14 noiembrie 1878 Sărbătorim Dobrogea alături de cei care i-au cercetat bogata istorie! Mesaje ale istoricilor constănţeni de Ziua Dobrogei (documente)

Mai întâi au învăţat istorie, au transformat-o în pasiune, urmând mai apoi să devină licenţiaţi şi chiar doctori, astăzi fiind, la rându-le, mentori unor generaţii care au obligaţia să-şi cunoască istoria, pentru a se identifica cu rădăcinile pământului din care se trag.

Astăzi, pe 14 noiembrie, când sărbătorim Dobrogea la 141 ani de la revenirea sa pe harta României, am considerat oportun să le oferim prilejul unei noi lecţii, predate în mediul virtual generos al cotidianului ZIUA de Constanţa.
 

Prof. univ. dr. Valentin Ciorbea, membru corespondent AOȘR: 14 noiembrie 1878 - Unirea Dobrogei la România - moment istoric major în evoluţia statală românească

 

Vatră de formare şi existenţă milenară a poporului român, componentă a Țării Româneşti sub Mircea cel Bătrân, controlată parţial de Ștefan cel Mare, domnul Moldovei, Dobrogea s-a unit cu România prin voinţa Marilor Puteri ale Europei, participante la Congresul de la Berlin, înscrisă în tratatul semnat la 1 iulie 1878. Pe cursul construcţiei statale româneşti a fost al doilea moment istoric major ce a făcut legătura între unirea Moldovei şi Munteniei la 24 ianuarie 1859 şi Marea Unirea de la 1 decembrie 1918. 

Intrarea domnitorului Carol, a armatei şi administraţiei româneşti la 14 noiembrie 1878 în Dobrogea a deschis pentru noua regiune a ţării, numită în epocă România transdunăreană, o etapă de reforme complexe în domeniul agrar, al transporturilor, a altor ramuri economice, care au stat la baza politicii de integrare şi modernizare a regiunii în consens cu societatea românească. Împlinirea Proiectului Dobrogea a adus o creştere substanţială a demografiei regiunii. Între remarcabilele realizări emblematice se aşează sistemul de poduri Cernavodă-Feteşti, unic în Europa la darea în exploatare, crearea Serviciului Maritim Român şi transformarea Portului Constanţa în principala poartă maritimă din estul Europei. 

Cadrul legislativ adecvat, ordinea, siguranţa, liniştea şi posibilităţile de dezvoltare a comunităţilor au adus sporuri semnificative populaţiei Dobrogei. Români, turci, tătari, germani, ruşi-lipoveni, bulgari, evrei, ş.a., prin muncă şi relaţii constructive, au creat între Dunăre şi Marea Neagră, modelul interetnic ce a permis construirea civilizaţiei materiale şi spirituale specifice regiunii, iar în momente grele a apărat-o sub tricolor. 

Actul istoric al Unirii de acum 141 de ani confirmă pe deplin viabilitatea Proiectului Dobrogea al Marilor Puteri ale Europei, al oamenilor politici români animaţi de patriotism şi idei creative, care au    dus la afirmarea rolului geopolitic integrator al regiunii în spaţiul românesc dar şi de deschidere al Românie prin faţada maritimă către statele cu civilizaţie construită pe democraţie.  

 

Prof. Tasin Gemil - Modelul interetnic dobrogean

Această sintagmă, care a făcut carieră în mediile politice şi diplomatice, a fost lansată la Constanţa, în urmă cu 25 de ani. Intre 22 şi 24 septembrie 1994, la Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie, condus atunci de ilustrul om de cultură şi profesor Adrian Rădulescu, a avut loc un Simpozion naţional intitulat voit sentenţios „Modelul interetnic dobrogean”. Ca unul care a fost implicat activ în pregătirea şi desfăşurarea acestei întruniri ştiinţifice, sunt în măsură să declar că autorul acestei sintagme inspirate a fost cunoscutul scriitor Paul Anghel. Chiar dacă - după părerea mea - obiectivele politice ale lui Paul Anghel au fost altele decât cele care au rezultat efectiv din lansarea acestei sintagme, cert este faptul că ea corespunde situaţiei istorice şi actuale din Dobrogea românească.

