactitate ce a vrut să spună, dar acum cred că se referea, diplomatic, la multitudinea de “ştiinţe sociale” prin care “aprofundam politica partidului”.)
Apoi a continuat:
- Cum, aţi făcut câteva semestre de istorie şi nu vi s-a spus despre comandanţii care au lăsat ceva în urma lor, cât au stat la conducerea Marinei?
- Nu, tovarăşe amiral! - am rostit cu sinceritate.
- Bine!... Uite, de astăzi înainte o să ştii! Tovarăşul amiral Petre Bărbuneanu a fost comandantul Marinei Militare înainte de al Doilea Război Mondial! Şi este aici, în faţa noastră!... Când am ieşit eu ofiţer de marină din şcoală, dânsul era comandantul Marinei Militare!

Uimit, am întors instinctiv privirea către cel mai în vârstă dintre musafirii care stăteau pe cele două fotolii din faţa comandantului, rostind un neconvingător “Să trăiţi, tovarăşe amiral!”, continuând apoi să urmăresc argumentaţia şefului:
- Da!... Tovarăşul amiral Bărbuneanu a fost nu numai comandantul Marinei! Înainte de aceasă funcţie a fost şi comandant al Şcolii Navale pe care tu tocmai ai absolvit-o... Şi comandant al Bazei Navale Maritime, şi comandant al Diviziei de Dunăre, şi comandant al Diviziei de Mare, şi ministru al Marinei din Ministerul Aerului şi Marinei. Ai auzit de acest minister, nu?
- Nu, tovarăşe amiral!
- Normal că nu... Că dacă la istorie nu vă învaţă ceea ce trebuie să ştiţi, de unde să ştiţi? Dar să ştii că vinovaţi nu sunt numai cei din şcoală. Suntem şi noi vinovaţi, cei din comandament. Că doar noi le aprobăm planurile de învăţământ. Dar, poate că nici noi nu avem destulă putere să stabilim tot ceea ce trebuie să învăţaţi voi în şcoală. (Nu ştiu de ce, dar am simţit că ultima remarcă era adresată mai mult musafirilor decât mie.)

Apoi a continuat:
- Copile, uite de ce te-am chemat! Începând de mâine, pe durata a trei zile eşti la dispoziţia tovarăşului amiral Bărbuneanu. Al dânsului şi al fiului său, tovarăşul Petrişor Bărbuneanu, care este şi el absolvent de şcoală navală... Vei lua un ARO (era un fel de “jeep” al vremurilor acelea, pentru care tot românul era extrem de mândru că ţara le putea construi!), că va trebui să vă deplasaţi şi pe teren neasfaltat şi pe nisip. La ora nouă vei fi în faţa acestei adrese pentru a-i prelua. (Şi îmi întinsese un bileţel pe care am sesizat scrisul ce-mi devenise familiar al amiralului Marteş). Vei începe de la Vama Veche, de la graniţă, şi vei continua până dincolo de Capul Midia pentru a-i arăta tovarăşului amiral tot ceea ce doreşte să vadă. Vei putea intra în toate unităţile Marinei, acolo unde dânsul doreşte!
- Tovarăşe amiral, vreau să văd mai ales porturile, plajele şi falezele litoralului şi mai puţin unităţile militare. (Cum era prima intervenţie în discuţie a amiralului Bărbuneanu, vocea tărăgănată şi puţin nesigură m-a surprins).
- Tovarăşe amiral, veţi merge oriunde doriţi. Aveţi aprobarea mea şi locotenentul vă va însoţi în orice loc veţi considera necesar. (Am înţeles că precizarea amiralului Grigore Marteş, deşi era adresată musafirului său, era mai mult pentru mine şi mai puţin pentru cei doi interlocutori!).
- Am înţeles, tovarăşe amiral! - veni răspunsul meu aproape automat. Aşa voi face!
- Bine!... Poţi să pleci!
Am rostit un “Să trăiţi!” hotărât şi am părăsit biroul.

După alte câteva zeci de minute uşa s-a deschis şi am văzut chipurile zâmbitoare ale celor doi ieşind din biroul comandantului. În spatele lor era acelaşi şef al Biroului Secretariat care îi condusese şi la venire. S-au apropiat de mine (luasem deja poziţia corespunzătoare de respect militar), mi-au întins mâna iar fiul amiralului mi-a transmis:
- Domnule locotenent, ne vedem mâine dimineaţă!
 
Pe litoral, cu “Domnul” Amiral
 
A doua zi la ora fixată, împreună cu mândreţea de ARO nou şi şoferul pe care îl solicitasem de la Secţia Gospodărie a comandamentului, aşteptam la adresa cu pricina.
Exact la ora 9.00, de parcă ar fi voit să dea ora exactă, cei doi ieşeau din clădirea în care erau cazaţi.
Obişnuit cu deprinderea amiralului Marteş de a călători pe locul din dreapta şoferului, l-am invitat pe ex-comandantul Marinei să ocupe locul respectiv.
- Mulţumesc, domnule locotenent, dar acolo veţi sta dumneavoastră. Noi vom călători în spate.
- Am înţeles, tovarăşe amiral! - am replicat eu.
Şi după ce m-am asigurat că musafirii şi-au ocupat locurile, am urcat alături de şofer.
 
