Demnitatea unui destin implacabil. Rămas-bun, profesore Valentin Sgarcea!

Nu e lucru uşor să scrii despre omul de mare cultură Valentin Sgarcea, despre profesorul ale cărui ore erau mici spectacole, montaje literare care au înflăcărat mintea adolescentului.
 
Valentin Sgarcea s-a născut la 3 ianuarie 1951. Licenţiat al Universităţii din Timişoara, Facultatea de Litere (1974), a fost profesor în învăţământul preuniversitar constănţean între 1974 şi 2016. A fost răsplătit cu aproape 20 de premii şi trofee naţionale ca scenarist, regizor şi animator a numeroase trupe de elevi, studenţi intelectuali. În anul 1972 a fondat, la Timişoara, Centrul teatral Thespis.
 
Şi pentru că nu a suportat osanalele (ani la rând am insistat să realizăm un interviu despre învăţământul constănţean, dar a refuzat din modestie... demnitate... prea mare revoltă...), la fel cum nu a suportat nici tânguirile şi mai ales pe ipocriţi, vom da publicităţii pasaje din ultima sa carte „Teatrul... şi nu numai”, lansată anul trecut, un volum ca un testament lăsat „oamenilor buni pe care viaţa mi i-a scos în cale”.
 
 „Sunt dascăl de 42 de ani, 5 luni şi 18 zile. Astă-toamnă (2016 - n.r.) m-am pensionat (decizia nr. 381.258), dar mi-am păstrat câteva ore. La fel ca până acum, îmi duc crucea, nu cedez în faţa modelor şi modelelor din ce în ce mai aiuristice, îmi fac datoria cu asupră de măsură, din iubirea imensă faţă de limba neamului, nu fac compromisuri, rămân rece la complimente ori ameninţări, suport cu stoicism neîncrederea şi afrontul unora din părinţi, nu mă dau în vânt după meditaţii (am făcut-o totdeauna ocazional), nu întârzii la ore, lipsesc motivat o dată la 4-5 ani...”.
 
 „Dacă venirea pe lume reprezintă intrarea în Valea Plângerii, iar existenţa - o continuă hoinăreală şi orbecăială pe potecile acesteia, atunci de ce mortul mai e jelit? N-ar trebui s-o întâmpinăm pe cumătra rânjindu-i în faţă? «Eşti gata, Cutărescule?». «Gata... Hai fă-ţi treaba, putoareo, curvă nenorocită, care te-ai tăvălit cu toţi! Tăvăleşte-mă şi pe mine, prăvăleşte-mă-n fundul gropii, scrie-mi-ai mamele pe cruce, şi n-aş mai fi apucat să hoinăresc o viaţă fără niciun rost pe Valea asta!»”.
 
 „Mă tulbură, la fiecare lectură, poemul «O, brad frumos»... de Vasile Voiculescu. Lemnul copacului falnic, ajuns material pentru sicriu... metaforă strălucită a deşertăciunilor!... Ultima strofă: «Ne ducem goi? Plecăm mişei?!/ Nu te uita cât de mărunt ni-i statul/ Grăbeşte-te, fii tare, luăm cu noi/ Cea mai puternică din amintiri: păcatul». Cel de a ne fi născut, fireşte, în sens budist. Când însă ai ajuns în acest punct (conştiinţa păcatului venirii tale pe lume), atunci neapărat caută-l pe Dumnezeu. Pe orice cale! Doar el îţi poate spune că... acest păcat nu există. Fiindcă toţi suntem fiii lui. Grăbeşte-te, deci, să te spovedeşti Lui, înainte de a ajunge în «negrele subpământene burgun’»”.
 
 „Sub rumeguşul de aur al recunoştinţei mele stau la loc de cinste şi Mihai Viteazul aşteptând cu zilele audienţă la Împăratul, cazat într-un han din Praga, şi bieţii plugari români asediind Plevna, în 1877, ca să-şi facă o ţară a lor fără peşcheş, haraci şi dijmă la Poartă, şi mai ales floarea cea vestită a inteligenţei româneşti - savanţi, medici, profesori, artişti, scriitori, ofiţeri de carieră aruncaţi în închisorile comuniste doar pentru că îndrăzneau să aibă un Crez, slujindu-şi ţara”.
 
 „M-am născut în comunism şi voi muri tot într-o formă de comunism up-datat. Important e însă ce am făcut eu din ce a făcut el din mine”.

 
 (Coperta 4) „Nu citi această carte. Teatru, când spectacolul s-a mutat de ani buni în talk-show-urile tv sau în stradă?!... Conţinutul ei prea aduce a caleidoscop: drame, cronici dramatice, evocări, portrete, reflecţii, note de călătorie.
Te sfătuiesc s-o citeşti totuşi. Căci e povestea cu fulguieli nostalgice a iubirii faţă de rostirea cuvântului românesc - prisacă în care roiesc albinele recunoştinţei. Vor defila prin faţa ta, scoşi de dinapoia faldurilor memoriei, oameni de tot soiul de ieri şi de azi, unii - ajunşi pe tărâmul umbrelor, alţii - încă printre noi, de la actori, regizori sau scriitori, la securişti ori aflători în trebile lumii, prinşi în baletul râsu-plânsu, precum existenţa noastră însăşi. N-am fost un răsfăţat al destinului, din pricină că n-am semnat contract pe viaţă cu el. Pot însă acum să mulţumesc Tatălui ceresc pentru clipele de bucurie intensă în scaunul de spectator, ca şi în faţa filelor atâtor şi atâtor cărţi, din care am înţeles că raiul e luminat de iad cu flăcările lui”.
 
Înmormântarea va avea loc astăzi, la ora 11.30, la Cimitirul central.
Dumnezeu să-l odihnească de-a dreapta Sa!