Buna convieţuire etnico-religioasă din Dobrogea este atestată şi de sursele istorice, îndeosebi de cele referitoare la lunga perioadă a stăpânirii turco-otomane. Nu există nici măcar o menţiune referitoare la un conflict cu caracter religios sau etnic în acea vreme, cel puţin în izvoarele istorice cunoscute până în prezent privitoare la spaţiul dobrogean. In secolele XVI-XVII, mai cu seamă, Europa occidentală şi centrală erau sfâşiate de războaie crâncene şi interminabile, în care creştini catolici şi creştini protestanţi se masacrau reciproc, fără cea mai mică milă. Ani şi decenii la rând au fost distruse sate şi oraşe întregi, iar locuitorii lor au fost ucişi cu sutele şi cu zecile de mii, numai pentru faptul că se închinau în alte biserici. Un singur exemplu, între multe altele: în 1631, înfloritorul oraş protestant Magdeburg a fost jefuit si distrus cumplit de oştile catolice imperiale, iar din cei 30 000 locuitori ai oraşului au scăpat cu viaţă mai puţin de 500.


Dobrogea a fost o regiune de margine a marilor imperii, un soi de coridor de trecere între nord şi sud, ceea ce i-a conferit o caracteristică cosmopolită din punct de vedere etnic şi religios. Trăiau aici o sumedenie de neamuri, inclusiv caucazieni, arabi şi iranieni. Cu timpul, cei de credinţă musulmană s-au contopit cu turco-tătarii majoritari, iar cei de religie creştină s-au bucurat de autonomie şi de protecţia statului otoman. Islamul este de aceeaşi sorginte avramică, ca şi religia mozaică şi cea creştină, dar a apărut după acestea. Islamul a beneficiat de experienţa şi de învăţăturile celorlalte religii monoteiste, preluând şi o bună parte a istoriei acestora, împreună cu panteonul lor biblic. Cartea Sfântă a Islamului, Coranul, propovăduieşte respect faţă de toţi cei care deţin Cărţi revelate. Abraham, Moise, Isus, Sf. Maria ş.a. sunt pomeniţi cu evlavie, chiar de mai multe ori, în Coran. Aşa se explică şi larga toleranţă religioasă practicată în Imperiul otoman, inclusiv în Dobrogea.


Dobrogea a fost încorporată României ca urmare a hotărârii Congresului de la Berlin, din 1/13 iulie 1878. Pacea de la San Stefano, din 19 februarie/3 martie 1878, încheiată după războiul otomano-româno-rus, din 1877-1878, recunoscuse independenţa României, dar trecuse Dobrogea otomană în custodia Rusiei, ceea ce ar fi putut însă periclita interesele occidentale din Balcani şi, prin extensie, din Marea Mediterană. Trecerea Dobrogei de nord între graniţele naţionale ale României, în schimbul Basarabiei de sud, dată Rusiei, era menită să bareze extinderea acesteia la sud de Dunăre.



Parlamentul de la Bucureşti a acceptat abia la sfârşitul lunii septembrie 1878 acest schimb teritorial. Dar, guvernul otoman a fost extrem de bucuros să scape astfel de pericolul rusesc în Balcani. Turcia s-a grăbit să recunoască independenţa României (4/16 octombrie 1878), implicit şi statutul nou al Dobrogei, şi să stabilească relaţii diplomatice cu România, ca între două state pe deplin egale şi suverane (10/22 octombrie 1878). La 14/26 noiembrie 1878, principele Carol a adresat, de la Brăila, o proclamaţie către populaţia Dobrogei, garantând tuturor locuitorilor de aici respectarea identităţii şi demnităţii lor religioase şi etnice. In scurt timp, armata română a intrat în noua provincie, iar autoritatea de stat românească a preluat puterea locală.


Ca parte integrantă a statului otoman, Dobrogea fusese inclusă în programul de modernizare promovat de guvernul de la Istanbul, mai cu seamă în a doua jumătate a veacului al XIX-lea. In acest sens, a fost construită calea ferată dintre Dunăre şi Marea Neagră, iar oraşul Medgidia a fost edificat după planuri urbanistice moderne. In acelaşi timp, s-a urmărit dezvoltarea agriculturii dobrogene, proces în care a fost implicat şi renumitul agronom român Ion Ionescu de la Brad. In 1878, Dobrogea se afla şi ea pe făgaşul unor transformări menite să ducă la prosperitatea provinciei şi la o viaţă mai bună pentru locuitorii ei. Potrivit unui recensământ (secret) al autorităţilor române, în 1878, în Dobrogea de nord au fost înregistaţi: 71 146 tătari, 48 783 turci, 46 504 români, 30 177 bulgari, 12 748 ruşi, 6 994 caucazieni, 1 134 germani ş.a. Potrivit unor surse tot româneşti, în anul 1900, în Dobrogea de nord rămăseseră doar 28 320 (în altă sursă 28 450) de tătari şi 12 306 (în altă sursă 12 459) de turci. Numărul lor s-a diminuat substanţial în perioada interbelică, îndeosebi după semnarea, la 4 septembrie 1936, a acordului privind emigrarea în Turcia a turco-tătarilor (turci şi tătari) din România. Oamenii nu plecau fără motiv, dar rămâneau legaţi sufleteşte multă vreme de locurile natale.


Guvernul României a aplicat în Dobrogea un program intens de românizare, care a reuşit pe deplin în mai puţin de douăzeci şi cinci de ani, cum plănuise Mihail Kogălniceanu. Au fost făcute şi abuzuri, mai cu seamă pe plan local. Dacă înainte de 1878, turco-tătarii deţineau aproape 70% din pământurile Dobrogei de nord, în 1907, în mâinile acestora nu rămăsese decât 7% din aceste pământuri. Guvernul otoman nu a întreprins aproape nimic în apărarea foştilor săi cetăţeni turco-tătari, care nu au găsit altă cale de protecţie decât emigrarea în masă în aşa-zisele ”teritorii bine păzite” (memalik-i mahrusa) ale statului otoman.


Fără îndoială, Guvernul de la Bucureşti a fost bine intenţionat când a promovat un program de integrare graduală a noilor săi cetăţeni de credinţă islamică, garantând organizarea lor religioasă autonomă (müftü) şi libera oficiere a slujbelor musulmane, instituind judecători islamici (kadı) în chestiuni civile, construind chiar şi noi lăcaşuri de cult, cum este monumentala moschee Carol I din Constanţa şi geamia comunităţii musulmane din Bucureşti, edificată iniţial în parcul Libertăţii. Școlile în limba turcă au intrat sub protecţia statului român, ca şi Seminarul Musulman din Medgidia. Au fost permise organizaţiile cu caracter cultural, care au avut un rol însemnat în dezvoltarea conştiinţei naţionale a tătarilor, nu numai din România, ci şi din alte părţi. Cert este faptul că minoritatea etnică principală din Dobrogea, cea turco-tătară, nu a manifestat şi nu manifestă nici cel mai mic gest de împotrivire faţă de autorităţile române. Loialitatea profundă a acestei comunităţi faţă de statul şi poporul român este incontestabilă, inclusiv sub regimul comunist. Această atitudine a turco-tătarilor a fost şi este susţinută de poziţia de prietenie consecventă demonstrată de Turcia faţă de România independentă. De la început, din octombrie 1878, între cele două ţări nu au existat chestiuni litigioase, de natură să afecteze relaţiile dintre ele. Problema naţională apare acolo unde minoritatea etnică principală manifestă nemulţumiri, îndeosebi cu caracter vindicativ, ceea ce nu este cazul la turco-tătarii din Dobrogea. De aici convieţuirea paşnică, prietenească a acestora în primul rând cu românii majoritari, apoi şi cu ceilalţi minoritari etnici din regiune. Modelul interetnic de coabitare în bună înţelegere are rădăcini vechi şi puternice în pământul Dobrogei.
 

