#DobrogeaDigitală - „Viața mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”, de George Sarry Coșmarul de la Baia Sprie

Volumul de memorii „Viața mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”, aflat în Biblioteca Digitală ZIUA de Constanța, reconstituie o viață marcată de crunte suferințe, îndurate în iadul închisorilor comuniste, dar şi de dovezi ale umanității și ale forței de supraviețuire cu care George Sarry a înfruntat toate provocările din existența sa. 

În textul citat mai jos, găsim o rememorare a „stagiului” petrecut în colonia de muncă forțată de la Baia Sprie, unde au fost aduși, în anii ’50, pentru a lucra în condiții inumane la exploatarea de cupru şi plumb, aproape o mie de oameni, mulți dintre ei fiind exterminați de accidentele de muncă, silicoză, boli de inimă sau plămâni.

„Erau trei camioane, a câte douăzeci de deținuți, care au plecat în direcția gara Aiud. Cum am ajuns în gară, am coborât din camioane trecând printr-un cordon de soldați înarmați cu arme automate și ne-am urcat în dubele-vagon care ne așteptau. Toți am primit hrană rece pentru trei zile, pâine și slănină mucegăită. Nimeni nu știa unde mergem. La un moment dat unul din dubă strigă: «Mergem în nord!», adică în URSS. Eram cu toții confuzi. Desigur, comentariile au început imediat. De aceea ne-au dat hrană rece pentru trei zile, mergem în URSS. Altul încercă să liniștească agitația și neliniștea care domneau în dubă. Ne spune că mergem la Canal și dacă trenul a luat-o spre nord probabil trece pe undeva să mai ia deținuți, dar nicidecum că mergem în URSS. Până am ajuns la Baia Sprie am fost cu toții foarte încordați. Am început să coborâm din dubă. Sub escortă am fost duși până la barăcile unde se aflau alți deținuți care veniseră cu patru luni înaintea noastră. A fost ultimul transport de la Aiud.
 
Colonia de muncă Baia Sprie avea patru barăci. Trei barăci cu câte patru dormitoare și câte două camere mici. Cealaltă baracă cuprindea bucătăria și sala de mese. Am fost repartizați în două dormitoare. Fiecare avea patul lui cu saltea cu paie noi, două cearșafuri, pernă și pătură. Ceva de necrezut. Fiecare dintre noii veniți am găsit prieteni. Eu i-am găsit pe Traian Ghițeanu și pe Sami Sabah, amândoi din lotul meu. Ei deja lucrau în mină de patru luni și spuneau că au experiență de miner. Fuseseră, la sosirea lor, primii deținuți politici de la Baia Sprie. Toți cei veniți de la Aiud erau vreo două sute. Aici am găsit mâncare bună și destulă (două feluri de mâncare).
 
Cei două sute veniți înaintea noastră, la început, timp de două săptămâni nu intraseră în mină. Au fost lăsați la suprafață să se refacă fizic, fiindcă exact ca și noi, cei sosiți acum, trecuseră prin regimul sever de la Aiud. Noi însă am intrat în mină după două zile. Mai toți cei care au venit cu mine, aveau cel puțin un an de Aiud. Toți eram foarte slabi. A doua zi după ce am sosit la Baia Sprie, eu și încă trei ne-am cântărit pe un cântar pe care-l aveau la bucătărie. Eu cântăream patruzeci și șapte de kilograme, cu stomacul foarte plin. În aceeași zi cântarul a fost luat și n-a mai fost adus înapoi.
 
La Baia Sprie puteam sta de vorbă în curtea coloniei, puteam ieși și intra în baracă când voiam. Până am venit noi, deținuții lucrau numai într-un schimb, care se numea șut. Când am sosit noi administrația a introdus lucrul în două șuturi. Eu intram în mină în șutul de noapte. Când un șut intra în mină celălalt ieșea. La ieșirea din mină, în clădirea de alături de puț erau dușurile pe unde trecea fiecare și în cincisprezece minute trebuia să fim spălați, după care intram în colonie. Ne lăsam lămpile la magazie și pe urmă mergeam în sala de mese unde luam tava și ne prezentam la ghișeu, unde, de la bucătărie ne serveau mâncarea. După ce luam masa fiecare mergea în dormitorul lui.
 
Tuturor celor veniți cu ultimul transport, ca și celor dinaintea noastră, ni s-au dat câte două prosoape, două cămăși, două izmene, două perechi de obiele, o salopetă, un costum zeghe, o cască de miner, o pereche de opinci făcute din cauciucuri de mașină, o pereche de ghete și săpun. Cu ghetele mulți am avut probleme. Ori erau mari, ori ne strângeau picioarele. Am făcut schimburi între noi, dar tot mai erau unii care nu puteau purta bocancii primiți. Eu am rezolvat problema cu bocancii. La două zile după ce a fost împușcat Părintele Gheorghe Șerban, care era din comuna Corbu de Jos, județul Constanța, cizmarul Petcu a venit la mine să-mi spună că a găsit o pereche de bocanci. Am fost la cizmărie și i-am încercat. Îmi veneau foarte bine. Erau bocancii Părintelui Șerban. Chiar și înăuntrul unui bocanc era scris «Șerban Gheorghe». I-am dat lui Petcu bocancii mei care nu-mi veneau și am rămas cu cei ai Părintelui Șerban.
 
Pentru că am vorbit despre Părintele Șerban, trebuie să spun că lucrasem în schimbul de noapte și acum mă aflam în dormitorul meu când am fost trezit de un foc de pușcă, ca și ceilalți deținuți care dormeau la ora aceea. Am ieșit să vedem ce s-a întâmplat. Până să ieșim, am auzit încă un foc de pușcă. Deși gardianul de serviciu, Gheorghiță, care ieșise din bucătărie, strigase la cel din post să nu mai tragă, acesta a tras din nou și l-a omorât pe loc. Părintele Șerban era bolnav și ceruse să nu-l mai trimită în mină că nu poate munci în condițiile din subteran. Ofițerul politic Alexandru, ca să dea un exemplu și o lecție pentru ca nu cumva un alt deținut să mai îndrăznească să refuze să intre în mină l-a pus pe Părintele Șerban să strângă pietrele din curte și din jurul barăcilor. În timp ce Gheorghiță Milițianu era dus în bucătărie, cel din prepeleac a văzut că preotul era singur și a tras. Când toți ne-am dus să vedem, Părintele Șerban era mort la șapte-opt metri distanță de gardul înalt de patru metri.
 
Totul fusese aranjat de ofițerul politic Alexandru, cu locotenentul comandant al unității de pază din trupele de securitate și cu soldatul din prepeleac, care a tras și l-a omorât pe Părintele Șerban. Soldatul era din județul Bihor și pentru fapta comisă a primit imediat o permisie de două zeci de zile.
Preotul Șerban era simpatizat de întreaga colonie. La ora mesei nimeni nu a venit să mănânce. În colonie era un val de tristețe. Ce-l supărase mai mult pe ofițerul politic Alexandru este faptul că la o adunare generală a deținuților, unde erau prezente și cadrele militare ale coloniei, Părintele Șerban anunțase și fusese auzit de toată lumea, că pe baza Convenției de la Geneva, deținuții politici nu pot fi puși la muncă cu forța și în special la muncă în mine.
 

Asta nu i-a plăcut politrucului și ca să se răzbune, a aranjat cu comandantul plutonului de pază să-l împuște pe preot în momentul când se va apropia de gardul coloniei. Colonia era înconjurată, cum am spus, de un gard de patru metri înălțime, întărit cu alți patru metri de sârmă ghimpată și era ora zece dimineața, o zi cu soare. Chiar dacă ai fi avut scară, tot nu ai fi putut avea o tentativă de evadare așa cum, mințind, politrucul Alexandru a susținut despre preotul Șerban.
 
Deținuții lucrau la două orizonturi aflate la patru sute–pa tru sute cincizeci de metri adâncime. La orizontul 11 și la orizontul 12, în partea de vest a minei, ploua cu apă acidulată. Din cauza ploii, nu puteai să porți nimic pe tine. Lucram în pielea goală. Dacă aveam ceva pe noi imediat ce haina se uda, începea să ne mănânce pielea, în special la subsuoară, între picioare și între degetele de la picioare. Mai toți aveam ciuperci pentru că trebuia să purtăm obiele în picioare când încălțam opincile confecționate din cau ciucuri de mașină.

DESCARCĂ GRATUIT CARTEA ÎN FORMAT PDF!

Intrarea în mină a deținuților, spre nivelul unde era situat locul de muncă, se făcea pe verticală, cu ajutorul coli viilor ascensoare. În fiecare colivie încăpeau două grupe de câte șase, adică doisprezece deținuți. Deplasarea deținuți lor, în adânc, de la puț la locurile de muncă, deci pe orizontală, se făcea pe jos, distanțele fiind de circa un kilometru. De acolo unii mai aveau de urcat câte treizeci–patruzeci de metri. Galeriile erau mereu inundate de apă. Nu se putea umbla cu bocanci deoarece apa acidulată și rocile cu supra fețe tăioase îi distrugeau prematur. Înainte de intrarea deținuților politici, condițiile de lucru în aceste mine erau jalnice. Din cauza aerajului precar, a dificultăților de muncă și de circulație pe galerii, deplasări de cele mai multe ori se făceau pe jos, în condiții de mare pericol. După ce au ajuns aici deținuții politici, cu timpul totul s-a schimbat. Inginerii deținuți politici au făcut ca aerul să circule la toate locurile de muncă. Au introdus perforarea cu apă. Până la venirea noastră se perfora pe uscat. Era boală curată. Praful silicogen intra în plămâni. De aceea minerii civili nu trăiau mult. Apa de băut nu se putea bea în mină. Acum, prin intervenția inginerilor deținuți politici, se aducea în mină sifon depozitat în putini de lemn, ca să se mențină rece, să poată fi băut, căci la tempera tura de treizeci și opt de grade, cât era în mină, era imposibil să bei apa care venea pe conductă.
 
Până și maiștrii și inginerii civili au văzut schimbarea petrecută în mină de la venirea deținuților politici. Dacă era să muncim în condițile găsite când am venit, în cimitirul din Baia Sprie ar fi apărut câteva sute de morminte mai mult. Și așa stând lucrurile, au murit destui.
Pe lângă condițiile aspre de muncă pe care le înfruntam zi după zi, mai era și pericolul la care eram expuși în fiecare moment. Orice coptură (rocă provenită din cerime) oricât de mică, dacă se întâmpla să cadă pe tine, în cel mai fericit caz puteai scăpa numai cu tăieturi pe corp sau chiar pe cap, rocile fiind foarte tăioase. Nu mai vorbesc de copturile mai mari, numite în termeni minerești «balene». De acelea nu scăpai doar cu zgârieturi. S-a întâmplat de multe ori ca oamenii să fie scoși neînsuflețiți de dedesubtul acestor copturi.
 
Aveam însă moralul ridicat, iar acest lucru ne ajuta foarte mult să trecem peste mizeria în care eram forțați să muncim. Am avut mare noroc că maiștrii și inginerii civili erau oameni cu suflet, deși tuturor li se dăduseră grade de ofițeri și fuseseră instruiți cum să se poarte cu deținuții politici, anume să nu se lase angajați în discuții politice sau în orice alte discuții afară de cele legate de munca din mină și să raporteze în legătură cu deținuții care vor încerca să obțină informații.
 

Printre maiștrii civili erau doi foarte fideli regimului comunist. Această informație ni s-a transmis în mod confidențial de unul dintre maiștrii cei buni. Tot prin acești maiștrii eram ținuți la curent cu evenimentele care se petreceau afară. Uneori ne aduceau articole de ziar pe care după ce le citeam le ardeam pe loc. Pentru noi, deținuții politici, informațiile primite de afară era ca o hrană care ne ținea în viață. Am putut și noi deținuții politici să ne revanșăm față de acești oameni care ne-au ajutat. Cele mai frumoase flori pe care le găseam în mină le erau rezervate lor.
Cu toate schimbările făcute în mină de către deținuții politici, condițiile de muncă continuau să fie insuportabile. Se instalase un ventilator foarte puternic care ajuta la circulația aerului, însă tot nu era destul de eficient ca să ajungă în toate locurile de muncă. Nu se putea sta îmbrăcat, mai ales când trebuia să muncești. Toți munceam în pielea goală. Numai preoții purtau un șort legat la brâu. Chiar așa, tot făceam ciuperci. În fond acolo unde corpul intra contact cu orice fel de material, și apăreau aceste răni (ciuperci) era tot o carne vie.
 
La început eu am fost rulător pentru o perioadă de trei săptămâni. Ca rulător trebuia să transport minereul de la locul unde avusese loc explozia, până la cel mai apropiat rostogol (rostogolul este un puț oblic, prin care minereul ajunge pe galerie unde este încărcat în vagonete). Distanța de parcurs ajungea până la douăzeci și cinci de metri. Minereul era încărcat în roabe și vărsat în rostogol. Bolo vanii mari trebuia să-i spargem cu barosul. Barosul avea cinci kilograme. Dacă bolovanii erau mari, nu puteau trece prin grătarul care era pus pe rostogol.
În prima perioadă, nu aveam normă. Mai târziu au pus norma de trei vagoneți de om. Cu timpul au mărit-o la șapte vagoneți de om. Și asta pentru că erau unii care credeau în ce le spunea administrația (ofițerul politic), anume că vor beneficia de reabilitare. Acești zeloși erau de două categorii, niște deținuți care făceau parte din secta «Martorii lui Iehova» și turnătorii.
 
Ca să realizezi această normă se cerea un supraefort pe care majoritatea nu-l puteau face. Mai mult decât atât, minerii civili care lucrau la orizontul 8, orizontul 9 și orizontul 10, auzind de normele realizate de deținuți, erau supărați, fiindcă li se cerea și lor această normă. La ieșirea pe puț numărul vagonetelor creștea și administrația își freca palmele de bucurie că norma de șapte vagoneți de deținut a fost un succes.
 
Însă ce nu știau ei, au aflat mai târziu. Peste două săptămâni calculele venite de la uzina de extracție au arătat că în tot acest timp nu a fost extras niciun gram de minereu mai mult ca înainte. Ce au făcut deținuții văzând că administrația pedepsește cu carceră pe deținuții care nu făceau norma de șapte vagoneți? Deținuții umpleau vagoneții trei sferturi cu steril și deasupra puneau minereu, astfel că, atunci când ieșeau cu vagoneții la suprafață, se vedea că sunt încărcați cu minereu.”
 

#citeşte mai departe în „Viața mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”, de George Sarry 
#„Viața mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”
 #Autor George Sarry 

Dacă în urmă cu 122 de ani pionierul culturii româneşti în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanța, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidență, cotidianul ZIUA de Constanța, conştient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri şi de azi“. 
 
DREPTURI DE AUTOR
 
a) Toate informațiile publicate pe site de către ZIUA de Constanța (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informații, fotografii, fişiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispozițiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicațiile geografice şi Legea nr. 129/1992 privind protecția desenelor şi modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA de Constanța sau, după caz, furnizorii săi de informații.
 
b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afişarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum şi orice modalitate de exploatare a conținutului site-ului, cu excepția afişării pe ecranul unui computer personal şi imprimarea sau descărcarea, în scop personal şi necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanța.
 
Sursa foto: captură YouTube/arhivă TVR


Citeşte şi:
 

#DobrogeaDigitală - „Viața mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”, de George Sarry: Umanitate în condiții dezumanizante
 
#DobrogeaDigitală - „Viața mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”, de George Sarry: Strategii de supraviețuire

#DobrogeaDigitală - „Viața mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”, de George Sarry: Arestarea şi ancheta

#DobrogeaDigitală - „Viața mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”, de George Sarry: „Am schimbat închisoarea mică cu asta mare”

#DobrogeaDigitală - „Viața mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”, de George Sarry: Eroinele de la Piteşti

 #DobrogeaDigitală - „Viața mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”, de George Sarry: Din nou în libertate. De la „bandit” la „tovarăş”