În afara unor explicaţii legate de realizarea canalului de acces în portul militar Mangalia şi a podului mobil care se ridica peste acest canal ori de câte ori era necesară intrarea sau ieşirea navelor ce aveau o înălţime mai mare decât cea normală de acces de sub pod, cei doi nu au discutat mare lucru pe durata deplasării. Probabil fuseseră absorbiţi de ceea ce vedeau pe ambele părţi ale drumului.
 
Ajunşi la Vama Veche, am intrat cu ARO-ul pe plajă, până aproape de buza mării, şi am coborât. Parcă, dintr-o dată, chipul amiralului întinerise întrucâtva. Şi ridurile lăsate de grijile vremurilor trăite parcă erau mai puţin vizibile. Părea din ce în ce mai luminos la chip. Iar trupul mărunt al bătrânului amiral parcă luase o altă alură, parcă mai luase câţiva centimetri în înălţime. A stat câteva minute cu faţa spre mare inspirând adânc de câteva ori, de parcă abia acum avea toată libertatea de a-şi umple plămânii cu aerul curat adus de uşoara briză ce bătea dinspre est. A oftat în repetate rânduri, apoi s-a întors cu faţa spre mine.
 
Simţind că dorea să mi se adreseze, am prevenit dialogul:
- Tovarăşe amiral, vă rog să ordonaţi unde aţi dori să mergem şi ce aţi dori să facem pe această plajă.
- Domnule locotenent, mi-e de ajuns şi numai statul la un metru de apa mării şi privitul undelor marine care atacă plaja. A trecut multă vreme de când nu am mai fost atât de aproape de mare. Ştii, eu am trecut de nouăzeci de ani şi nu ştiu dacă voi mai avea posibilitatea şi puterea de a mai reveni la malul mării. Acum un an, pe vremea asta, am împlinit treizeci de ani de când am fost trecut în rezervă de către mareşalul Antonescu, iar în decembrie anul acesta voi face şi 25 de ani de la cea de a doua pensionare. Că după război am fost, pentru un an şi ceva, ministru subsecretar de stat pentru Marină în Ministerul de Război. De aceea mi-am dorit să revăd marea.
Tăceam. Nu-mi venea să cred ceea ce auzeam. Tăceam şi ascultam.
 
Negăsind altă cale de a susţine dialogul, tăceam.
Tăceam şi încercam a reţine ceea ce avea să-mi spună istoria. Căci acele vorbe veneau de la un om ce vieţuise, parcă, într-o altă lume. Alta decât aceea ce-mi era dat s-o trăiesc eu. Am avut senzaţia acută că vorbesc cu istoria şi trebuia doar să ascult.
 
Apoi a continuat:
- Pe vremea mea, Vama Veche era doar un mic sătuc de pescari. Avea câteva case, dar cele mai multe dintre ele erau un fel de colibe. Şi nu erau aşa de apropiate de plajă. Pe plajă vedeai doar bărcile pescăreşti scoase pe nisip şi legate de nişte pari infipţi în pământ. Şi cred că plaja era mult mai mare. Căci o luam în calcul şi la apărare împotriva debarcării desantului maritim. Cum plaja era atât de apropiată de Bulgaria, ne temeam ca nu cumva ruşii să o vizeze pentru o debarcare şi o eventuală joncţiune cu forţele bulgare care ar fi putut ataca din sud. Pe atunci bulgarii nu aveau graniţă la Vama Veche. Era undeva între Varna şi Balcic. (Visam... Credeam că un tunel al timpului mă dirijase către o altă lume.)
 Dar întrebarea distinsului amiral mă scosese din reverie:
- Ştii cum se face o debarcare, nu?
- Nu, tovarăşe amiral! Am citit câte ceva despre debarcarea americanilor pe coasta Normandiei, din iunie 1944, dar nu pot afirma că ştiu mai multe.
- Dar nu aţi învăţat la Şcoala Navală despre debarcare?
- Nu mai mult decât că este o procedură de atac al litoralului inamic pentru a deschide un nou front sau direcţie de atac.
- De fapt ai dreptate, domnule locotenent... Că debarcarea se învaţă mult mai târziu... Se face la Şcoala de Război. Dacă ai să urmezi această şcoală ai să ştii şi cum se organizează dar cum se desfăşoară o debarcare. Şi dacă o să ştii asta, vei pricepe şi cum te poţi apăra împotriva ei.
(Întâmplarea ori, poate, soarta a făcut ca numai după opt ani, urmând cursurile celei mai prestigioase instituţii de învăţământ militar, să învăţ asiduu despre debarcare. După alţi şapte-opt ani, ajungând conferenţiar la catedra de marină din Academia Militară Generală, să şi predau cursurile referitoare la debarcarea maritimă, dar şi pe cele privind modalitatea de respingere a unei astfel de debarcări. Să fi fost voia destinului care ar fi tras cu urechea la discuţia mea cu istoria?... Nu ştiu! Dar n-ar fi exclus.)
- Domnule locotenent, aici la Vama Veche se poate face o debarcare, dar de dimensiuni mici. Vei vedea când vom merge mai la nord că există alte plaje unde pot debarca forţe mult mai mari.
- Am înţeles, tovarăşe amiral!
Dintr-odată, se opri. Se întoarse cu faţa spre mine şi am simţit că urmează să-mi spună ceva extrem de important:
- Domnule locotenent... Pot să te rog ceva?
- Da, tovarăşe amiral!
- Am petrecut în Marină mai mult de patruzeci de ani. În această lungă perioadă toată lumea mi se adresa folosind doar expresia “domnule”. (Bănuind despre ce-i vorba, am simţit un fior rece pe şira spinării.) Desigur, după anii cincizeci din ce în ce mai multă lume mi s-a adresat şi cu “tovarăşe”. Sunt obişnuit şi cu această formulă. Şi mai ştiu că la o plenară sau congres al partidului s-a recomandat să se vorbească numai cu “tovarăşe”. Dar fiind acum pe malul mării vreau să retrăiesc clipele pe care le-am trăit atunci. Că nu ştiu dacă mai apuc să revin pe litoral.
- Am înţeles, domnule amiral! - am subliniat eu accentuând, înadins, cuvântul “domnule”. Vă rog să mă scuzaţi că nu am folosit cel mai adecvat apelativ.
 
(Doamne, ce făcusem? Eu, locotenent - cel mai mic grad de ofiţer din armată şi cu cea mai mică funcţie de locotenent din Marină - eram “tovarăş” cu cel ce purta cel mai înalt grad de amiral? Şi, în plus, domnia sa având o vârstă de peste nouăzeci de ani şi eu aproape un copil care abia trecuse de douăzeci şi doi! Unde mi-au fost mintea şi buna cuviinţă? Ori, poate, educaţia din şcoala militară îşi spunea atât de pregnant cuvântul?)
 
Am avut o jenă teribilă că nu-mi dădusem seama, până atunci, cum ar fi trebuit să vorbesc cu cel mai în vârstă dintre amiralii ţării. Că doar nu eram “tovarăş” cu un domn mai în vârstă decât mine cu aproape şaptezeci de ani. Probabil că ruşinea s-a manifestat şi pe obrajii mei că, imediat, amiralul a continuat:
- Te rog să nu te superi, domnule locotenent!... Dar aşa mă simt mult mai bine...
Probabil pentru a atenua şocul produs a continuat:
- Mi-a spus amiralul Marteş că ai fost şef de promoţie şi de aceea te-a luat la cabinetul său. Sunt sigur că o să mă înţelegi!...
A urmat o perioadă destul de lungă de tăcere, apoi amiralul a propus să facem şi câteva poze. Imediat, Petrişor Bărbuneanu şi-a scos aparatul de fotografiat pe care-l purta la umăr. L-a deschis şi a tras câteva instantanee în care şoferul maşinii - caporalul Giurcă - şi cu mine îl flancam pe distinsul amiral. Chemând apoi şoferul, l-a rugat să ia şi el câteva fotografii în care să apară şi fiul amiralului alături de noi.
 
(La câtva timp după înapoierea lor la Bucureşti am primit, pe adresa comandamentului, un set de fotografii pe care le luase Petrişor pe plaja de la Vama Veche. Pe spatele uneia dintre ele scria: “În amintirea unei plimbări cu cel mai în vârstă amiral - Viitorul vă aparţine!, ing. semnătura, 17.09.1971 - Mangalia”)
Ajunşi în zona localităţii 2 Mai, în apropierea cazărmii bateriei de artilerie de coastă, amiralul rupse tăcerea:
- Pe vremuri aici era o poziţie a artileriei de coastă care apăra intrarea în portul Mangalia. Avea tunuri germane Krupp de ... milimetri calibru. (Nu auzisem bine vocea înceată a amiralului şi nici astăzi nu cunosc ce calibru aveau tunurile!) Bănuiesc că tot artilerie de coastă este şi acum. Că poziţia este potrivită pentru aşa ceva.
- Da... Este o baterie de artilerie de coastă cu tunuri de 130 mm - am precizat eu. Sunt tunuri ruseşti care sunt şi antiaeriene şi antinavale. Doriţi să intrăm în unitate, domnule amiral?
- Nu, domnule locotenent!... Dar, oricum, îţi mulţumesc pentru intenţie. Nu vreau ca după câteva zile să vină “unii” să te întrebe ce am văzut şi am făcut în această cazarmă. Căci ştiu că aşa se procedează! Că aşa se proceda şi pe vremea mea! Nu vreau să-ţi creez probleme de care nu ai nevoie.
Surprins de logică, răspund:
- Dar avem aprobarea comandantului Marinei!...
- Da... Ştiu... Dar e mai bine aşa cum îţi spun eu!
Am tăcut şi am continuat traseul stabilit.

Ajunşi pe faleza înaltă a Mangaliei, de unde puteam observa extrem de bine întreaga plajă (de pe care mă bălăcisem în fiecare duminică, până cu două săptămâni înainte), aud întrebarea surprinzătoare a interlocutorului:
- Cam când a apărut această plajă, domnule locotenent?
- Cred că a fost dintotdeauna... Sau, poate, doar de când a fost construit digul de nord al portului.
Mi-a zâmbit şi m-a lămurit:
- Când am venit eu prima dată în Mangalia, după ce am absolvit Şcoala Navală de la Fiume, plaja aceasta nu exista. Cred că era prin anul 1903-1904. (Doamne!... Pe ce lume eram... Pe atunci amiralul Marteş nici nu era născut... Şi nici România nu era cea de astăzi!) Nisipul a început să se adune numai după ce Marina Română a construit digul pe care-l vezi ca să adăpostească intrarea în rada portului Mangalia. Tot în acea perioadă s-a tăiat şi canalul prin care navele pot intra şi ieşi din port. Până atunci lacul Mangalia nu avea legătură cu marea. Noi, oamenii, am făcut această legătură.

Tare aş fi dorit să-l întreb cum s-a putut săpa acel canal cu tehnologia de atunci, şi cât a durat construcţia lui, şi multe altele, dar mi-am înfrânt curiozitatea. Însă întrebarea care mă tortura de când auzisem anul revenirii în ţară după durata studiilor de la Fiume nu mi-am putut-o reprima. De aceea am îndrăznit:
- Dacă aţi venit în ţară în anul 1903 înseamnă că aţi participat şi la Primul Război Mondial, nu?
- Da, domnule locotenent. Eram tânăr pe vremea aceea. Cred că aveam vreo 35 de ani când am atacat navele austro-ungare staţionate la Rusciuk (Ruse de astăzi).
Citisem câte ceva despre acel atac, de aceea am întrebat:
- Cum?... Aţi făcut parte din echipajele care au întreprins acţiunea navală de la Ruse împotriva flotei austro-maghiare?
- Pe atunci se chema Rusciuk, nu Ruse. Da... Am fost comandantul navei “Bujorescu” şi am atacat cu două torpile navele inamice.
În tot acest timp Petrişor, fiul amiralului, asculta şi el, uimit la fel ca mine, cuvintele celui ce scrisese istoria Marinei cu multe decenii în urmă. Sau poate că le mai auzise dar nu dorea să intervină pentru a nu întrerupe firul dialogului.
(Mi se părea că visez. Aveam, ca interlocutor, un om care participaseră ca ofiţer la Primul Război Mondial şi-mi povestea despre acţiuni militare trăite, în timp ce eu nu fusesem născut nici la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. Era un dar divin această întâlnire! Oare ce să-l mai întreb?)

Ştiind că atacul celor trei şalupe româneşti nu a avut rezultatul scontat, am îndrăznit:
- Şi cum s-a desfăşurat atacul?
- Era noapte. Şi noi ne bazasem mult pe elementul surpriză, că acţiunea s-a desfăşurat chiar în noaptea în care România declarase război Austro-Ungariei. Ne-am apropiat, la adăpostul întunericului şi al malurilor, de locul în care erau acostate monitoarele şi navele de sprijin adverse şi am lansat torpilele. Pesemne că distanţa de la care am lansat a fost prea mare că doar una dintre torpile şi-a atins ţinta.
Era o navă de aprovizionare cu muniţii care a explodat şi s-a scufundat. Din păcate, nici unul dintre monitoare nu a fost atins. Şi obiectivul nostru principal acestea erau - monitoarele. Abia mult după acţiune am aflat şi cauza rezultatului slab: o parte din ofiţerii de la bordul şalupelor torpiloare fuseseră aduşi de puţină vreme de la mare şi încă nu erau deprinşi cu Dunărea. Cum la mare ţi se pare că, întotdeauna, ţărmul este prea aproape şi te fereşti de el să nu te pui pe uscat, aceeaşi senzaţie au avut-o şi pe fluviu. Şi au lansat de prea departe, iar torpilele au fost derivate prea mult de curentul Dunării. Puteam obţine un rezultat mult mai bun... Că aproape toţi ofiţerii navelor duşmane erau plecaţi în oraş la o petrecere şi nu am fi avut vreo reacţie de apărare. Dar aşa a fost să fie...

- Aţi avut pierderi în echipaje?
- Nu... Toţi ne-am întors în baza de la Giurgiu. Iar după câteva zile, tot pe timp de noapte, ne-am redislocat mai jos de Olteniţa că baza de la Giurgiu nu mai era în siguranţă. Putea fi bombardată oricând de pe malul bulgăresc.
Părea că retrăieşte acele vremuri. Se întorsese iar cu faţa spre mare privind ceva ce numai el putea observa. Era, probabil, invizibilul timp ce se scursese de la primul război mondial.
După câtăva vreme i-am curmat reveria:
- Şi după redislocarea navelor ce aţi mai făcut?
- Am fost numit, apoi, comandant al Grupului de nave port-mine din cadrul Apărărilor sub Apă. Din această poziţie am condus lansarea barajelor de mine din amonte de Turtucaia pentru ca monitoarele inamice să nu poată pătrunde în spatele apărării noastre din capul de pod de la sud de Dunăre.
- Şi apărarea a rezistat?
- Pe Dunăre, da!... Monitoarele austro-ungare şi-au dat seama de existenţa unor baraje de mine şi nu au îndrăznit să pătrundă în aval. Ar fi sărit pe mine şi noi asta aşteptam. Dar şi-au sprijinit atacul trupelor terestre cu artileria de la bord din poziţii aflate în amonte de baraje. Din păcate, apărarea noastră nu a rezistat pe uscat. Bulgarii şi nemţii au rupt apărarea în flancul dinspre Silistra şi au reuşit să încercuiască trupele noastre într-un cap de pod. De acolo a trebuit să le retragem peste Dunăre şi am participat cu toate navele la această operaţiune. Au fost multe pierderi. Am pierdut şi nave din cadrul grupului pe care-l conduceam.
- Am citit undeva că nu s-a putut realiza apărarea la Turtucaia şi că armata română a avut multe pierderi. Ce s-a întâmplat după aceea?
- Ne-am retras cu navele în aval, în zona Brăila-Galaţi. De acolo am acţionat sporadic în funcţie de evoluţia frontului terestru. Dar nu au mai fost acţiuni de anvergură.
(Doamne, câte informaţii importante deţinea amiralul! Oare le-o fi consemnat undeva, în vreo lucrare?) L-am întrebat:
- Aţi scris ceva despre aceste acţiuni? Există vreo carte care să le detalieze?
- Eu nu am scris. Dar au fost alţii care au tratat destul de bine luptele din Primul Război Mondial. Au scris şi unii marinari, dar cea mai completă lucrare este aceea a lui Constantin Kiriţescu. Ai citit-o?
- N-am citit-o, domnule amiral!... Nici nu am ştiut că există o asemenea carte.
- Dacă ai s-o găseşti, citeşte-o. Este foarte interesantă şi tratează corect toate evenimentele de atunci.
(Am căutat opera lui Kiriţescu ani la rând dar nu am dat de ea. De-abia după ce am ajuns cadru didactic în Academia Militară Generală am descoperit-o la “fondul secret” al bibliotecii. Se împrumuta doar cu aprobare specială că nu trebuia “văzută” de toată lumea. Am reuşit s-o citesc. Avea dreptate amiralul Bărbuneanu. Era o lucrare monumentală. O carte de căpătâi pentru oricine doreşte să înţeleagă ce s-a petrecut în Primul Război Mondial.)
După câteva momente în care toţi am admirat necuprinsul mării, am schimbat registrul discuţiei:
- Domnule amiral, aţi fost comandantul Şcolii Navale din Constanţa, dar aţi absolvit şcoala de formare a dumneavoastră la Fiume. Era vreo deosebire în pregătirea cursanţilor, ca tematică şi mod de abordare?
- Era... La Fiume se învăţa mai... “nemţeşte”. Dar ştii unde era Fiume?
- Ştiu că era undeva în Adriatica. Probabil că pe coasta Italiei. Că doar numele are rezonanţă italiană.
- Numele are, dar oraşul nu era deloc italian. Era pe coasta austriacă, pe atunci. Astăzi îi spune Rijeka şi e pe coasta Iugoslaviei, în zona croată.
 
(Cum în practica de vară din anul doi a Şcoalii Navale navigasem cu bricul “Mircea” prin Marea Adriatică, până la Split, şi cum nu trecusem de portul Rijeka, înţelesesem că acel loc trebuia să fie mult dincolo de punctul terminus al marşului nostru. Doamne, cât se schimbase lumea de când interlocutorul meu devenise ofiţer! Oare aşa va evolua şi în următoarea jumătate de veac?)
 
Alte câteva poze luate de fiul amiralului (care între timp apucase să-mi spună că este profesor universitar la Politehnică, în Bucureşti) au marcat finalul vizitei pe faleza oraşului Mangalia.
Pe timpul deplasării spre nordul localităţii, pentru a aspecta şi acea zonă de litoral, amiralul a rupt din nou tăcerea:
- Ştii, domnule locotenent, că pe vremea mea Comandamentul Marinei Militare era la Bucureşti?
- Da, domnule amiral! (Ştiam dintr-o discuţie anterioară cu amiralul Marteş pe care-l însoţisem în Capitală pentru o activitate, la minister.)
- De ce l-or fi adus la Mangalia?... Că doar locul lui nu este la marginea ţării!... Aici, pe litoral, trebuie să fie un comandament care să conducă nemijlocit forţele angajate în luptă. Şi acesta nu trebuie să fie doar la câţiva km. de frontieră, ci undeva mai în centru. Aşa a fost şi între cele două războaie mondiale şi în timp de război. (Afirmaţia m-a surprins total. O auzisem pentru prima dată. Şi, apoi, pe vremea aceea găseam normal ca locul conducerii Marinei să fie la mare şi nu în altă parte.) Locul conducerii Marinei trebuie să fie aproape de minister şi de celelalte comandamente de forţe. Acolo se iau deciziile cele mai importante. Dar, multe s-au schimbat în ultima vreme şi nu toate spre binele ţării! (Bănuiam spre ce bătea, dar nu am avut curajul să încerc dezvoltarea subiectului.)
Ajunşi la limita oraşului (un sanatoriu TBC, pe atunci), am oprit maşina şi am coborât. Faleza înaltă domina întreaga zonă a nordului Mangaliei. (La acea dată limita dinspre nord a oraşului era pe actualul amplasament al sensului giratoriu care permite, acum, intrarea pe linia de centură şi pe strada Rozelor.)
- Uite!... Aici era o altă poziţie de artilerie de coastă. Era “sora” celei de la 2 Mai. Aceasta apăra intrarea dinspre nord, a portului. Acum văd că nu mai este nimic. Poate că nici nu mai este nevoie. Cine ştie!...
 
Remarca părea să fie ca un fel de punct final al discuţiei din acea zi. Nonagenarul amiral Petre Bărbuneanu se întoarse din nou cu faţa spre Est şi respira adânc aerul curat al mării adus de vântul care se înteţise întrucâtva. Părea a dori să rămână singur. Doar el şi marea...
 
Sesizând doleanţa, fiul său mă abordă, întrebându-mă:
- Ce ştii, domnule locotenent despre retragerea din Crimeea?
Intuind că era vorba despre acţiunile Marinei pentru salvarea unei mari părţi a armatei române blocate de sovietici în Crimeea, în primăvara anului 1944, am răspuns:
- Am auzit câte ceva despre acţiunile Marinei pentru retragerea unor trupe române blocate de către sovietici în zona Sevastopolului, dar prea multe nu ştiu. La Şcoala Navală se vorbea cam pe şoptite despre aceasă operaţie şi numai de către unii profesori care discutau prin pauze cu noi, elevii. Iar de citit, nu am găsit nimic pe această temă prin biblioteca şcolii.
- Este normal să nu se scrie nimic, acum. Dar, poate, mai târziu va veni şi vremea să se scrie! Că această operaţie a fost una dintre cele mai importante pe care le-a desfăşurat Marina în război. Şi a fost şi cea mai complicată şi crudă. Ți-o spune unul care ştie bine ce s-a întâmplat atunci.
- Cum, aţi participat la retragerea din Crimeea? - a venit, instantaneu şi de nestăvilit, surprinderea mea.
- Eu nu... Dar mulţi dintre prietenii mei din Şcoala Navală, da... Cei cu doi-trei ani mai mari ca mine. Eu am terminat şcoala abia în 1944, când războiul era aproape încheiat. Mi-au povestit ei cum a fost... Cei care au scăpat cu viaţă... A fost un dezastru... Multe nave au fost avariate sau distruse şi foarte mulţi oameni au dispărut în adâncul mării... Cel mai groaznic a fost când aviaţia rusă ne-a bombardat navele ce se retrăgeau imediat ce au plecat din Sevastopol. Unul dintre distrugătoarele noastre a fost atins. Nu s-a scufundat dar mulţi marinari au murit.
 
(Ascultam înmărmurit relatarea fiului amiralului şi din nou am avut senzaţia că vorbesc cu istoria. Poate de aceea s-o fi retras din Marină. Din cauza relatărilor despre dezastrul de la acea retragere.)
L-am întrebat:
- De ce n-aţi mai rămas în Marină?
- Vezi, domnule locotenent... Tatăl meu fusese comandantul Marinei încă înainte de război... Şi după război a fost câtăva vreme ministru pentru Marină... Simţeam că vremurile urmau să se schimbe după ce au năpădit ruşii... Şi într-adevăr s-au schimbat... Iar eu nu mai aveam nici o perspectivă în armată... De aceea m-am retras.
 
După o vreme, m-a întrebat:
- De ce te-ai făcut ofiţer de marină, domnule locotenent?
Nu ştiam ce să-i răspund. Chiar, de ce mă făcusem marinar?... După câteva clipe de gândire i-am răspuns:
- Ştiţi... Eu am făcut Liceul Militar la Câmpulung Moldovenesc... Iar la terminarea liceului fiecare absolvent a trebuit să opteze pentru o anume specialitate militară. Cum nu văzusem marea până atunci, mi s-a părut a fi cea mai tentantă ofertă. Citisem anterior romanul lui Radu Tudoran, “Toate pânzele sus”, şi rămăsesem profund impresionat de viaţa pe mare. De fapt, eram deja intrat la şcoala navală şi încă nu văzusem marea.
- Păi, cum aşa?
- Pentru că examenul de admitere l-am susţinut la Câmpulung, prin iunie, iar la Constanţa am început şcoala după vacanţa de vară, abia pe la mijlocul lui septembrie. Dacă îmi amintesc bine, dintre colegii care am ajuns în gara din Constanţa, cu trenul venit din zona Moldovei, doar vreo trei au văzut marea înainte. Majoritatea, printre care şi eu, o ştiam doar din cărţi. De aceea de la gară ne-am dus toţi pe faleză, unde am zăbovit câteva ore înainte de a merge la şcoală. Iar când am ajuns acolo plutonerul de companie, care ne aştepta, ne-a muştruluit zdravăn pentru întârziere. Ştia la ce oră ajunge trenul şi venise din timp să ne echipeze şi să ne repartizeze pe clase şi dormitoare. Am scăpat de dojeneli abia după ce unul dintre noi i-a spus că, nevăzând marea până la acea dată, ne-am oprit pe malul ei s-o admirăm. A zâmbit şi ne-a lăsat în pace după ce, anterior, ne spusese că şi-a pierdut toată după masa aşteptându-ne.
Intervenţia amiralului m-a făcut să cred că în tot acest răstimp ascultase cu atenţie discuţia noastră:
- Nici eu nu văzusem marea înainte de a ajunge la Şcoala Navală de la Fiume! Închipuiţi-vă, am văzut mai întâi Marea Adriatică şi abia după aceea Marea Neagră!
 
Apoi m-a întrebat:
- Crezi, domnule locotenent, că ar fi destulă vreme ca astăzi să ajungem şi pe plaja de la Costineşti? În drum către ea ar fi bine dacă am trece şi prin staţiunile ce se construiesc la nord de Mangalia. Nu le-am văzut, încă. Le-a văzut Petrişor şi mi-a povestit că sunt interesante. Ar fi bine dacă le-am putea vedea.
- Mergem, domnule amiral! Şi în funcţie de cât va dura parcursul prin staţiuni vom vedea dacă ne rămâne timp şi pentru Costineşti. Oricum, dacă nu vedem Costineştiul astăzi îl vom vedea mâine.
 
Ne-am urcat în maşină şi am străbătut încet cele câteva străzi ale staţiunii Saturn. Cum erau încă multe hoteluri în stadiu de construcţie, basculantele şi alte maşini ce cărau materiale ridicau suficient de mult praf încât nu ne-am dorit o plimbare pe jos. Aşa că ajunşi la capătul de nord al Saturnului am oprit pentru moment ARO-ul şi am coborât să vedem plaja dintre Saturn şi Venus.
- Vezi, domnule locotenent, şi aici este o plajă. Şi încă destul de mare. Dar aceasta nu va fi vreodată ţinta vreunei debarcări. Ştii de ce?
- Nu.
- Pentru că în spatele ei se află lacul pe care-l vezi. Şi de ce să vină aici o forţă de debarcare, când după ajungerea pe plajă ar mai trebui să treacă şi un lac? Nu... Această plajă nu este propice debarcării.
- Da... Sunt convins că aşa este. Dar nu mă gândisem înainte.
- Ce crezi?... Putem trece cu maşina direct pe plajă până la viitoarea staţiune? Sau trebuie să ocolim?
- Ştiu că nu este un drum practicabil între Saturn şi Venus. Putem încerca deplasarea chiar pe limba mării, dar riscăm să ne blocăm.
- Atunci să mergem pe drumul cunoscut!
 
