Reportaj la Chilia Veche, satul de la marginea deltei, unde Maromet a bătut cu parul

O poveste despre Chilia Veche, lagărul comunist de la Periprava și rețeta tradițională a storceagului. Reportaj ZIUA de Constanța
 
Ultima frontieră a României are o grea moștenire. Aici au pătimit și au murit mulți dintre cei care s-au opus regimului comunist în lagărul de la Periprava. Tot aici a semănat teroare Maromet, una dintre cele mai negre figuri ale comunismului.
 
Micul port al așezării dobrogene Chilia Veche a rămas în memoria colectivă după cea mai cunoscută melodie cântată de deținuți. În prezent, români, ruși și ucraineni supraviețuiesc cu greu în mica așezare de la capătul Deltei Dunării, Chilia Veche.
 
Maromet, cea mai sinistră amintire din vremea comunistă
 
De cum pui piciorul în Chilia Veche, gândul te duce la celebra melodie „La Chilia-n port“, care a fost transmită pe cale orală de la deținuții din pușcăriile din Delta Dunării.
 
Versurile vorbesc de Maromet (Moromete), spaima pușcăriilor din Delta Dunării și a tuturor temnițelor prin care a trecut, dar și de Lungu, o altă figură sinistră a spațiului concentraționar românesc.
 
Puțini știu faptul că melodia îi aparține lui Traian Spiru, cunoscut ca Puiu Spiru, din Luncavița, el însuși trimis pe șantierul de reeducare de la Bicaz, la muncă silnică. În anul 1951, el a compus celebra melodie care iniţial s-a numit „La Dobrogea“, iar ulterior „La Chilia-n port“. Cântecul a devenit cunoscut după ce a fost cântat de Ştefan Iordache.
 
Tot de acest colț de țară se leagă și numele temutului torționar Moromet (Moromete). „Știți că aici la noi a fost Maromet“, spun localnicii, în șoaptă, parcă temându-se încă de cel care a umilit și a ucis fără să fie vreodată tras la răspundere.
 
În cei zece ani de activitate din cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Moromete a fost comandantul penitenciarelor Jilava, Caransebeş, GalaţişiFormaţiunea Chilia Veche, unde a fost detașat în vara anului 1956.
 
Aici, erau încarceraţi atât deţinuţi de drept comun, dar şi politic, care au fost folosiţi la tăierea stufului şi a papurii din Delta Dunării, dar și la îndiguirea ostrovului Tătaru şi a celui de la Pardina, la desţelenirea ostrovului Chilia Veche.
 
O altă figură de tristă amintire, care apare și în cântecul deținuților, este Lungu.
 
„Of, la Tătaru, la Chilia, vai ce dureros, măi,
Bate Lungu cu frânghia, ah ce dureros, măi,
Caraliul strigă tare: „dă-i hoţule, dă-i, măi,
C-au venit zece vagoane, dă-i hoţule, dă-i!“
 
.... nici de acest Lungu nimeni nu mai știe nimic.
 
Unii zic că, după ce deținuții politic au fost amnistiați, Lungu a fugit din Chilia Veche. Foarte puține lucruri se știu și de Nicolae Moromete. Torționarul a fost trecut în rezervă în anul 1959, cu drept la pensie.
 
Nu a fost niciodată judecat pentru crimele şi tratamentele inumane pe care le-a aplicat deținuților de la Jilava, Văcăreşti, Caranşebeş, Galaţi, Chilia Veche. După trecerea în rezervă, o vreme a lucrat ca plasator la un cinematograf din Bucureşti, apoi nu s-a mai știu nimic de el.
 
La Chilia Veche erau aduşi din toată ţaradeţinuţi în vârstă, bolnavi sau cu  infirmităţi fizice. Cu toate acestea, ei erau folosiţi la recoltatul stufului, cu norme ridicate şiraţii scăzute.
 
Condamnaţii locuiau în barăci confecţionate din chirpici sau din stuf. Din cauza condiţiilor de muncă şi a tratamentului brutal la care erau supuşi, unii dintre ei au preferat să se sinucidă prin spânzurare, au înghițit obiecte contondente sau s-au înecat.
 
Inclusiv ofițerii care au anchetat morțile suspecte din această colonie s-au îngrozit de faptul că  între octombrie 1958 şi ianuarie 1959 s-a înregistrat un număr suspect de decese. Și acum funcționează Penitenciarul Chilia Veche, ca secție exterioară a Penitenciarului Tulcea.
 
Viața la capătul deltei. Drumul de la Tulcea la Chilia Veche
 
În prezent, oamenii din Chilia Veche să luptă să supraviețuiască și războiului de care îi desparte brațul Dunării, dar și grijilor de zi cu zi. Viața este și mai grea la capătul Deltei Dunării.
 
Drumul de la Tulcea este din piatră și se parcurge în câteva ore. Prețurile produselor de la magazin sunt duble, în comună nu există medic, iar puținii turiști care vin aici au o singură ocupație: pescuitul. Ocazional, localnicii muncesc la cele câteva pensiuni care există în comună. Iarna este cel mai greu, când nu vezi un străin cu zilele. Până și satul pare mort.
 
Cândva, zona fremăta de viață, așa cum își amintește Octavian Minea, fost viceprimar al localității.
 
„Înainte de Revoluție se proiectase aici un abator, a cărei construcție era finalizată în proporție de 85%, atelier mecanic, 13 ferme vegetale, trei complexe de berbecuți. Pe aici au trecut 78 de ingineri“, rememorează el vremurile de altădată.
 
Acum, nu mai există nimic din toate acestea. Doar câteva ruine la marginea localității sunt amintiri a ceea ce era odinioară la marginea deltei.
 
Rețeta tradițională a storceagului
 
În comună, o singură localnică, Lucica Lavro, a aplicat pentru un proiect de punct gastronomic local. În timp ce-ți pune pe masă din bunătățile cu gust de Dunăre și de Marea Neagră, deapănă povești.
 
Tot ea ne-a dezvăluit și rețeta storceagului, o supă care se făcea cu puține legume și neapărat cu cegă, nisetru sau morun. Acum, este interzis să pescuiești acești pești și pot fi procurați doar din crescătorii. În timp, carnea acestor pești a fost înlocuită cu cea a somnului.
 
„Storceagul se făcea cu puține legume, întrucât primăvara, acestea erau pe terminate: un morcov pus de culoare, de gust și doi-trei cartofi foarte mărunți, pentru ca amidonul din legumă să facă reacție cu zerul acru și să dea culoare, și ceapă.
 
Ca pește, se folosea cega, care migrează pe Dunăre, ca și scrumbia, dar și nisetru, morun. Și atunci, cega era un pește scump, care nu se dădea pentru consum, și numai capul era dat pescarului care l-a prins. Și atunci, pescarii tăiau de-un lat de palmă partea grasă dintre trunchi și cap, care se numea șeică, și nu se prindea nimeni“, povestește ea.
 
Înainte de a fi puse la fiert, bucățile de carne de pește se țineau în zer, pentru ca să prindă acreală și carnea să se strângă. Un alt secret al preparatului este faptul că sturionul se tăia în diagonală, în ștrec, cum zic ei, pentru a nu se răsfierbe. Supa se acrea doar cu zer scurs de la brânza proaspătă, la care se adaugă zeama care rămânea după ce se bătea untul.
 
Tradițional, storceagul se mănâncă alături de pesmeți, pe care femeile îi făceau pe timpul verii și toamnei. Bucățile de pâine era stropite cu foarte puțin ulei, numai cât să se prindă cimbrul pe ele, și apoi puse în săculeți de pânză și agățați de grindă, de-a lungul camerei.
 
Satul aflat la confluența a patru vânturi
 
Despre Chilia Veche se spune că este la confluența a patru vânturi: crivățul (vântul de nord), care vara se numește horeac, care arde, moreaculcare bate dinspre mare, pologhionca(vântul de sud, un vânt cald cu ploi liniștite) și munteanul (un vânt din vest).
 
Toate aceste vânturi apar stilizate pe frontispiciul caselor, ca niște pale. Un alt desen prezent pe gospodăriile localnicilor este evantaiul, care simbolizează coada de păun. Lucica Lavro spune că în zonă există un proverb: „Fă lucruri remarcabile, nu te face remarcat, ca păunul“.
 
Dacă gospodăriilor lipovenilor sunt vopsite în albastru aprins, cele ale haholilor sunt colorate în nuanțe mai estompate, predominând culorile crem și gri, iar pe alocuri cele ale oului de lebădă sau de rață sălbatică.
 
Fiecare etnie cu biserica ei


 
Chilia Veche este, practic, un amalgam pe etnii. Cea mai mare pondere o au haholii, ucraineni veniți din Donbas, dinspre Nipru. Apoi sunt rușii lipoveni, zaporojenii, care proveneau din Odessa, basarabenii care nu știau rusă deloc, și care se născuseră în Ismail sau Chilia Nouă, dar și români, cărora li se zice și munteni.
 
Tot aici și-au găsit un loc și și-au întemeiat familii mai mulți evrei. Fiecare etnie a împrumutat de la celelalte ce avea mai bun și împreună au supraviețuit războaielor, foametei, comunismului și acum, din nou, războiului.
 
Fiecare etnie are propria biserică: în centrul satului se înalță, semeață, Biserica ortodoxă „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril“, singurul locaș de cult cu trei stiluri arhitecturale: gotic, slav și brâncovenesc. Lipovenii merg la biserica de pe strada Nuferilor, care este de stil vechi. Pe canalul Pardina, spre Stipoc, este schitul „Sfântul Atanasie“, de rit vechi.



Citește și: