24 ianuarie 1859 Unirea Principatelor Române - „Fii omul epocei, fă ca legea să fie tare; Măria Ta, ca Domn, fii bun, fii blând“

• Pe 24 ianuarie 1859 Alexandru Ioan Cuza era ales Domn al Țării Românești. Cu câteva săptămâni în urma fusese ales domn al Moldovei. Astfel, prin dubla alegere, poporul român a reușit să facă primul pas către un stat unitar, ideal care se va îndeplini pe 1 decembrie 1918.

Idealul poporului român de a trăi într-un stat naţional, independent şi unitar nu a încetat nici după  înăbuşirea Revoluţiei Paşoptiste, din programele căreia reieşea ideea de unire a Principatelor Române.
 
Principiul unionist a prins din nou contur după încheierea Conferinței de Pace de la Paris din anul 1856, prilejuit de sfârşitul Războiului Crimeii (1853 - 1856). Tratatul încheiat cuprindea câteva clauze referitoare la Principatele Române: retrocedarea judeţelor Cahul, Bolgrad şi Ismail Moldovei; înlăturarea protectoratului ţarist şi rămânerea sub suzeranitatea Porţii otomane, dar cu garanţia Marilor Puteri; revizuirea Regulamentelor Organice conform dorinţelor românilor, în acest scop convocându-se Divanuri ad-hoc, reprezentând toate categoriile societăţii româneşti.
 
Astfel că, Marile Puteri (Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei, Imperiul Francez, Regatul Sardiniei, Imperiul Otoman) au stabilit ca referitor la Unire locuitorii din Moldova şi Ţara Românească să fie consultaţi, după care să se ia o hotărâre în cadrul unei viitoare conferinţe. Pregătirile pentru alegerea deputaților Adunărilor Ad-hoc au început imediat. Chiar dacă ostilitățile Austriei și Turciei, ambele împotriva Unirii, (Austria se temea că Unirea ar da naștere unui fenomen asemănător în Transilvania, iar Turcia înțelegea că prin actul unirii vor pierde controlul asupra teritoriului) au persistat, unioniștii au reușit să câștige majoritatea locurilor din Adunare.
 
Adunările Ad-hoc din octombrie 1857 au emis rezoluţii prin care cereau Unirea, autonomia şi garanţia colectivă a noii ordini de către Marile Puteri. Deși cererile lor au fost înregistrate într-un Raport al comisarilor Puterilor Europene, statele nu au ținut cont de ele. Astfel că în Conveția din mai-august 1858 se oferea posibilitatea realizării unirii, dar într-o formă total contrară dorințelor poporului român. Conform prevederilor sale, Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti rămâneau sub suzeranitatea sultanului; puterile publice erau încredinţate unui Domn şi unei Adunări; se înfiinţa o Comisie centrală ce urma să elaboreze legile de interes comun. Însă, nicăieri nu se stipula ca Domnii aleşi în cele două Principate Române să fie persoane diferite. Se deschidea, astfel, drumul către o posibilă Unire a Principatelor.
 

Pregătirea alegerilor pentru Adunarea Electivă

 
După semnarea Convenției de pe 7 septembrie 1858, în Moldova şi Ţara Românească au fost numiţi câte trei caimacami (regenţi temporari desemnaţi de Imperiul Otoman), care aveau misiunea de a pregăti alegerile pentru Adunările elective (organ al puterii legislative). În Țara Românească cei trei caimacami nu făceau parte din Partida Națională (structura care susținea unirea). Situația stătea cu totul diferit în Moldova unde, într-un final, toți caimacami erau din Partida Națională.
 
Campania electorală s-a desfășurat în ambele prinicipate cu mult entuziasm. În Țara Românească unioniștii au  întreprins unele acţiuni a crea cadrul propice unirii. Câteva ziare, printre care şi „Românul“, au dus o susţinută campanie împotriva măsurilor luate de Guvernul provizoriu pentru limitarea libertăţii presei, suprimarea libertăţii individuale şi a dreptului de propagandă politică, în timp ce presa oficială şi-a îndreptat atacul împotriva ziarelor progresiste. În Moldova, a reapărut ziarul „Zimbrul“, dar sub o nouă titulatură: „Zimbrul şi Vulturul” (denumind însemnele stemelor celor două ţări româneşti) şi ziarul unionist „Steaua Dunării”.
 
Conform prevederilor Convenţiei de la Paris, Adunarea electivă era alcătuită din deputaţi aleşi din trei colegii, în funcţie de veniturile anuale în galbeni. Aceştia trebuiau să aleagă 64 de deputaţi în Moldova şi 72 în Ţara Românească. Rezultatul alegerilor a fost ceva mai complicat în Țara Românească, unde locuitorii oraşelor au votat, în majoritate, candidaţii Partidei naţionale, în timp ce alegătorii direcţi ai judeţelor, moşierii, au votat pentru Partida conservatoare, astfel încât majoritatea deputaţilor Adunării elective era conservatoare. În Moldova, rezultatul era de partea opusă, marea parete din deputaţi aparţinând Partidei naţionale.
 

Primul pas, Alexandru Ioan Cuza domnitor al Moldovei

 

Lucrurile s-au mișcat ceva mai rapid în Moldova, activitatea Adunării Elective fiind deschisă pe 28 decembrie 1858. Din cei 55 de deputați, 33 erau de partea Partidei Naționale. Pe 5 ianuarie 1859, în cadrul Adunării Elective, Alexandru Ioan Cuza era ales în unanimitate Domn al Moldovei. Partida conservatoare a avut inițial doi candidaţi: fostul domnitor Mihail Sturdza şi fiul acestuia, Grigore Sturdza, din care însă nu a mai rămas niciunul în ultima parte a alegerilor.
 
Mihail Kogălniceanu s-a adresat atunci lui Cuza. Discursul său este însemnat în ziarul „Dobrogea Jună” (nr. 87, 7 septembrie 1940, număr antologat în volumul „Dobrogea Jună. Caleidoscop”):
 
„Fii omul epocei, fă ca legea să fie tare; iar tu, Măria Ta, ca Domn, fii bun, fii blând, fii bun.
Fă dar ca domnia ta să fie cu totul de pace şi de dreptate; împacă patimile şi urile dintre noi şi reîntroduce în mijlocul nostru strămoşeasca frăţie.
Fii simplu, Măria Ta, fii bun, fii Domn cetăţean; urechea ta fie pururea deschisă la adevăr şi închisă la minciună şi linguşire.
Fă, o Doamne, ca prin dreptatea Europei, prin dezvoltarea instituţiilor noastre, prin simţămintele Tale patriotice, să mai putem ajunge la acele timpuri când Alexandru cel Bun zicea ambasadorilor împăratului din Bizanţ, că:
‘România nu are alt ocrotitor decât pe Dumnezeu şi sabia’.

Să trăieşti, Măria Ta!»”
 
Momente de mare entuziasm s-au petrecut atunci în Moldova și chiar în Țara Românească unde multe personalităţi se pronunţau pentru alegerea aceluiaşi domnitor. Prin dubla alegere se putea înfăptui unirea, însă, în calea ei, se ridicau două obstacole serioase: Adunarea electivă de la București era dominată de conservatori, iar Partida naţională nu se hotărâse asupra unui singur candidat. Deşi discutată, alegerea lui Cuza şi în Ţara Românească nu era adoptată de niciuna dintre cele două părţi.
 

Dubla alegere și Unirea Principatelor

 
Odată începute lucrările Adunării Elective de pe 22 ianuarie 1859, deputații pun în discuție ilegalităţile electorale săvârşite cu aprobarea tacită a căimăcămiei. Bazându-se pe sprijinul populaţiei, opoziţia a cerut eliminarea din Adunare a celor aleşi prin fraudă. Și acest lucru chiar s-a întâmplat, sub presiunile cetățenilor, care au dat dovadă de o mobilizare extraordinară. Peste 30.000 de oameni se aflau pe dealul Mitropoliei, acolo unde avea loc întrunirea deputaţilor.
 
Într-un final, în dimineaţa zilei de 24 ianuarie 1859 în cadrul unei şedinţe secrete, a fost redactat şi semnat un act prin care şi deputaţii conservatori, înspăimântaţi de ameninţarea poporului, se obligau să îl voteze pe Cuza. În cadrul plenul Adunării aceștia l-au votat în unanimitate, ca domnitor, pe Alexanru Ioan Cuza.
 
Primul pas către un stat unitar român era împlinit. Cu istețime și mobilizare, poporul român a reușit să realizeze Unirea, respectând în tocmai prevederile Convenției de la Paris. Etapa de recunoaștere internațională a fost declanșată imediat de Alexandru Ioan Cuza. Între anii 1859-1862 el a unificat Parlamentul şi Guvernul. Astfel, a demonstrat că actul de la 24 ianuarie 1859 era ireversibil. Chiar dacă domnia sa a fost scurtă, Cuza a reușit să pună bazele unui stat modern printr-o serie de programe și reforme.
 
A.I. Cuza a fost înlăturat de la conducere pe 11 februarie 1866, în locul lui fiind adus principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Evenimentul a fost urmat de adoptarea la 1 iulie 1866 a primei Constițuții propriu-zise din România.  Prin aceasta Principatele Unite ale Moldovei Ţării Româneşti au primit, oficial, numele de România.
 

Alexandru Ioan Cuza și Dobrogea

În perioada domniei lui AI Cuza, Dobrogea făcea parte din Imperiul Otoman. Totuși, domnitorul se apleacă şi asupra Dobrogei, care intră în sfera sa de ocrotire. În perioada misiunilor diplomatice pentru recunoașterea Unirii Cuza traversează, de două ori, Dobrogea pentru a ajunge la Constantionopol. De asemenea în 1861, acesta înfiinţează, la Sulina şi Tulcea, câte un post de agent pentru înlesnirea circulaţiei românilor şi înflorirea comerţului. Mai multe despre legăturile dintre Dobrogea și Cuza puteți citi în acest articol.

Sursa foto: facebook/Forțele Navale Române

Citește și:

Românii sărbătoresc astăzi Unirea Principatelor Române (galerie foto)

Întâiul pas către „Unirea cea mică”

Masă rotundă la Biblioteca Județeană Constanța cu ocazia Micii Uniri. Cine va participa

Marinarii militari sărbătoresc Mica Unire. Ce evenimente sunt programate la Constanța