Ajunşi în celelalte staţiuni turistice din nordul Mangaliei, rolul principal i-a revenit lui Petrişor. Constatând că ştie mult mai bine decât mine principalele repere ale acestora (în cele şase-şapte luni de când lucram în Mangalia, abia dacă trecusem de două-trei ori prin staţiuni), l-am lăsat de “domnul profesor” să-i explice amiralului tot ceea ce îl interesa. Cum deplasarea s-a făcut şi cu maşina dar şi pe jos, când am ajuns la capătul de nord al Neptunului, amiralul părea destul de obosit. Nu a dorit să vadă şi staţiunea Olimp. Acolo se lucra cel mai intens, dintre toate staţiunile, la realizarea unor obiective turistice. Ne-a spus:
- Haideţi să mergem acasă că ne-o fi de ajuns pentru astăzi. Vom continua mâine de unde am rămas.
La coborârea din maşină, Petrişor Bărbuneanu mi-a precizat:
- Domnule locotenent, ne vedem mâine tot la ora 9.
- Am înţeles, domnule profesor. Voi fi aici la ora fixată.
În ziua următoare, cu puţin timp înaine de a lua ARO-ul şi a mă deplasa pentru întâlnirea cu cei doi (erau istoria personificată şi abia aşteptam să aud noi amintiri din altă epocă!), m-a chemat comandantul Marinei în biroul său şi mi-a comunicat:
- Astăzi nu mai mergi la tovarăşul amiral Bărbuneanu! Se pare că ieri a răcit puţin şi deocamdată nu mai poate continua vizita. Vom vedea mâine dacă va mai dori să meargă.
Mi-a scăpat instantaneu:
- Păcat!... Tare aş fi dorit să continuăm... Mi-a spus domnul amiral Bărbuneanu atâtea lucruri interesante despre zonele pe care le-am văzut şi despre acţiuni la care a participat în Primul Război Mondial, încât mi-ar părea rău să nu aud şi restul.
Am sesizat o uşoară reacţie pe chipul comandantului Marinei imediat ce am rostit sintagma “domnul amiral”.
- Ia stai jos! - (era pentru prima dată când amiralul mă invita să iau loc la măsuţa din faţa biroului său la care cu două zile în urmă stătuseră cei doi oaspeţi.) A continuat:
- Ai spus “Domnul amiral Bărbuneanu”. De ce? Mie nu mi te-ai adresat aşa niciodată.
 
Înţelegând că am greşit, mi-am cerut scuze. Apoi i-am povestit cum pe plaja de la Vama Veche fostul comandant al Marinei m-a rugat să mă adresez cu acest apelativ. Amiralul Marteş zâmbea:
- Da... Şi eu am prins vremea în care se vorbea cu “domnule”. Şi încă mulţi ani. S-a trecut la “tovarăşe” şi va trebui să vorbim aşa... Dar parcă atunci era mai mult respect. Deşi mi-ar plăcea să mi se mai spună “domnule”, tu să mi te adresezi tot cu “tovarăşe”! Că te scapi vreodată şi cine ştie cine aude... Şi dacă ne înţelege greşit, nu este bine.
Apoi i-am povestit de senzaţia pe care am avut-o vorbind cu nonagenarul amiral:
- Tovarăşe amiral, cât timp am vorbit cu fostul comandant al Marinei am avut impresia că discut cu istoria. (Evitasem, în mod special, să folosesc atât expresia “domnul”, cât şi “tovarăşul”.) Era atât de ireal ceea ce am simţit ieri, încât cred că am vorbit cu istoria. De parcă o persoană importantă din istorie s-a întors în timp şi am discutat împreună.
- Nu fiule!... Nu ai discutat tu cu istoria! Doar istoria a vorbit cu tine!... Şi să ţi minte asta toată viaţa!... Că nu vei mai avea multe ocazii să întâlneşti oameni care au făcut şi Primul Război Mondial şi pe cel de-al Doilea!!!
 
După ce am părăsit biroul comandantului, m-a cuprins un sentiment contradictoriu. Nu ştiam dacă era cazul să fiu încântat sau să regret. Să mă bucur că am avut ocazia să discut cu un asemenea om ce trecuse prin atâtea întortocheli ale istoriei sau să-mi pară rău că nu am mai putut continua dialogul. Cred că era şi una şi cealaltă! Şi nu a mai fost un “mâine” în care să ne continuăm deplasarea şi dialogul!
 
Probabil, vântul de la jumătatea lui septembrie, aproape tomnatic, şi inspiraţiile adânci de aer marin prin care amiralul Petre Bărbuneanu dorea să absoarbă toată imensitatea mării au făcut să nu mai am ocazia să ascult “vocea istoriei”. Cred că a dorit să “inspire atâta mare” încât să-i ajungă pentru tot restul vieţii! (Şi Divinitatea i-a mai dăruit încă opt ani!)”.
 
Bibliografie:
 
Eugen Laurian, “Frânturi de viaţă cu parfum naval”, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2018
Marian Moşneagu, “Amiralii României. Dicţionar enciclopedic”, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2017
 
Sursa foto: Colecţia contraamiralului (rtr) dr. Eugen Laurian
 
Despre Marian Moşneagu
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân“ (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius“ Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 
Citeşte şi:
 
Comandorul (r) Marian Moșneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană
 

Interviu online cu comandor (r) Marian Moșneagu. „Pentru mine, uniforma a fost nu numai o emblemã, ci și un standard de viațã“ (galerie foto)

Lumea marinarilor
 
Contrabandistele din Galaţi Primele distrugătoare româneşti (galerie foto)