Drepturile tale Cine nu poate primi niciodată amendă?

În conformitate cu prevederile art. 11 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, legiuitorul a stabilit anumite situații în care o persoană nu poate primi amendă contravențională. Cu toate acestea, este important de reținut că ipotezele enumerate în acest articol reprezintă adevărate cauze justificative. Astfel, în aceste situații nu se elimină doar aplicarea sancțiunii contravenționale, ci este înlăturat însuși caracterul contravențional al faptei săvârșite, ceea ce determină în realitate inexistența răspunderii contravenționale, conform Legal Badger.

Legea prevede nouă cauze principale care înlătură caracterul contravențional al faptei: legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică sau morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beția involuntară completă, eroarea de fapt și infirmitatea. Majoritatea acestor cauze își găsesc corespondent  în materia dreptului penal, cu excepția cauzei justificative a infirmității, care reprezintă o particularitate distinctă a dreptului contravențional.
 

În ceea ce privește legitima apărare, aceasta intervine când o persoană săvârșește fapta pentru a înlătura un atac direct, imediat și injust îndreptat împotriva sa sau a altei persoane. Starea de necesitate presupune comiterea faptei pentru a salva de la un pericol iminent un drept sau un interes legitim care nu putea fi înlăturat altfel. Constrângerea fizică sau morală se referă la situațiile în care persoana este forțată să comită fapta fie prin forță fizică, fie prin amenințări grave. Cazul fortuit implică împrejurări care nu puteau fi prevăzute sau evitate.
 

O atenție deosebită merită analiza infirmității ca și cauză justificativă, aceasta prezentând caracteristici distinctive în comparație cu celelalte cauze enumerate în art. 11, având în vedere că, spre deosebire de celelalte cauze exoneratoare, infirmitatea nu își găsește corespondent în materie penală. Legea menționează că infirmitatea trebuie să aibă legătură cu fapta săvârșită, această legătură manifestându-se printr-un raport de cauzalitate direct. Cu alte cuvinte, pentru a beneficia de această cauză justificativă, contravenientul trebuie să demonstreze că între starea sa de infirmitate și săvârșirea faptei există o legătură cauzală directă și necesară.
 

Jurisprudența în materie a dezvoltat o interpretare restrictivă a acestei cauze justificative. Un exemplu relevant îl constituie cazul în care instanțele au stabilit că există răspundere contravențională în situația unei persoane cu handicap fizic care a efectuat o parcare ilicită, justificând acest comportament prin necesitatea de a se afla în proximitatea unei farmacii pentru achiziționarea de medicamente. Această decizie demonstrează că simpla existență a unei infirmități nu este suficientă pentru înlăturarea răspunderii contravenționale, fiind necesară demonstrarea unei legături cauzale directe între infirmitate și fapta săvârșită.
 

În doctrină s-a evidențiat dificultatea identificării situațiilor în care infirmitatea ar putea opera independent ca și cauză de înlăturare a vinovăției, fără a se suprapune cu alte cauze justificative precum constrângerea fizică, iresponsabilitatea sau starea de necesitate. Această suprapunere ridică întrebări legitimate privind utilitatea practică a reglementării distincte a infirmității ca și cauză justificativă autonomă.
 

În ceea ce privește răspunderea contravențională a minorilor, legiuitorul a instituit un regim juridic diferențiat diferențiat în funcție de vârsta contravenientului. Astfel, conform art. 11 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001, minorii sub 14 ani beneficiază de o prezumție absolută de lipsă de discernământ, neputând fi trași la răspundere contravențională în nicio situație. Această prevedere se aplică chiar și în cazurile în care contravenția constă în nerespectarea unei obligații care le este impusă personal minorilor, cum ar fi călătoria cu mijloacele de transport în comun fără bilet.
 

Cu toate acestea, literatura de specialitate în materie penală a evidențiat necesitatea reevaluării pragului de vârstă pentru răspunderea minorilor, având în vedere studiile criminologice care indică o creștere semnificativă a faptelor antisociale comise de minori, corelată cu o dezvoltare intelectuală accelerată. Se pune astfel în discuție caracterul artificial al prezumției absolute de lipsă de discernământ pentru minorii sub 14 ani, aceasta transformându-se într-o ficțiune juridică în anumite situații.
 

Pentru minorii cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani, legiuitorul a instituit un regim sancționator atenuat, limitele amenzii fiind reduse la jumătate față de cele prevăzute pentru majori. În plus, art. 11 alin. (4) stabilește o interdicție expresă privind aplicarea sancțiunii prestării unei activități în folosul comunității minorilor sub 16 ani, această prevedere fiind în concordanță cu legislația muncii și cu normele privind protecția drepturilor copilului, reprezentând o măsură de protecție suplimentară pentru minori.
 

Este important de subliniat că toate aceste cauze care înlătură caracterul contravențional al faptei pot fi constatate exclusiv de către instanța de judecată, aceasta având competența de a analiza și evalua circumstanțele specifice fiecărui caz în parte. Acest aspect subliniază importanța rolului instanței în asigurarea unei aplicări corecte și echitabile a legii contravenționale.

Citește și

Drepturile tale Ce beneficii ai dacă lucrezi de Revelion?