#Invitațielateatru Impresii de spectator. Premiera spectacolului Casa Bernardei Alba la Teatrul de Stat Constanța (GALERIE FOTO)

 
Stau pe un loc de cinste în primul rând și scena – marcată doar simbolic, îmi ajunge aproape de picioare. Nu fac nicio mișcare să nu pășesc și eu în decor. Simt că intru în spectacol, mai bine zis că m-am prins în colivia care ne-a făcut captivi pe toți timp de două ore.
 
Captivi chiar la propriu, căci privirea mi se duce involuntar spre ușa de la intrare încuiată cu o cheie răsucită de două ori, un spațiu auster care contribuie la tensiunea crescendo a întregului, bazat mai ales pe mișcare, pe o simbolistică indusă, te face prins în jocul vieții și al morții, așa cum l-a vrut dramaturgul spaniol Federico Garcia Lorca.
 
Da, la Casa Bernardei Alba simți din toate părțile că intri în atmosferă, te lași lovit de duritatea replicilor, în avalanșa mișcărilor amețitoare ale grupului de actrițe, că firul narativ îți descoperă încetul cu încetul ceea ce tu, femeie, nu mai vrei să știi, sau măcar să recunoști, darmite să crezi.
 
Într-o Spanie rurală închisă în dogme, cutume, credințe și stereotipuri sociale și de gen, „să te naști femeie este a mai mare pedeapsă”, cum spune una dintre protagoniste. Dar oare numai în Spania secolului trecut era așa?
 
Federico Garcia Lorca, unul dintre cei mai valoroși poeți, prozatori și dramaturgi spanioli, se joacă cu moartea premonițial, el însuși având parte de propria tragedie la doar 38 de ani, când a fost executat fără judecată și fără a i se cunoaște vreodată mormântul.
 
Spectacolul „Casa Bernardei Alba” revine în repertoriul teatrului constănțean în montarea tinerei și talentatei regizoare Diana Mititelu, la exact o jumătate de secol distanță de un altul, diferit doar ca distribuție și viziune regizorală, de data aceasta modernizat, simplificat, dar menținând între coperți avertismentul autorului, Federico Garcia Lorca, „că este un documentar fotografic”, ceea ce a urmărit să realizeze și scenografa Alexandra Budianu.
 
Textul este bine-cunoscut și piesa jucată pe multe scene ale țării și în multe perioade. Într-o casă închisă în obloane după decesul bărbatului familiei și declararea unui doliu după tradiția andaluză de opt ani, cele cinci fete rămase nemăritate își visează libertatea prin ochii unui măritiș.
 

Mama ține la prestanța ei de castă și nu găsește niciun pretendent care să corespundă exigențelor ei. Excepție face tânărul Pepe Romano care își exprimă dorința căsătoriei cu cea mai mare dintre surori, singura posesoare a unei moșteniri considerabile. Dar tânărul își împarte iubirea carnală pe furiș cu cea mai mică dintre fete, dar și celelalte trei suspină tot după el.
 
Dezvăluirea iubirii tăinuite și amenințarea cu împușcarea iubitului o determină pe Adela, pătimașa îndrăgostită, să își caute libertatea visată în moarte. Ca un fir care leagă timpul și generațiile de femei fără iubire este apariția sporadică a Mariei Josefa, bunica fetelor, cu mințile rătăcite, dar rostind panseuri care trădează propria tragedie.
 
Impresiile mele de spectator sunt dominate de modul în care mi s-a transmis empatic emoțional suferința acelor cinci tinere sechestrate într-un doliu fățarnic după tată și condamnate de o mamă „ca un balaur”, care pune mai presus de toate gura lumii, sacrificându-și pe acest altar al falsei onorabilități progeniturile.
 
„O sută de leghe jur împrejur nici un bărbat nu-i demn să se apropie de ele”, spune autoritara mamă, în despotica ei purtare față de propriile fete, fanatică chiar, lăsând însă – în versiunea regizoarei Diana Mititelu – să străbată și o undă de iubire față de ele, însă repede cenzurată.
 
Cele cinci actrițe tinere în rolurile fetelor: Alina Manțu (Angustias), Cristina Luca (Magdalena), Otilia Nicoară (Amelia), Mihaela Velicu (Martirio) și Ecaterina Lupu (Adela), trăind fiecare în colivia din care își caută libertatea, sunt convingătoare, cu multă poftă de joc, cu temperament și nerv artistic umplând mica scenă în momente uneori delirante, alteori duios meditative, arătându-și frumusețea, iubirea dar și disperarea și ura. Poate unele stridențe verbale ar putea fi estompate.


 
O notă aparte pentru Mihaela Velicu, în rolul Martirio, fata consemnată pe viață cu un defect facial, într-un joc inteligent și sensibil. Ecaterina Lupu, în rolul Adelei, cea care a reușit evadarea din colivie prin moarte, este spontană, inteligentă și plină de nerv.
 
Luiza Martinescu în rolul Bernardei impune prin ținută, forță expresivă, prin duritate comportamentală, deși se trădează uneori prin gesturi de mică tandrețe, precum delicatețea cu care își spală mama sau gestul de a-și mângâia o  fată.
 
Pe actrița Mirela Pană mărturisesc că la intrarea în scenă nu am recunoscut-o pentru câteva minute:  o vrăjitoare cu degetele „ca niște chei false”, cum ar fi spus autorul.
 
De fapt, Mirela Pană face un rol de compoziție admirabil. Femeia de 80 de ani care își retrăia copilăria cu mințile zburătăcite,  delirantă, exprima la aparițiile sale episodice, repetativ,  visul ei neîmplinit: „un bărbat frumos de pe țărmul mării”. Și cerea cui ar lua-o în seamă: „Vreau partea mea de viață”, rezumând astfel și destinele celorlalte.
 
Are accente de tandrețe, nepoatele se poartă frumos, singura care îi ține piept este fiica ei, Bernarda. Mirela joacă cu inteligență, a intrat într-un rol dificil, dar îi simți persuasiunea cu care apare în scenă spărgând în nuanțe de alb negrul dominant.
 
La Poncia, care slujește de 30 de ani în casa Bernardei cunoscându-i secretele, caracterul, tirania este jucată foarte echilibrat de actrița Laura Iordan. „Între mine și ea este o viață fără taine și fără opreliști”, spunea arătându-și locul ocupat în familie și atenția cu care urmărea firul cotidianului pentru fiecare din membrii familiei.

 
Concepția regizorală a Dianei Mititelu,  bazată pe  gradarea excursului  dramatic cu intensitatea mesajului scenic, rezolvările excelente de situaţii, distribuirea rolurilor după disponibilităţi actoriceşti bine intuite, prinderea publicului în captivitatea unor nuri ale tinerelor actrițe, după moda timpului nostru, îi aduc un binemeritat succes.
 
O scenografie sugestivă, mobilă, în care au funcţionat corect toate mecanismele, spaţiul de joc fiind conceput simbolic între pereţii unei case poartă semnătura Alexandrei Budianu.
 
Cu siguranță au rămas multe de comentat pe marginea Casei Bernarda Alba.
Este un spectacol greu, care te ține fixat în scaun, căutând cu mintea similitudini din viețile noastre, dragostea este la fel pretutindeni, surorile se iubesc și se urăsc disputându-și iubirile, Bernardele se mai găsesc deghizate și pe la alte case.
 
Când se aprinde lumina, actrițele se află la doar câțiva centimetri de spectatori, le vezi broboanele de transpirație, machiajul și mai ales sufletul. Cu el au jucat pentru noi în Casa Bernardei Alba. Și pleci din sală ducând cu tine vorbele Adelei: „Am văzut moartea sub acoperișul acesta și am alergat afară să caut ce era al meu, să iau ce-mi aparținea!” Adică libertatea. Și să fii convinsă că o ai pentru totdeauna.

Sursa foto: Teatrul de Stat Constanța
 
Citește și:
Teatrul de Stat Constanța deschide anul 2025 cu premiera „Casa Bernardei Alba”
Gina Tărășescu-Jianu, unul dintre cei mai importanți scenografi ai țării
Vasile Cojocaru, actor fidel al scenei de teatru din Constanța