140 de ani de la nașterea lui Geoge Enescu „Vioara mi-a oferit mijlocul de a rămâne independent…“

• Astăzi se împlinesc 140 de ani de la nașterea marelui violonist, compozitor, dirijor și pedagog român, George Enescu. Datorită activității sale profesionale este considerat cel mai important muzician român.
• Chipul său îl regăsim pe bancnota de 5 lei.

George Enescu s-a născut pe 19 august 1881, în Liveni-Vârnav, Cracalia, Botoșani. Tatăl său, Costache Enescu a fost arendaș, iar mama sa, Maria, fiica preotului Cosmovici. Cuplul a avut opt copii, George fiind ultimul dintre ei, dar primul care a reușit să nu piară în copilărie. Părinții săi s-au despărțit, iar arendașul a început o relație cu Maria Ferdinand Suschi, o tânără de origine poloneză, din care s-a născut un fiu ilegitim, pictorul Dumitru Bâșcu.

Încă de la vârsta de șașe ani, de educația violonistului s-a ocupat cu precădere guvernanta franceză Lydie Cedre, care îl alinta „Jurjac“.  În cartea pe care a lăsat-o în urma sa, în care-și povestește memoriile, George Enescu își amintește de el ca de un copil atipic, căruia nu îi plăceau jocurile, dar  îi plăcea învățătura. La doar patru ani, știa să citească, să scrie, să adune și să scadă. Începuse să învețe și vioara. La cinci ani, a participat la primul său concert, iar apoi a început studiile de compoziție sub îndrumarea lui Eduard Caudella.

A urmat cursurile Conservatorului din Viena, între anii 1888 – 1894, avându-i ca profesori, printre alții, pe Joseph Hellmesberger jr. (vioară) și Robert Fuchs (compoziție).  La doar 12 ani a devenit celebru datorită concertelor sale din Viena, în care interpreta compoziții de Johannes Brahms, Pablo de Sarasate, Henri Vieuxtemps, Felix Mendelssohn-Bartholdy.

După succesul din Viena, a mers la Conservatorul din Paris, între anii 1895 – 1899, unde a absolvit cu medalia de argint. De această dată, a învățat de la Martin Pierre Marsick (vioară), André Gédalge (contrapunct), Jules Massenet și Gabriel Fauré (compoziție). Pe data de 6 februarie 1898 a avut loc debutul său în calitate de compozitor în cadrul Concertelor Colonne din Paris cu Suita simfonică Poema Română.

În același an, a început să predea lecții de vioară la București și să dea recitaluri de vioară. Admirat de Regina Elisabeta a României (celebra iubitoare a artei Carmen Sylva) era deseori invitat să execute piese pentru vioară în Castelul Peleș din Sinaia.
Scriitorul dobrogean, Pericle Martinescu, în volumul său Umbre pe pânza vremii, îi dedică câteva rânduri acestui violonist și dirijor român cum nu s-a mai văzut.

„De altfel, prin însăşi înfăţişarea lui, atunci când e pe podium, cu bagheta în mână, ca şi prin arta sa de interpret, când ţine vioara la umăr, Enescu pare că nu îmbătrâneşte deloc. Nu l-am cunoscut pe Enescu tânăr - când l-am văzut eu pentru prima dată, maestrul era trecut de 50 de ani - însă uitându-mă la figura lui, văd trăsăturile unei tinereţi, mai ales sufletească, de o desăvârşită armonie şi seninătate. De multe ori mi se pare că are un cap de copil. Nici o brazdă de bătrâneţe, nici o urmă de tristeţe, de dezamăgire sau de revoltă pe chipul acesta de înger sexagenar care îşi păstrează naivitatea şi inocenţa primilor ani, laolaltă cu seriozitatea aceea fermecătoare a unui adolescent pentru care totul în lume e frumos, nobil, ideal.”

Ca un răspuns la aceste cuvinte, violonistul a scris o carte cu puțin timp înainte de trecerea sa în neființă, în care explică ce era cu adevărat în sufletul său și cum a reușit să transmită ceea ce Pericle a simțit.  

 „Eu mă simt compozitor până în măduva oaselor, forţele mele m-au împins totdeauna să iubesc muzica şi să încerc să creez ceva în domeniul ei. Dacă numărul operelor mele e relativ restrâns, e din cauză că am dorit să dau - o spun fără mândrie - ceea ce era mai bun din mine. N-am publicat decât ceea ce consideram relativ încheiat. Cariera mea se rezumă la cele câteva opere proprii. Ea nu are nimic de-a face cu concertele mele de virtuoz. Să nu confundăm cariera cu meşteşugul. Vioara mi-a oferit mijlocul de a rămâne independent…

Gândiţi-vă că eu trebuie să fac pe scenă un efort considerabil, datorită unei anumite stângăcii fizice. Nu sânt îndemânatic şi n-am avut niciodată însuşirile instrumentale deosebite. Astfel a trebuit să muncesc mult pentru a da iluzia că le am. Când mă aflu pe scenă, mă străduiesc să uit că mă găsesc acolo, mă transpun în altă parte, evadez...

Am fost fericit să aflu că în anumite împrejurări am putut procura altora puţina bucurie pe care eu n-o aveam niciodată. Acest gând mă încântă şi mă consolează. În ce mă priveşte, am simţit eu vreodată plăcerea de a fi un virtuoz ? Sincer vorbind, nu ! Vă puteţi oare închipui ce poate fi existenţa unui virtuoz? Eu o ştiu. Aceste fiinţe invidiate, adulate sânt în realitate nişte martiri, nişte osândiţi, nişte sfinţi!. .. în concluzie, eu nu văd prin ce s-ar deosebi existenţa unui virtuoz de viaţa unui călugăr închis în chilia lui...”, fragment desprins din cartea Amintirile lui George Enescu, de Bernard Gavoty.

În perioada interbelică, a susținut concerte la București și Paris. A devenit unul dintre cei mai apreciați compozitori ai Europei și ai lumii, desfășurând în același timp o impresionantă activitate pedagogică.  În 1947 a renunțat la România, retrăgându-se în Paris, unde s-a stins din viață pe pe 4 mai 1955. Trupul său își doarme somnul de veci în cimitirul „Pere Lachaise“, lângă Georges Bizet, autorul celebrei opere „Carmen“.
 
Citește și:

#DobrogeaDigitală - „Umbre pe pânza vremii“, de Pericle Martinescu: „Cînd mă aflu pe scenă, mă străduiesc să uit că mă găsesc acolo, mă transpun în altă parte, evadez...”

#DobrogeaDigitală: „Prin Enescu nu mai vorbeşte un om, ci vorbeşte fluxul misterios al unei existenţe transcendente”