Se împlinesc 111 ani de la nașterea constănțeanului Tașcu Gheorghiu, unul dintre cei mai mari traducători români

• Tașcu Gheorghiu era un adept al avangardismului și suprarealismului. 

Acum 111 ani, pe 20 septembrie 1910, se năștea, la Constanța, Tașcu Gheorghiu, un intelectual al epocii trecute.
 
Familia s-a era una dintre cele mai înstărite din Constanța, având origini grecești. Taşcu Gheorghiu a absolvit Liceul „Mircea cel Bătrân“ din Constanța, după care a urmat cursurile Facultății de Litere și Filosofie din cadrul Universității din București.
 
În 1932 înființează, alături de Virgil Teodorescu și Mircea Pavelescu, revista avangardistă „Liceul“. Începe să traducă diferite texte, remarcându-se prin acuratețea traducerii, astfel multe opere traduse de Gheorghiu fiind și astăzi un reper.
 
Spre exemplu, varianta tradusă în română a romanului „Ghepardul“ al italianului Giuseppe Tomasi di Lampedusa este și acum fără egal. Ori traducerile din Shakespeare sau din poeţii francezi Rimbaud, Lautréamont, Apollinaire, care de asemenea sunt în continuare în topul celor mai rafinate traduceri. Talentul său nu putea trece nepremiat, astfel că în 1964, 1969 și în 1976 a fost distins cu premiile Uniunii Scriitorilor.
 
A fost adeptul avangardismului și suprarealismului, s-a preocupat și de grafică și desen, iar din când în când mai scria și câteva strofe. A avut, însă, ghinionul de a rămâne fără o operă proprie, deși pe parcursul său profesional a afirmat în nenumărate rânduri că pregătea o carte despre „Ghepardul“ lui Lampedusa, ori despre Mateiu I. Caragiale.
 
Aflăm din „Când moare o epocă“ (Ed. Anastasia, 2002) de Dan Chiachir detalii impresionante despre Tașcu Gheorghiu.
 
„Taşcu Gheorghiu sosea în clădirea din fostul bulevard Ana Ipătescu 15, care adăpostea redacţiile revistelor «Viaţa Românească», «România literară“ şi «Luceafărul», în jurul orei 20, cu un ceas înainte de sfârşitul programului. Aducea cu sine traduceri de poezie din franceză sau italiană, cel mai adesea, şi, mai rar - desene suprarealiste, majoritatea cu tuşe lubrice, care determinau Cenzura să le scoată din pagină. Era un traducător prodigios, care lucra cu migală totodată, admirat de numeroşi tineri, poeţi sau prozatori, la curent cu bizarul său program şi stil de viaţă. Reputat că ştie pe de rost «Craii de Curtea-Veche», avea orarul lui Paşadia, în sensul că nu ieşea niciodată din casă mai devreme de ora 19. Cel dintâi drum pe care îl făcea era la una dintre redacţii, de preferinţă în zilele de la începutul săptămânii, când se stabilea sumarul numărului în curs. La ora 21 mergea să cineze într-un mic local, pentru ca un ceas mai târziu să se înfiinţeze la braseria Union din blocul Turn - care vara avea şi terasă - unde şedea până la miezul nopţii, bând patru-cinci cafele tari, espresso, şi o sondă, două sau trei de citronadă preparată de chelner sau de picoliţă chiar în faţa lui.
 

De cele mai multe ori singur la masă, aici şi «primea» de regulă scriitori tineri sau în devenire, trataţi cu o ceaşcă de cafea şi, dacă erau fumători, serviţi cu o ţigară Player’s ori de altă marcă, din cele câteva pachete pe care Taşcu Gheorghiu le avea în permanenţă asupra sa. Îndată după miezul nopţii, singur sau împreună cu însoţitorul care-i ţinuse de urât, străbătea agale, în circa un sfert de oră, distanţa dintre braseria Union şi restaurantul Lido, unde rămânea până la 2-2.30 din noapte. La începutul anilor ’70 ai secolului trecut atunci închideau localurile mari, iar night-cluburile - existau vreo trei-patru în Bucureşti pe vremea aceea - îşi slobozeau ultimii clienţi la 5 sau chiar la 6 dimineaţa“.
 
Se stinge fulgerător pe 15 octombrie 1981.
 
Citește și:
 
Taşcu Gheorghiu, traducătorul boem îndrăgostit de suprarealism