Prof. Ion Moiceanu - 141 de ani de la reîntoarcerea Dobrogei la ea acasă

„Dobrogea a fost leagăn de autentică şi elevată civilizaţie băştinaşă; parte integrantă a primului stat geto-dac centralizat şi independent de sub conducerea lui Burebista; bastion înaintat al culturii latine şi romanităţii; zonă de afirmare plenară a românilor în lupta cu neamurile migratoare; poartă larg deschisă la Mare a Basarabilor şi Muşatinilor; stăpânirea lui Mircea cel Bătrân; zonă de încrâncenată dispută între vitejii voievozi români şi cotropitorii otomani” (Adrian Rădulescu şi Ion Bitoleanu).


Celebrăm astăzi 141 de ani de la reîntoarcerea acasă a Dobrogei, după ce anul trecut am celebrat jubileul acesteia. Este o coincidenţă fericită care se poate întâmpla popoarelor cu o istorie atât de bogată ca cea a poporului român să fi putut sărbători, anul trecut, împlinirea a 140 de ani de la Revenirea Dobrogei la Patria Mamă exact în anul (şi aproape în acelaşi timp) cu împlinirea Centenarului Românesc al Marii Uniri. Dacă am mai scris că românii din Basarabia, Bucovina, Transilvania şi alte teritorii româneşti aflate temporar sub stăpânirea străină au avut o istorie şi o viaţă zbuciumată, apoi ce să mai spunem de locuitorii acestui ţinut dintre Dunăre şi Marea Neagră, care au avut de îndurat vitregiile unei astfel de dominaţii timp de peste patru secole şi jumătate, de la 1417 la 1878!


Istoricul Tucidide (care, după părerea mea, rămâne cel mai metodic istoric al antichităţii) spunea cândva un mare adevăr atunci când afirma că „geţii peste care dai dacă treci Munţii Haemus” sunt parte componentă a statului dac întemeiat şi condus de „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia şi stăpânul întregii ţări de dincolo şi de dincoace de Fluviu”. Dobrogea a fost prima provincie din spaţiul carpato-danubiano-pontic integrată stăpânirii romane în anul 46 d.Hr. devenind un important bastion al romanităţii orientale, după o convieţuire de şapte secole împreună cu grecii.


Integrată în Moesia Inferioară, Dobrogea a fost supusă unui accentuat proces de romanizare care va continua şi după anul 271, în timpul împăraţilor Constantin cel Mare şi Iustinian.


Cetăţile de la Dunăre au fost refăcute, iar din secolul al X-lea găsim şi aici, ca în tot spaţiul românesc, acele formaţiuni politice prestatale numite jupanate cum au fost cele de la Mircea Vodă condus de Dimitrie (anul 943) şi Basarabi condus de jupan Gheorghe (tot sec. X).


În secolul al XI-lea deja sunt atestate căpetenii locale ca Seslau, Satza şi Tatos, după care începe, la fel ca la Sud şi Răsărit de Carpaţi, procesul de unificare a formaţiunilor politice prestatale existente cu centrul în Ţara Cavarnei, nucleul viitorului stat feudal dobrogean condus de Balica, Dobrotici şi Ivanco.


Balica avea o forţă care i-a permis să se amestece în treburile interne ale Imperiului Bizantin, sprijinind-o pe împărăteasa Ana de Savoia, mama lui Ioan al V-lea Paleologul, aflat în conflict pentru tron cu Ioan al VI-lea Cantacuzino sau că de la Dobrotici vine chiar numele de Dobrogea, iar Ivanco sfârşea în lupta cu otomanii în anul 1388.


Pentru a nu cădea sub ocupaţia otomană, soartă pe care o împărtăşiseră celelalte formaţiuni statale din Sudul Dunării, noul domn al Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân (1386-1418), a luat o iniţiativă extraordinară, aducând Dobrogea sub stăpânirea sa, ceea ce a însemnat primul mare act unificator din istoria noastră, după strădaniile lui Litovoi în Oltenia şi cele ale lui Basarab I Înaintemergătorul nostru în Muntenia.


Din respect faţă de istorie şi faţă de personalitatea vrednicului voievod de la a cărui moarte s-au împlinit anul trecut, la 31 ianuarie, 600 de ani, dăm în continuare titulatura sa care datează din 23 noiembrie 1406: „Io, Mircea, mare Voievod şi Domn cu mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind toată ţara Ungro-Vlahiei şi părţile de peste munţi, încă spre părţile tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului Herţeg Banatului de Severin, domn la amândouă părţile de peste toată Podunavia, încă de la Marea cea Mare şi stăpânitor al Cetăţii Dârstor”.


Rămas singur pentru că aliatul său Şişman murise în lupta cu otomanii, bătrân, împovărat şi ameninţat, Mircea a cedat Dobrogea în anul 1417 şi a răscumpărat pacea prin plata unui tribut anual de 3000 de galbeni, evitând un atac iminent al lui Mahomed I asupra Ţării Româneşti. Chiar dacă dominaţia străină de aici a fost de cea mai lungă durată, de la 1417 la 1878, adică timp de 461 de ani, ea n-a putut modifica trăsăturile specifice româneşti ale acestei vetre strămoşeşti aflată permanent într-o evidentă complementaritate cu celelalte provincii româneşti. Aceasta a fost posibilă deoarece românii n-au fost migratori-nomazi, nu şi-au părăsit locurile de baştină având ca aliaţi codrul, râul şi ramul, fiind elementul etnic ăl mai numeros cu acelaşi scris, aceeaşi limbă, aceleaşi tradiţii şi obiceiuri, aceeaşi religie şi aceleaşi valori culturale.


Cu cât istoria înainta şi popoare după popoare se trezeau din somnul lor medieval, rolul şi meritul intelectualilor, al cărturarilor şi al învăţaţilor vremii erau evidente întrucât cu pana lor au contribuit la dezvoltarea conştiinţei de neam, făcând posibilă transformarea ei în conştiinţă naţională. Din secolul al XVIII-lea Dobrogea devenise teatrul mai multor confruntări militare ruso-austro-turce cum au fost cele de la Hârşova, Măcin, Silistra, Ostrov ş.a. Dobrogea şi dobrogenii au fost implicaţi în desfăşurarea evenimentelor de la 1821 şi 1848 ştiut fiind că Proclamaţia de la Islaz a avut o mare răspândire în această parte a ţării unde spiritul revoluţionar creştea neîncetat, ceea ce a determinat aducerea unor efective militare din Anatolia la Hârşova, Măcin, Silistra.


De asemenea, se ştie că revoluţionarii paşoptişti Nicolae Bălcescu, Ion Ionescu de la Brad, Al. G. Golescu (Albu) socoteau Dobrogea locul cel mai potrivit pentru o viitoare revoluţie, dar o nouă revoluţie simfonă şi sincronă n-a mai fost posibilă nici la noi, nici în Europa, dintr-un complex întreg de cauze.


Derularea evenimentelor a făcut ca imperii glorioase la vremea lor (Imperiul Persan în timpul lui Darius I, Imperiul Macedonean din timpul lui Alexandru cel Mare, Imperiul Roman sau Imperiul Bizantin) din timpul atâtor împăraţi celebri să cunoască măriri şi decăderi, înfloriri şi veştejiri, iar Imperiul Otoman nu putea face excepţie.


