In Memoriam Horia Aramă – „un scriitor veritabil, care revarsă peste clișee emoție și talent”

„Fiecare popas pe Aixa s-a soldat cu durere şi moarte pentru pădurea ei şi nicio satisfacție nu a venit să compenseze deficitul. Nu există justiție care să recomande supunerea la violență. Dacă nonagresiunea este definitorie pentru viața de pe planeta aceasta, riposta rămâne un drept inalienabil. Aixa înțelege să-l folosească, iar eu sunt o armă din panoplia ei”. („Verde Aixa”, Horia Aramă)

În urmă cu nouă decenii, pe 4 noiembrie se năștea, la Iași prozatorul, eseistul, scenaristul BD, traducătorul, criticul, redactorul, dramaturgul și poetul român Horia Aramă, care avea să se stingă din viață la Constanța, pe 22 octombrie 2007.

Absolvent al Școlii de literatură „Mihai Eminescu” din București (1954), Horia Aramă avea să debuteze în anul 1950, cu versuri pentru copii, ca apoi să publice volume nesemnificative de proză pentru aceeași categorie de vârstă „Păsări Călătoare” (1955) și „De la om la om” (1960). Pasiunea poetică îl va domina până în 1965, când semnează volumul de versuri intelectuale „Scări la stele”.

În SF, debutează cu o povestire despre mutanți, „Omul care are timp”, apărută în nr. 233/1964 al C.P.S.F. rămânând, timp de peste un deceniu, unul dintre cei mai constanți colaboratori ai publicației.

În 1966, dominat din ce în ce mai mult de straniu univers al SF-ului, publică o primă culegere de povestiri de profil „Moartea păsării-săgeată”, în care piesele de bază sunt „pălăria de pai” –„o pălărie poartă înregistrată în structura ei memoria altcuiva, inducând sublimări freudiene neînțelese noilor stăpâni” și „pianul preparat” – „un pian este înzestrat de creatorul sau cu capacitatea de a induce forțat impulsuri psihice prin biocurenți”.

În 1967, publică o a doua culegere, „Cosmonautul cel trist”, în ale cărei povestiri accentul se mută pe o temă la modă, exobiologia, aducând în prim-plan ideea existenței unei alte civilizații inteligente, uneori existând simultan și paralel cu aceea umană; cazul delfinilor, din ultima povestire citată.
 

Afilieri

* Membru al Uniunii Scriitorilor din România
* Associazione Internazionale per gli Studii sulle Utopie – Roma
* The Society of Utopian Studies – Arlington (Texas)

* Utopian Studies Society – Bristol
* Centro Interdepartimentale di Ricerca sull’Utopia – Bologna
* H.G. Wells Society – Londra
* William Morris Society – Londra
 

Opera

Literatură fantastică și stiințifico-fantastică

* Păsări călătoare (1955) - proză pentru copii
* De la Om la Om (1960) - proză pentru copii
* Moartea păsării-săgeată (Ed. Tineretului, 1966) - proză scurtă

* Cosmonautul cel trist (Ed. Tineretului, 1967) - proză scurtă
* Dincolo de paradis (1983) - proză scurtă
* Dumnezeu umbla desculț (Ed. pentru literatura, 1968) - roman
* Țărmul interzis (Ed. Albatros, 1972) - roman
* Pălaria de pai (Ed. Cartea Românească, 1974) - roman
* Jocuri de apă (Ed. Cartea Românească, 1975) - roman
* Verde Aixa (Ed. Albatros, 1976)- proză scurtă
* Cetatea soarelui (Ed. Cartea Românească, 1978) - roman
* Dincolo de paradis (Ed. Cartea Românească, 1983) - roman

[modifică] Trilogia de studii despre utopie

Colecționarul de insule - (Ed. Cartea Românească, 1981), Insulele fericite - (Ed. Cartea Românească, 1986, O insulă în spațiu - (Ed. Cartea Românească, 1991).

Almanahul Anticipația

* Povestirea „Planeta celor doi sori” a fost publicată în almanahul Anticipația din anul 1986
 

Poezie

* "Scări la stele" (1965) - versuri intelectualiste
 

Recenzie nemira.ro

„Horia Aramă și-a început cariera literară ca poet, iar calitatea aceasta îi va marca atât povestirile, cât și romanele de mai târziu. Chiar dacă acestea se înscriu, tematic vorbind, în genul cunoscut sub numele de science-fiction. Un gen care se rezumă adesea la prezentarea unui spectacol anticipativ printr-o scriitură exactă, «terestră», câteodată chiar dezordonată. La fel ca Vladimir Colin, Aramă n-a pătruns pe terenul SF doar ca să exerseze lejer printre ideile-șablon și motivele patentate ale genului. El nu este un autor oarecare, ci un scriitor veritabil, care revarsă peste clișee emoție și talent. Le însuflețește, le dă consistență, le inserează într-un peisaj omenesc. Există în sumarul volumului intitulat «Moartea păsării-săgeata» (1966), povestiri de un lirism difuz, neostentativ. Textele se «încălzesc» mai greu decât în cazul autorilor specializați, epicul demarează leneș și evoluează o vreme (dintr-o abilitate tactică) pe un teren relativ plat, înainte de a prinde momentul urcușului vertical, spre simbol. Tablourile au nevoie de acumularea unui mare număr de amănunte din sfera banalului cotidian. Printre ele, poezia ideilor SF se strecoară însă tenace, concentrân­du-se în albia principală spre final. Horia Aramă elaborează apoi, în șarmul interzis (1972), un roman compozit, unde combină - prelucrate în regim SF - trei mari teme ale literaturii fantastice: migrația conștiințelor (un fel de metempsihoză recondiționată «științific»), creația artificială (Homunculus) și «tinerețea fără bătrânețe» (varianta târzie a motivului, cu o rădăcină folclorică și alta în Faust-ul goethean). Caracterul ambițios al lucrării privește nu numai fuziunea tematică pe care o încearcă, avantajată de garanțiile unor izbânzi literare anterioare, ci și formula stilistică. Autorul și-a plasat experimentul sub semnul complexității. Aventura insolită își caută suportul în normalitatea unor scene profund realiste. Pagina de ponderată exaltare metaforică alunecă fără stridențe spre mai sobră meditație etico-filosofică. Pasajele de atmosferă coexistă cu cele de investigație psihologică. Soluții de o surprinzătoare originalitate estetică alternează cu clișeele unei acțiuni de tip polițist. Sub o mână mai puțin expertă, rezultatul ar fi fost un eșec. Horia Aramă mizează însă pe dozaj, obținând echilibrul acestui material eterogen. O tensiune a relatării, a faptului de conștiință «trăit», străbate până și fragmentele eseistice, armătură «teoretică» a romanului. Subtilități de scriitură găsim și în microromanul «Verde Aixa» (1976), inclusiv imagini de o extravagantă poezie cum e plantarea, la propriu, a unui corp omenesc în solul unei planete «inteligente» care îl transformă, văzând cu ochii, într-un copac cu reminiscențe umanoide. Față de romanul anterior, psihologiile sunt mai liniare, fără mister, acțiunile previzibile - lucruri cerute de logica strictă a unei simplificate aventuri cvasi polițiste. Motivul planetei populate de vegetație rațională vine dinspre povestirea lui Vladimir Colin Broască. În contextul luptelor sofisticate pe care pădurea, spre a-și apară integritatea amenințată, trebuie să le dea cu diverși invadatori antropomorfi și neantropomorfi, această idee urcă însă până la mai vechea Bucolică a lui A. E. van Vogt. Horia Aramă are meritul de a fi dat aici o acțiune tensionată, sub semnul terorii produse de dispariția treptată, în condiții enigmatice, a mai tuturor pământenilor debarcați pe Aixa. Arma infailibilă a pădurii este un produs cameleonic ce ia formă umană pentru a se putea infiltra nebănuit între invadatori. Din nevoia unei mici lovituri de teatru, creatura se va contamina în final de sentimentele omenești ale vânatului său. Ceea ce în principiu nu e rău, ca soluție estetică, dar în roman convinge mai puțin.

«Colecționarul de insule» (1981), «Insulele fericite» (1986) și «O insulă în spațiu» (1991) constituie părți ale unui inteligent eseu despre utopie, redactat cu mijloacele prozei mai curând decât cu cele ale criticii literare. Figuri reale și imaginare au în egală măsură acces la statutul de personaj în această amplă, documentată, savant-ironică și multiplu fațetată construcție, parțial exegetică, parțial epică, din moment ce - un exemplu la întâmplare - scrisoarea prin care vârstnicul Bernardin de Saint-Pierre «acceptă» mâna tinerei domnișoare Félicité Didot (îndată după succesul romanului Paul et Virginie) o putem vedea fără nici o dificultate ca un remarcabil document utopic, completând în acest sens mărturii produse, bunăoară, de un Raphael Hythlodaeus sau de Lemuel Gulliver.

Într-o recentă carte de memorii, Horia Aramă lasă să se înțeleagă că omul și opera ajunseseră în față unui final. O anticipație funestă, dar lucidă în fond și coborâtă în normalitatea spre care scriitorul și-a îndreptat mereu motivele scrisului său, oricât de extravagante vor fi fost ele într-o panoplie simbolică a SF-ului. «Omul care are timp» rămâne de-acum înainte suspendat într-un timp anume, al scrisului, și în memoria cititorilor”.


Citește și:

Tulceanul Dan Arhire lansează volumul „Grădina Maicii Domnului. Elemente de ornamentică tradițională. Rădăcini”