Bufonii fac lumea să se învârtă... și să ia foc - „A douăsprezecea noapte” la Teatrul de Stat Constanța

 
Se vorbește deseori în teatru despre rolul creatorilor de a sintetiza realitatea imediată, de a transfigura artistic dinamicile prezentului; se vorbește mai rar însă despre capacitatea lor anticipatorie, despre abilitatea de a sesiza tremurul aproape imperceptibil din fibra zilei de astăzi, oscilațiile care anunță schimbările de mâine. Într-un an care ne-a aruncat pe toți în aer, nu este deloc întâmplătoare intuiția care l-a ghidat pe Andrei Șerban tocmai către piesa „A douăsprezecea noapte”, având premiera în stagiunea 2023-2024 la Teatrul de Stat Constanța. Regizorul revizitează textul shakespearian la mai bine de treizeci de ani distanță de la montarea sa pe scena Teatrului Național din București, unde optase pentru un alt titlu – „Noaptea regilor sau Ce doriți?” (1991). Nu e deloc întâmplătoare nici îndrăzneala regizorului de a scrie acum încă un final, care perturbă echilibrul aparent al celui original, o răsturnare de situație explozivă, cu valențe profetice și politice, care zguduie din temelii Iliria lui Shakespeare. Dar să începem cu începutul.

Spectacolul regizat de Andrei Șerban are ceva din energia magnetică a unei petreceri incandescente, cu final amar, într-o lume iremediabil răsturnată cu susul în jos. La prima vedere, lectura regizorală pare că mizează pe componenta ludică a comediei shakespeariene – totul pare a fi posibil în această noapte a regilor, ultima seară a festivităților de Crăciun din tradiția engleză, cu atmosfera ei amețitoare de carnaval, în care identitățile devin fluide și ordinea socială se inversează, în care slujitorii se amestecă și se confundă cu stăpânii lor. Acest puseu de libertate deplină se traduce, în spectacol, prin eclectismul estetic pentru care optează regizorul, amestecând (uneori abil, alteori ceva mai neglijent) chei de interpretare actoricească, limbi și accente diferite (în special, în cazul bufonului Feste), ritmuri și muzici (spectacolul începe cu twist-ul fado din „Por un Amor”, în versiunea Amáliei Rodrigues, și se încheie cu acordurile folk din balada „The Wind and The Rain”).

Decorul și costumele create de Carmencita Brojboiu poartă aceeași amprentă a eterogenității. Chiar dacă intenția conceptului scenografic a fost aceea de a potența universalitatea textului shakespearian, refuzând să fixeze cu precizie coordonatele spațio-temporale ale acțiunii, preaplinul de elemente aparținând unor registre stilistice diferite conferă spectacolului o lipsă de unitate vizuală. Delimitat pe trei laturi de o cortină alcătuită din franjuri iridescenți, spațiul de joc pare strident și artificial, cu cele câteva elemente de recuzită – plantele ornamentale din plastic, pietrele-butaforie (trimiteri, poate, la piatra-simbol central din „Pescărușul” regizat de Andrei Șerban la unteatru, în 2018). Convenția spațială este, de asemenea, confuză – ideea bucății de pământ înconjurată de apă nu se poate susține până la capăt în condițiile în care actorii joacă, în repetate rânduri, chiar pe bucățile de așa-zisă apă din jurul podiumului negru care ar fi trebuit să delimiteze țărmul. Costumele personajelor suferă de aceeași lipsă de unitate stilistică, cu influențe mixate în cheia unui eclectism vestimentar nejustificat până la capăt – de exemplu, ochelarii de soare ai ducesei Olivia și ai valetului Malvolio coexistă cu gulerele victoriene ale Mariei și ale lui Feste, cizmele roșii din cauciuc ale lui Sir Andrew coexistă cu sandalele romane purtate de Curio și Valentin și cu pantofii din silicon purtați de Viola și Sebastian; deși toate aceste detalii pot fi ușor trecute cu vederea, ele sunt elemente care contribuie la amplificarea senzației de haos textural și cromatic din spectacol.

Singura justificare posibilă a acestui mix eterogen de elemente și influențe poată fi găsită în cheia regizorală amintită anterior, cea a ludicului ca principiu ordonator al acestui univers shakespearian, la care Andrei Șerban apelează pentru a decodifica textul. Această lectură devine posibilă doar prin întâlnirea regizorului cu o trupă care primește și care poate să susțină această provocare, intrând în jocul pe care el îl propune; o trupă deja recunoscută la nivel național pentru performanțele din ultimii ani, o trupă ale cărei atribute sunt energia și prospețimea, disponibilitatea și versatilitatea, inteligența scenică și pofta de joc. Trebuie amintit, totuși, că „A douăsprezecea noapte” rămâne un spectacol invariabil legat de energia actorilor din distribuție (care poate oscila de la o reprezentație la alta), o producție care necesită un anumit grad de permeabilitate în receptarea convenției pe care o propune.

Printre silogisme și jocuri de cuvinte, năzbâtii și farse, adevăruri camuflate în glume și cuvinte de duh, Ștefan Mihai (Feste) și Ecaterina Lupu (Maria) sunt bufonii care fac lumea să se învârtă. Cu spirit ludic, prezență și charismă, cei doi actori își transformă personajele în adevărate motoare ale spectacolului, mânuiesc cu dibăcie cuvintele și devin creierii indispensabili acestei lumi stăpânită de pasiuni. Andrei Bibire joacă temperat pendulările emoționale ale lui Orsino cel înnebunit de ritmurile chitarei portugheze, în timp ce Mihaela Velicu creează o Olivia care trece de la apatie la izbucniri nevrotice, de la ironie la patetism, permanent exasperată de insistențele lui Orsino, dar rapid sedusă de Cesario/Viola.

Într-adevăr surprinzătoare este Cristiana Luca în rolul Violei, cu amestecul său de delicatețe și forță, cu răbufniri și momente de sensibilitate, cu o androginitate perfect speculată din punct de vedere actoricesc. Deși destul de restrâns ca întindere în economia spectacolului, rolul lui Sebastian, jucat de Theodor Șoptelea și Vlad Lință, este creat ca oglindă rațională a partiturii Violei, echilibrând astfel perechea gemenilor. În rolurile lui Sir Toby Welch și Sir Andrew Aguecheek, Liviu Manolache și Cătălin Bucur îngroașă, uneori prea strident, tușele comice ale celor două personaje pentru a stârni râsul în momentele de respiro ale spectacolului. Alina Manțu (Curio / O femeie de la curtea Oliviei), Georgiana Mazilescu (Valentin / Un polițist), Iulian Enache (Antonio), Florentin Roman (Căpitan / Un preot) completează distribuția, în roluri episodice.

De departe cea mai surprinzătoare abordare regizorală revine personajului Malvolio, interpretat la premieră de Emilian Oprea și ulterior de Marian Adochiței. Mizând pe abilitatea celor doi actori de a păși atent pe granița fină dintre comic și dramatic,  Andrei Șerban alege să privească dincolo de stratul superficial al personajului, interpretat de obicei ca antagonist comic inofensiv, și să construiască un Malvolio cu o psihologie complexă, cu valențe de Joker veritabil. Twist-ul pe care regizorul îl dă personajului dinamitează complet echilibrul deja fragil al scenei finale; spun „deja fragil” pentru că, deși deznodământul înfățișează nunta dublă a cuplurilor Viola-Orsino și Olivia-Sebastian, chiar și în textul original persistă senzația că, de fapt, cei patru optează pentru compromisul acceptabil din punct de vedere social, deși fiecare dintre ei rămâne îndrăgostit de altcineva. Ca atare, Andrei Șerban construiește scena nunții în spiritul fluidității identitare și sexuale a personajelor, jucându-se inteligent cu ambiguitatea finalului shakespearian. Mai mult decât atât, acestuia îi adaugă un nou final, radical și infinit mai întunecat, în care Malvolio, cel umilit și batjocorit sistematic de toate celelalte personaje, se răzbună și decide să arunce întreaga lume în aer. O explozie de-a dreptul frisonantă, care îți rămâne întipărită pe retină și în timpane mult timp după ce ieși din sala de teatru. O rezolvare regizorală care reprezintă, de fapt, miezul tare al motivației lui Andrei Șerban de a monta tocmai „A douăsprezecea noapte”, tocmai în 2024, tocmai cu câteva luni înainte ca pământul să ne fugă tuturor de sub picioare. Un semnal de alarmă poetic și politic.


Așa cum au dovedit ultimii ani, există momente în care anumite piese shakespeariene rimează mai puternic decât altele cu interesele și căutările creatorilor de teatru, dând naștere unui număr neobișnuit de mare de montări cu aceleași texte în peisajul teatral autohton. În perioada 2022-2023, „Visul unei nopți de vară” se număra printre textele preferate atât în teatrele de stat și cele independente (printre montările pe care le-am văzut se numără spectacolul regizat de Cristian Ban la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad și musical-ul „Visul” regizat de Dragoș Alexandru Mușoiu la REACTOR de Creație și Experiment, care prelua secvențe din textul lui Shakespeare), cât și în mediul universitar (în spectacole de licență de la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” București, cât și de la Universitatea „Dunărea de Jos” Galați). Între 2023 și 2024, am văzut patru spectacole care au avut la bază piesa „A douăsprezecea noapte” –  premiera de la Constanța, montările regizate de Alexandru Mâzgăreanu la Teatrul Nottara din București și de Botond Nagy la Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca și un spectacol de licență din cadrul UNATC. În acest context, spectacolul regizat de Andrei Șerban rămâne un punct de referință atât în repertoriul actual al Teatrului de Stat Constanța, cât și pe harta teatrului autohton - o întâlnire electrizantă între un regizor aflat într-o perioadă fastă a maturității profesionale și o trupă în formă de zile mari, care demonstrează, încă o dată, de ce este considerată a fi una dintre cele mai performante din țară.

P.S. Între timp, finalul lui 2024 și începutul lui 2025 prefigurează apariția, pe diferite scene din țară, a mai multor „Richard III”. Rămâne de văzut ce vrea să însemne asta...
 
Despre Daria ANCUȚA
 
Daria Ancuța este absolventă a secției Teatrologie - Jurnalism teatral din cadrul UNATC „I.L. Caragiale” București. În prezent, este studentă la masteratul de Studii de teatru și performance din cadrul aceleiași universități. Face echilibristică la intersecția dintre scrierea dramatică și critica de teatru și dans. Colaborează cu reviste importante din sfera artelor performative (Teatrul azi, Scena.ro, Springback Magazine) și coordonează platforma editorială Dissolved Magazine, a cărei misiune este aceea de a potența vocea noilor generații de jurnaliști culturali. Piesele ei au fost prezentate în Festivalul Național de Teatru, Festivalul Ecosistem, la Serile Teatrului Studențesc și în spectacole-lectură organizate de Teatrul Excelsior, Asociația Hearth și Teatrul Studențesc Podul. În 2024, a participat la două rezidențe internaționale de critică de dans - Resolution Review (Marea Britanie) și Springback Academy (Germania), unde a lucrat alături de jurnaliști de la publicații precum The Guardian și The New York Times. La invitația mai multor teatre și festivaluri din țară, curatoriază selecții de festival, moderează podcast-uri, dialoguri și sesiuni de Q&A cu echipe de creație. Încă din perioada studenției, coordonează ateliere de scriere dramatică în cadrul departamentului de Studii Teatrale al UNATC. Face parte din Juriul de nominalizări pentru ediția 2025 a Gala Premiilor UNITER.

Citește și:

#Invitațielateatru Impresii de spectator. Premiera spectacolului Casa Bernardei Alba la Teatrul de Stat Constanța (GALERIE FOTO)