#DobrogeaDigitală „Prin Enescu nu mai vorbeşte un om, ci vorbeşte fluxul misterios al unei existenţe transcendente”
La 23 ianuarie 1955, era prezentată la Paris, în primă audiție, Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste op. 33, considerată „cântecul de lebădă” al lui George Enescu, care urma să se stingă, trei luni mai târziu.
Concertul a impresionat puternic publicul prin profunzimea, sensibilitatea și modernitatea acestei creații.
Lucrarea este capodopera maestrului Enescu. Deși ceva mai greu de înțeles decât altele, din cauza limbajului foarte modern, simfonia de cameră pare a fi o meditație despre viață și moarte, despre esența existenței și a sensului său.
În memoriile pe care i le-a dictat în anul 1954 lui Bernard Gavoty, Enescu mărturisea: „Eu, care eram atât de sensibil la tot ceea ce-mi oferea universul ca lucruri neprevăzute, puternice, colorate, nu mai am decât o singură dorință pe lume: să tălmăcesc până în ultima clipă ceea ce freamătă în mine, să storc până la ultima picătură sucul rodului sălbatic pe care anii l-au copt. Atâta vreme cât mai exist, vreau să cânt.”
Pentru scriitorul dobrogean Pericle Martinescu, fiecare contact cu muzica lui Enescu este o sărbătoare fără egal, consemnată ca atare în toate însemnările sale. El îl consideră pe Enescu o culme, un pisc al geniului artistic omenesc, iar privilegiul de a-i fi contemporan și a-i audia concertele, îl fac cu adevărat extatic.
În cartea sa, „Umbre pe pânza vremii“ , îi dedică un capitol întreg marelui virtuoz, grupând mai multe impresii notate de-a lungul anilor, pe marginea evenimentelor enesciene și a entuziasmului pe care acestea le trezeau în fanaticul meloman.
„Astăzi am citit în gazete că Enescu a dirijat cu un succes extraordinar Filarmonica din Washington. Începînd cu sfîrşitul lui ianuarie, Enescu va dirija cîteva concerte cu Filarmonica din New-York.
Enescu! Enescu de la repetiţia din sala Ateneului, cînd l-am văzut foarte de aproape, astă-toamnă ! Enescu, ce trecuse atunci pe lîngă noi, venind de la pupitru şi îndreptîndu-se spre fundul sălii (unde ne strecuraserăm doar cîţiva admiratori fanatici), într-o ţinută neglijentă, fără haină, cu cămaşa puţin scoasă din pantaloni, ca şi cum se întorcea dintr-o luptă, cu părul răvăşit, cu toată figura descompusă, aproape devastată. A trecut pe interval, chiar pe lîngă mine, căci stăteam în scaunul de la capătul rîndului.
Într-un fel am regretat că l-am văzut aşa. Zeul de la pupitru era acum un om oarecare ce se ducea în pauză, la toaletă. Cînd a trecut pe lîngă noi, eu mi-am zis în taină: «A trecut pe lîngă tine un Geniu! Nu te simţi strivit?».
Totuşi, mărturisesc că n-aş fi vrut să-l văd astfel, fiindcă îl adoram prea mult în imaginea inalterabilă ce o am despre el, cu arcuşul sau cu bagheta la pupitru ...
Şi Enescu, cel de atunci, dirijează acum Filarmonica din capitala Statelor Unite. Stăpîneşte în momentele acestea poate toată America. Între mine şi el era atunci o întindere de mînă, de-I puteam atinge cu degetul. Astăzi, unde este el, dar cît de mult îl simţim al nostru. În primul rînd al nostru ...
Astăzi a fost ultimul concert bucureştean din anul acesta al marelui Enescu. Vioara lui e un izvor nesecat de artă mare, de bucurie, de optimism. Cu fiecare an încărunţeşte mai mult marele artist, grumazul i se apleacă, dar arcuşul său devine tot mai limpede, tot mai divin.
DESCARCĂ GRATUIT CARTEA ÎN FORMAT PDF!
De cîte ori îl văd şi-l aud pe Enescu, mă duc cu gîndul înapoi, departe, spre vremurile cînd artişti necunoscuţi, dar pasionaţi, creau catedralele nepieritoare, făcute din broderii de piatră şi elanuri mistice, asemeni unor vaste simfonii concretizate în spaţiu. De acolo, din rîndul marilor artişti şi al marilor creaţii, se pare că vine în fiecare toamnă printre noi Enescu, imperturbabil şi senin, spre a despica existenţa în două cu arcuşul său fermecat.
Din ce lume coboară Enescu, ce divinitate protectoare îl ţine sub aripa ei de melodii şi-i conduce degetele pe strune în aşa fel că din jocul lor neobservat aproape se desfac, ca nişte mari crizanteme de sunete, dorurile noastre cele mai înalte, pasiunile cele mai aprinse, reveriile somptuoase ce ne înfăşoară existenţa ca o a doua natură mai blîndă şi mai ocrotitoare ?
George Enescu e numai linie, numai înălţare, numai puritate. Vioara lui se înaripează cu toate darurile personalităţii artistului şi exprimă, cu simplicitatea inspiraţiilor spontane, desăvîrşirea. Enescu este însăşi muzica personificată. Pe podium, imobil, detaşat cu totul de lumea din jur, ca o stană de eben, fără nici o mişcare de prisos, ce-ar voi să anunţe miracolul care se apropie.
În fiecare seară de sărbătoare a sufletelor, Enescu începe să cînte cu o modestie magnifică şi firească, aşa cum soarele apare în fiecare dimineaţă la orizont.
În faţa lui nu mai simţi prezenţa omului care mînuieşte arcuşul, orice urmă de materie se transformă într-un fluid de sonoritate şi totul se scurge din tainele adînci ale fiinţei artistului, ca susurul unui izvor ce dă viaţă muntelui împietrit din măruntaiele căruia ţîşneşte.
Prin Enescu nu mai vorbeşte un om, ci vorbeşte fluxul misterios al unei existenţe transcendente care a găsit în el doar mediul prielnic de a comunica şi de a se manifesta în mijlocul oamenilor. Enescu a atins perfecţiunea în arta de a cînta la vioară. Cînd îl priveşti iriterpretînd o bucată, nemişcat, cufundat cu totul în efluviile de armonii pe care le toarce cu arcuşul său, uiţi că te afli în faţa unui om şi ai impresia că nu cîntă o fiinţă, ci o statuie. Numai mîna se mişcă, numai arcuşul se aude. În timp ce inimile din întreaga sală se contopesc, într-o singură vibraţie de strună, şi sufletele se regăsesc identice, cu aceleaşi tresăriri, emoţii şi incantaţii.
În orice ipostază, Enescu mi-a făcut impresia unui magician care seduce. Lumea În care pluteşte el nu este o lume reală, nu este o lume a noastră. In momentul cînd îşi aşează vioara sub bărbie şi ridică arcuşul pentru a deschide porţile Paradisului, figura lui capătă dintr-odată o seninătate stranie, transfigurată de viziuni pe care numai el are dreptul să le privească. Simţi că ceva alb şi imaculat îl înfăşoară de sus pînă jos şi-I răpeşte pe nesimţite din faţa auditorilor, lăsînd întreaga sală pradă delirului muzical... In tovărăşia viorii sale, ori În faţa orchestrei, căreia îi impune forţa combustiunilor din lăuntrul lui, artistul stăpîneşte o lume ce pulsează dincolo de fruntariile vieţii.
Totul în persoana lui lasă impresia că nu mai are nici o legătură concretă cu viaţa obişnuită. Din această intimitate cu zonele nefiinţei, unde totul e pur şi desăvîrşit, s-au născut sonatele lui, opera Oedip, suiva rustică interpretată zilele trecute - şi tot din aceste zone Enescu vorbeşte, prin vioara lui, oamenilor, ca un zeu.”
#citește mai departe în „Umbre pe pânza vremii“
#„Umbre pe pânza vremii“
#Autor Pericle Martinescu
Dacă în urmă cu 123 ani pionierul culturii românești în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanța, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidență, cotidianul ZIUA de Constanța, conștient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri și de azi“. https://www.ziuaconstanta.ro/fondul-documentar-dobrogea-de-ieri-si-de-azi.html
DREPTURI DE AUTOR
a) Toate informațiile publicate pe site de către ZIUA de Constanța (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informații, fotografii, fișiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispozițiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice și Legea nr. 129/1992 privind protecția desenelor și modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA de Constanța sau, după caz, furnizorii săi de informații.
b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afișarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum și orice modalitate de exploatare a conținutului site-ului, cu excepția afișării pe ecranul unui computer personal și imprimarea sau descărcarea, în scop personal și necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanța.
Sursa foto: captură YouTube/ Arhivă TVR
Citește și:
#DobrogeaDigitală - „Umbre pe pânza vremii“, de Pericle Martinescu: „Cînd mă aflu pe scenă, mă străduiesc să uit că mă găsesc acolo, mă transpun în altă parte, evadez...”
Urmareste-ne pe Google News
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp