#DobrogeaDigitală - „Viața mea. Amintiri din închisoare și din libertate”, de George Sarry Arestarea și ancheta

George Sarry, autorul acestui impresionant memorial, s-a născut la data de 8 ianuarie 1928, la Constanța, însă din anul 1961 trăiește în Canada. Este nepot de frate al jurnalistului Constantin N. Sarry, proprietarul ziarului „Dobrogea jună”, care a apărut timp de patru decenii, în prima jumătate a secolului XX.
 


În noiembrie 1949, George Sarry a fost arestat și condamnat la 15 ani de muncă silnică pentru înaltă trădare, sub acuzația de spionaj, fiind trimis în circuitul închisorilor comuniste, la Constanța, Malmaison, Văcărești, Jilava, Aiud, Baia Sprie, Cavnic, Oradea, Pitești și Ploiești.

Textul din care cităm mai jos rememorează momentul arestării și ancheta agresivă care a precedat anilor lungi de detenție.
 

„17 noiembrie era o zi ca toate celelalte zile. Nu aveam idee că eu, unul, nu o voi uita toată viața mea. Ca de obicei mergeam acasă pentru masa de prânz.  Nu trecuse nicio jumătate de oră de când plecasem de la consulat. Eram pe bulevardul Regina Maria și, înainte de a traversa strada Miron Costin, aud pe cineva strigându-mă: George! Când m-am întors să văd cine mă strigă, doi indivizi solizi m-au împins spre portiera deschisă a unei mașini, din care două brațe m-au tras înăuntru.
 
Cei doi indivizi au intrat și ei în mașină, unul peste mine, iar celălalt în față cu șoferul. Mașina a pornit repede. Acum eram încadrat de doi indivizi, unul ținea permanent pistolul la pieptul meu, iar celălalt mi-a pus o pereche de ochelari la ochi ca să nu văd unde mă duc. Tot acești indivizi au des chis un ziar și-l țineau în fața mea ca să nu fiu văzut de cineva. După mai multe viraje la dreapta și la stânga, mi-am dat seama că mașina merge mai repede și fără să mai schimbe direcția de mers. După douăzeci de minute, mașina s-a oprit. Pe tot timpul drumului cu mașina nu s-a schimbat nicio vorbă între acești patru indivizi. M-au scos din mașină. M-au urcat pe niște scări și pentru prima oară aud un dialog. La un moment dat, o voce mă întreabă cum mă numesc. I-am răspuns: George Sarry. Când mi-au scos ochelarii, în fața mea stătea un civil pe care l-am recunoscut imediat. Cu vreo trei luni înainte, fusesem invitat să merg la un anumit birou al Securității de pe strada Tudor Vladimirescu, colț cu Carol. Era în blocul Bandu.
 
Acest civil se afla atunci alături de colonelul Câmpeanu, la care fusesem invitat. Fusesem primit atunci foarte frumos. Mi-au oferit un scaun. M-au întrebat ce mai fac, m-au întrebat de familia mea, despre frații mei care sunt în Anglia, iar la urmă m-au întrebat despre serviciul pe care îl am la Consulatul Britanic, dacă sunt mulțumit de el. Le-am răspuns că da. Mi-au spus: «Dacă vrei, poți să răspunzi, sau să nu răspunzi». Ce salariu am? Le-am răspuns că douăsprezece mii de lei pe lună. M-au întrebat dacă mai primesc altceva pe lângă salariu. Le-am răspuns că nu. Mi-au spus că pot câștiga de două ori pe atât, doar să le spun cine vine la consulat și ce discută cu fratele meu care era Consul Britanic. Le-am răspuns: «Dumneavoastră știți foarte bine cine vine la Consulatul Britanic». «Da, da, noi știm cine vine, dar dvs, dle Sarry, știți ce vorbesc. Noi vorbim cu un cetățean român, nu sunteți cetățean român?» În timp ce îmi vorbea, tot timpul ținea în mână plicul cu așa-zișii bani. Au repetat de mai multe ori să nu uit că sunt cetățean român. La urmă mi-au spus să mă gândesc bine la ce mi-au spus.   

DESCARCĂ GRATUIT CARTEA ÎN FORMAT PDF!

Acum acest civil era în fața mea și zâmbea. M-au dus într-o încăpere cu un pat mare. După o oră, m-au dus în altă încăpere cu un pat mare. După o oră, m-au dus în altă încăpere unde era o masă cu două scaune. Pe un scaun ședea civilul care mă primise. Mi-a spus să stau jos. A început o serie întreagă de întrebări. Ce informații am dat fratelui meu și lui Mathews, cel care l-a înlocuit pe fratele meu. Răspunsul meu a fost clar. Eu nu am dat informații nimănui. Individul s-a sculat, s-a dus la ușă unde așteptau doi gealați, care au intrat înăuntru, s-au repezit la mine, au apucat de unde au putut. Unul de păr, celălalt de mâini. M-au târât pe scări jos în beci, unde aștepta un al treilea. Acum toți trei loveau în mine.
 
Țipau la mine: «Spionule, nu vrei să spui că ai dat informații, te facem noi să spui». M-au pus pe o capră de lemn confecționată special pentru tortură, cu mâinile legate peste genunchi, au introdus o rangă sub genunchi și așa eram pus pe capră. Unul îmi ținea capul în jos ca partea posterioară să fie în sus. Au început să mă bată la fund și la tălpi cu o rangă. Țipetele mele nu i-au făcut să oprească bătăile.
 
Nu știu când s-au oprit. Știu că m-am trezit la un moment dat ud. Simțeam dureri peste tot. De data asta civilul era și el în beci, cu ceilalți trei. Eu mă aflam pe jos. Acum civilul îmi spune: «Vezi, măi, George, noi putem să te omorâm, noi putem să facem cu tine orice vrem, noi știm că tu ai dat informații fratelui tău și mai târziu ai continuat să dai informații lui Mathews, și tu nu ai să ieși din beciul ăsta, până nu ne spui ce informații ai dat». Din nou i-am spus că nu am dat informații nimănui. Iar m-au pus pe capră și din nou au început bătăile la fund și la tălpi.
 
De data asta, m-am trezit în pat, în camera în care mă aduse seră când sosisem aici. Nu am dormit întreaga noapte. A doua zi m-au dus din nou în beci. Am fost bătut la fel ca în ziua precedentă, numai că de data asta am simțit durerile bătăii mult mai tare, pentru că mă loveau peste locurile unde fusesem lovit cu o zi înainte. Nici de data asta nu au reușit să mă facă să recunosc că aș fi dat informații. A treia zi mi-au pus ochelarii. Legat la mâini, m-au urcat în mașină și din nou au pornit spre o destinație necunoscută. Numai că de data asta distanța era mai scurtă, circa douăsprezece–cincisprezece minute. M-au coborât din mașină. Mi-au scos ochelarii și mă trezesc în fața unui avion, în care sunt urcat. Mâinile mi le-a lăsat legate în avion. Cu mine, eram cinci persoane. Pe lângă locurile pilotului și copilotului, era o bancă unde ședeau trei indi vizi. Unul dintre ei ținea în mână un pistol automat. Scaunul pe care trebuia să stau eu rămăsese neocupat pentru că eu nu puteam sta jos și nici în picioare deoarece atât fundul, cât și tălpile îmi erau vinete și stam în genunchi.
 
„George, tu ești băiat frumos și nu vreau să stric asta”
 
Nu știam unde mă vor duce. Gândul meu era să nu mă ducă în URSS. Mă gândeam la posibilitatea asta, pentru că știam deja că unele persoane răpite de la casele lor au fost duse în URSS și mai ales faptul că într-o zi, de la mansarda Consulatului Britanic, unde eram cu colegul meu, Paul Bandu, uitându-ne cu binoclul, observasem ceva. Două mașini care mergeau pe un drum paralel cu litoralul, s-au oprit la un moment dat și am putut distinge zece persoane, printre care două persoane erau ajutate de celelalte să meargă. Au coborât toți la nivelul apei, unde îi aștepta o barcă cu motor. Cei doi care nu puteau merge singuri au fost urcați în barca cu motor care s-a îndreptat spre larg, unde era ancorat un vas de război rusesc.
 
Știam de aceste vase de război rusești care făceau manevre militare în Marea Neagră, dar niciodată atât de aproape de litoral. Întotdeauna când vedeam vasul ancorat în acel loc știam că în curând o să apară mașinile care lăsau praf în urma lor, deoarece drumul nu era asfaltat. De aceea am crezut că mi-a venit rândul și mie, dar nu cu vaporul, ci cu avionul. Când am ajuns la destinație, era deja întuneric. Făcusem doar câteva ore. Mi-au pus ochelari, m-au coborât din avion, m-au urcat într-o mașină. Când coboram din mașină, niște câini au venit să mă miroasă.
Am aflat mai târziu că eram la Malmaison.
 
Aici am fost dus într-o celulă cu două paturi, o masă și un scaun. Cum am intrat, m-am și lungit. Numaidecât ușa s-a deschis și gardianul îmi spuse în șoaptă că nu am voie să stau lungit, că pot să stau pe scaun, sau la marginea patului, dar nu lungit, până la ora zece. Nu mâncasem de când fusesem arestat. Dimineața mi-au adus să mănânc. Deși mâncarea era bună, am mâncat foarte puțin. La fel și la prânz și la masa de seară. Câteva zile m-au lăsat, nu m-au scos la anchetă. Probabil și-au dat seama că nu puteam umbla, tălpile mi se umflaseră. Chiar dacă voiam să pun pantofii era imposibil. Aici îmi dăduseră niște papuci, cu care trebuia să îi port cât timp nu eram în pat.
 
După cinci zile în celulă intră un individ, care îmi spune în șoaptă să aplec capul să-mi pună ochelarii și să pun mâinile la spate. Ieșim din celulă, el ținându-mă de mâinile întoarse la spate. Trecem prin diferite coridoare după care intrăm într-o cameră mare. Îmi scoate ochelarii. Camera în care mă aflam era mobilată luxos. În spatele unui birou stătea o persoană pe care nu o puteam vedea, căci îmi pusese lumina în față. Mi-a spus să stau jos și m-a întrebat cum mă simt. I-am spus că am fost bătut, că tot corpul mă doare și că abia merg. Mi-a spus să nu am nicio grijă, căci Constanța este o sucursală «de-a noastră». Aici e centrala, și dacă nu știu să mă port îmi va arăta ce înseamnă Centrala. A continuat spunându-mi că dacă sunt sincer, o să fiu tratat ca atare.
 
Mi se adresa pe nume. «Uite, George, noi știm că tu ai dat informații militare, economice și în special despre toate vasele care intrau și ieșeau cu cargoul lor din portul Constanța». I-am răspuns că nu am dat niciun fel de informații nimănui. Mi-a spus: «George, tu ești băiat frumos și nu vreau să stric asta. Ai să vii la mine și ai să-mi spui că am avut dreptate, dacă nu-mi spui acum, până nu-i prea târziu». Din nou i-am spus că nu am dat informații. «Ei bine, mă faci să fac ce nu voiam». A întins mâna sub marginea biroului și a apăsat pe un buton. Ușa s-a deschis brusc. Au intrat doi gealați, m-au luat pe sus dându-mi pumni și înjurându-mă în toate felurile. Când am ajuns jos am putut să văd sub ochelari o capră de lemn exact cum era și cea de la Constanța. Mi-au legat mâinile, mi le-au pus peste genunchi, m-au așezat pe capră și au început să mă lovească pe unde apucau. Când m-am trezit eram în celula mea ud leoarcă. Probabil ca și la Constanța, aveau căldarea cu apă la îndemână.”

#citește mai departe în „Viața mea. Amintiri din închisoare și din libertate”, de George Sarry 
#„Viața mea. Amintiri din închisoare și din libertate”
 #Autor George Sarry 

Dacă în urmă cu 122 de ani pionierul culturii românești în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanța, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidență, cotidianul ZIUA de Constanța, conștient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri și de azi“. 
 
DREPTURI DE AUTOR
 
a) Toate informațiile publicate pe site de către ZIUA de Constanța (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informații, fotografii, fișiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispozițiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice și Legea nr. 129/1992 privind protecția desenelor și modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA de Constanța sau, după caz, furnizorii săi de informații.
 
b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afișarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum și orice modalitate de exploatare a conținutului site-ului, cu excepția afișării pe ecranul unui computer personal și imprimarea sau descărcarea, în scop personal și necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanța.
 
Sursa foto: „Viața mea. Amintiri din închisoare și din libertate”, de George Sarry

Citește și:

#DobrogeaDigitală - „Viața mea. Amintiri din închisoare și din libertate”, de George Sarry: Cu ochii pe Consulatul Britanic din Constanța

#DobrogeaDigitală - „Viața mea. Amintiri din închisoare și din libertate”, de George Sarry: Întoarcerea în România anilor ’90 - tristețe și dezamăgire

#DobrogeaDigitală - „Viața mea. Amintiri din închisoare și din libertate”, de George Sarry: „Am schimbat închisoarea mică cu asta mare”

#DobrogeaDigitală - „Viața mea. Amintiri din închisoare și din libertate”, de George Sarry: Eroinele de la Pitești

 #DobrogeaDigitală - „Viața mea. Amintiri din închisoare și din libertate”, de George Sarry: Din nou în libertate. De la „bandit” la „tovarăș”
 

Galerie foto: