Drepturile tale Când te poate urmări un investigator sub acoperire?

Instituția investigatorilor sub acoperire reprezintă o metodă specială de cercetare în cadrul procesului penal, utilizată în special în combaterea criminalității organizate și a altor infracțiuni grave. Această tehnică presupune infiltrarea unui agent de poliție sau a unui colaborator într-un mediu infracțional, sub o identitate falsă, cu scopul de a obține informații și probe necesare pentru descoperirea și dovedirea infracțiunilor. În contextul protecției drepturilor fundamentale și al principiilor unui proces echitabil, utilizarea investigatorilor sub acoperire ridică numeroase probleme juridice și etice, care necesită o reglementare atentă și un control strict al autorităților competente.

În România, instituția investigatorului sub acoperire a fost introdusă pentru prima dată prin Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri. Această lege a definit investigatorul sub acoperire ca fiind un polițist special desemnat, care acționează sub o altă identitate decât cea reală, cu autorizarea procurorului, pentru a strânge date și informații privind existența infracțiunilor și identificarea făptuitorilor. Ulterior, această instituție a fost extinsă și la alte categorii de infracțiuni, fiind reglementată în prezent de Codul de procedură penală (art. 148-149). Cadrul legal actual definește investigatorii sub acoperire ca fiind lucrători operativi din cadrul poliției judiciare, iar în cazul infracțiunilor contra securității naționale și a celor de terorism, pot fi utilizați și lucrători operativi din cadrul organelor de stat care desfășoară activități de informații în vederea asigurării securităţii naţionale.
 

Conform legislației românești, utilizarea investigatorilor sub acoperire este permisă numai în cazul unor infracțiuni grave, enumerate într-o listă specifică. Această listă include infracțiuni precum traficul de droguri, terorismul, spălarea banilor, corupția și alte infracțiuni pentru care legea prevede pedepse de închisoare de 7 ani sau mai mult. Principiul proporționalității, care stă la baza utilizării acestei metode, impune ca atingerile aduse drepturilor fundamentale să fie justificate de gravitatea infracțiunii și de necesitatea obținerii probelor, scrie Legal Badger.
 

Utilizarea investigatorilor sub acoperire este supusă unor condiții stricte, care trebuie îndeplinite în mod cumulativ. În primul rând, trebuie să existe o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni. Această suspiciune trebuie să fie susținută de indicii concrete și să se refere la o infracțiune din lista prevăzută de lege. În al doilea rând, măsura trebuie să fie necesară și proporțională, adică să nu existe alte metode mai puțin invasive pentru obținerea probelor. În al treilea rând, probele sau identificarea făptuitorilor nu trebuie să poată fi obținute prin alte mijloace, iar utilizarea investigatorilor sub acoperire trebuie să fie autorizată de procuror, respectând procedura legală.

Autorizarea utilizării investigatorilor sub acoperire se face prin ordonanță motivată a procurorului, care trebuie să conțină o serie de elemente esențiale, precum activitățile pe care le poate desfășura investigatorul, perioada de autorizare și identitatea sub care acesta va acționa. Autorizarea poate fi acordată pentru o perioadă maximă de 60 de zile, cu posibilitatea de prelungire, dar durata totală în aceeaşi cauză şi cu privire la aceeaşi persoană nu poate depăși un an, cu excepția unor infracțiuni deosebit de grave, pentru care autorizarea poate fi acordată pe o perioadă nedeterminată.
 

În esență, investigația sub acoperire prezintă trei caracteristici principale: secretul, viclenia și interacțiunea. Secretul presupune disimularea identității reale a agentului, care acționează sub o identitate falsă. Viclenia se referă la construirea unui scenariu care să permită agentului să câștige încrederea persoanelor suspectate de infracțiuni, iar interacțiunea presupune stabilirea unui contact direct între agent și autorul potențial al infracțiunii.
 

Totuși, utilizarea acestei metode de investigație nu este lipsită de riscuri. În special în cazul operațiunilor de lungă durată, agentul poate dobândi o autonomie crescută, fiind expus riscului de corupție sau chiar de implicare în activități infracționale. De asemenea, există riscul ca agentul să comită infracțiuni în cadrul misiunii, fapt care ridică probleme complexe de responsabilitate penală. Pentru a preveni aceste situații, legislația românească prevede că investigatorii sub acoperire pot fi autorizați să participe la anumite activități infracționale, dar numai în măsura în care acestea sunt absolut necesare pentru reușita misiunii sau pentru asigurarea securității agentului.
 

Un aspect esențial al investigației sub acoperire este protecția identității agentului. Conform art. 149 alin. (1) din Codul de procedură penală, identitatea reală a investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor nu poate fi dezvăluită în timpul sau după terminarea acțiunii acestora. La fel, potrivit dispozițiilor art 148 alin. (8) din Codul de procedură penală „Investigatorii sub acoperire pot fi audiaţi ca martori în cadrul procesului penal în aceleaşi condiţii ca şi martorii ameninţaţi”. Această protecție este necesară pentru a asigura siguranța agentului și a menține eficacitatea metodei de investigație. Totuși, această confidențialitate poate afecta dreptul la un proces echitabil al persoanelor acuzate, deoarece apărarea nu are acces la toate informațiile și probele obținute de investigatorii sub acoperire.
 

În acest context, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat importanța respectării principiului contradictorialității și a dreptului la un proces echitabil. Deși este necesar să se protejeze identitatea investigatorilor sub acoperire, este esențial ca acest lucru să nu ducă la încălcarea drepturilor fundamentale ale acuzaților. Prin urmare, este necesar să se găsească un echilibru între necesitatea de a proteja agenții sub acoperire și obligația de a asigura un proces echitabil.
 

O problemă delicată în cazul investigației sub acoperire este cea a provocării polițienești, adică situația în care agentul sub acoperire induce sau întărește intenția unei persoane de a comite o infracțiune. Conform jurisprudenței, acțiunea penală pusă în mișcare pentru infracțiunile comise în urma provocării este inadmisibilă. Prin urmare, este esențial ca investigatorii sub acoperire să nu provoace infracțiuni, ci să se limiteze la colectarea de informații și probe în legătură cu infracțiuni deja planificate sau în curs de comitere.
 

De asemenea, este necesar să se reglementeze strict situațiile în care investigatorii sub acoperire pot comite infracțiuni în cadrul misiunii. Acestea trebuie să fie absolut necesare pentru reușita misiunii sau pentru asigurarea securității agentului și trebuie să fie autorizate prealabil de procuror. În plus, infracțiunile comise nu trebuie să fie mai grave decât cele pentru care este permisă utilizarea investigatorilor sub acoperire.
 

În concluzie, investigatorii sub acoperire reprezintă o metodă eficientă de combatere a criminalității organizate și a altor infracțiuni grave, dar utilizarea lor trebuie să fie supusă unor condiții stricte și unui control riguros. Este esențial să se asigure respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor investigate și să se evite abuzurile care ar putea afecta echitatea procesului penal. În acest sens, este necesară o reglementare clară și detaliată, care să concilieze necesitatea de a proteja agenții sub acoperire cu obligația de a asigura un proces echitabil și respectarea principiilor democratice ale statului de drept.


Citește și 

Drepturile tale Ce poți dona fără să mergi la notar?