După apogeul atins în secolul al XVI-lea, odată cu înfrângerea de la Viena din anul 1683, începe decăderea acestui imperiu, surprinsă în toată „splendoarea” ei de domnitorul nostru poliglot, Dimitrie Cantemir. Criza Imperiului Otoman devenise o boală incurabilă de care suferea „omul bolnav” al Europei, iar luptele popoarelor din sud-estul continentului îl şubrezeau de la o zi la alta, aducându-l pe masa de operaţii a Congresului de la Berlin, unde va fi operat, dar nu şi salvat de chirurgii politici ai Europei aflaţi sub bagheta „doctorului” Otto von Bismarck.


După Războiul Crimeii, încheiat prin Congresul de la Paris din anul 1856, legăturile între românii din nordul Dunării şi cei din sud-estul ei (dintre Dobrogea şi Principate) s-au intensificat, iar înainte de 1859 între Dunăre şi Mare se folosea frecvent termenul de România şi se făceau numeroase subscripţii de sprijin.


Prinţul Balcanilor, cum a mai fost socotit Alexandru Ioan Cuza, luase contact cu realităţile din Dobrogea în timpul celor două călătorii făcute la Constantinopol în anii 1860 şi 1864.


Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859 a stimulat lupta de emancipare naţională a românilor din teritoriile aflate temporar sub stăpânire străină, dar atunci, prin Unirea cea Mică, s-a realizat doar statul naţional român modem, în afara graniţelor căruia rămăseseră importante teritorii precum Basarabia, Bucovina, Transilvania. Cucerirea Independenţei României devenise, în aceste condiţii, o necesitate vitală şi totală fără de care nu se mai putea înainta, nu se mai putea ajunge în concertul naţiunilor libere şi suverane ale Europei. „Gazeta Transilvaniei” scria astfel la 21 iunie 1877: „Cauza ostaşului român e o cauză generală română, victoria lui e a întregii naţiuni fie aceea risipită în oricare parte a lumii”, iar George Bariţiu nota: „Naţiunea întreagă, bărbaţi şi femei, juni şi june, s-au decis a sacrifica tot – avere, sănătate, viaţă, pentru salvarea celor mai sublime bunuri din lume”.


După tributul de sânge pe care România l-a dat atunci (10.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi), Marile Puteri, aduse încă o dată în faţa faptului istoric împlinit, ne-au recunoscut independenţa de stat şi revenirea Dobrogei, împreună cu Delta Dunării şi Insula Şerpilor, în graniţele fireşti şi legitime ale României, aceasta însemnând a doua etapă a procesului de formare a statului naţional unitar român.


Demersurile marilor oameni politici precum Carol I, Ion C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au fost admirabile, dar rămâneau fără efect dacă nu erau dublate şi susţinute de eforturile generale ale armatei române în care au fost înrolaţi şi dobrogenii Şt. Manu şi Şt. Dinică, înregimentaţi în batalionul comandat de maiorul erou Gheorghe Şonţu, cel care s-a acoperit de glorie în luptele de la Plevna, precum şi alţi combatanţi care vor fi împroprietăriţi prin Legea însurăţeilor din anul 1878.


Hotărârile favorabile Rusiei luate la San Stefano, în februarie 1878, fără participarea reprezentantului român, Eraclie Arion, au fost anulate la insistenţele celor nemulţumiţi, iar în Congresul de la Berlin din 1 iunie - 1 iulie 1878 România a fost reprezentată de primul ministru Ion C. Brătianu şi ministrul Afacerilor Străine, Mihail Kogălniceanu, care au pledat pentru interesele ţării aşa cum nimeni n-o putea face mai bine.


Deşi iniţial li se răspunseseră clar, dar maliţios, că delegaţia română va fi „auzită”, dar nu şi „ascultată”, în a nouăsprezecea zi a lucrărilor Congresului cei doi mari bărbaţi şi oameni de stat români au depus un Memoriu în care solicitau:
– recunoaşterea independenţei naţionale şi a integrităţii teritoriale;
– garantarea neutralităţii ţării;
– acordarea unor despăgubiri de război etc.
Aproape insultător şi minimalizând contribuţia ţării şi armatei noastre la obţinerea victoriei finale în războiul româno-ruso-turc, recunoaşterea independenţei României a fost condiţionată de:
● modificarea articolului 7 din Constituţie prin care să se acorde cetăţenia română locuitorilor de altă religie decât cea creştină;
● răscumpărarea acţiunilor societăţii Stroesberg care construise căi ferate în România la preţuri mult mai mari decât se practicau în Europa etc.
În schimbul acestor condiţii România primea Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor, dar pierdea sudul Basarabiei, adică cele trei judeţe – Cahul, Bolgrad şi Ismail – care în 1856 reveniseră Moldovei.
După Congres, Ion C. Brătianu avea să declare în Senat: „Noi am posedat-o (n.n. Dobrogea) cu sângele nostru, am pierdut-o cu sabia... şi luând Dobrogea ne deschidem o poartă prin care ne punem în raport cu lumea întreagă şi cu Occidentul către care ziceţi dumneavoastră că aveţi toate aspiraţiile”.


Camera Deputaţilor a luat cunoştinţă de hotărârile Congresului de la Berlin şi a împuternicit guvernul să recheme funcţionarii civili şi militari din Basarabia de Sud şi să ia în stăpânire Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor.

În octombrie 1878, la Bucureşti se afla deja o delegaţie a dobrogenilor care a solicitat reunirea imediată a Dobrogei cu Ţara, ceea ce consemna şi presa din Transilvania (a se vedea în acest sens „Amicii Familiei”).
Curând, în şedinţa sa din 6 noiembrie 1878, Consiliul de Miniştri a adoptat componenţa Comisiei pentru administraţia civilă condusă de Nicolae Catargi, după ce, încă din vară, la Piteşti se constituise o Divizie activă condusă de generalul Gh. Anghelescu, cu misia de a prelua administraţia militară.


Peste o săptămână, la 14 noiembrie 1878, domnitorul Carol I a citit, la Brăila, Proclamaţia către Armata Română, în care declara:


„Soldaţi!
Puterile Mari europene, prin Tratatul de la Berlin, au unit cu România Dobrogea, această veche posesiune a părinţilor noştri de mai înainte.
Azi veţi pune piciorul pe acest pământ care devine din nou românesc! Însă acum veţi merge în Dobrogea nu în calitate de cuceritori, ci de prieteni, ca fraţi al locuitorilor, care de azi înainte sunt concetăţenii noştri.
Soldaţi!
În această nouă Românie veţi găsi o populaţie care în cea mai mare parte este deja românească. Însă veţi găsi şi locuitori de alt neam şi alte credinţe. Toţi aceştia, care devin membri ai Statului român, au aceleaşi drepturi la protecţiunea şi la dragostea voastră...
Fiţi în mijlocul noilor voştri concetăţeni, ceea ce aţi fost atât în timp de pace, cât şi pe câmpul de onoare: model de bravură şi de disciplină, apărători ai drepturilor României şi luptători ai legalităţii şi ai civilizaţiei Europei; astfel vă cunoaşte acum întreaga Europă şi cu mândrie confirmăm aceasta.
Aşadar, drum bun soldaţi şi Dumnezeu să vă aibă în pază!
Gândul meu vă însoţeşte neîntrerupt.
Trăiască România!”
Dată la Brăila, la 14 noiembrie 1878
Carol


După citirea acestui ordin memorabil, prima coloană a armatei române a trecut Dunărea pe la Măcin, a ajuns la Babadag, unde a fost întâmpinată cu „Bun venit!”, iar la Tulcea ambele laturi ale traseului de la Debarcader la Catedrală erau înţesate cu mulţimea care asculta bătăile clopotelor, sunetele fanfarei, salvele tunurilor etc.


Primirea armatei la Constanţa a fost şi mai impresionantă, mai entuziasmantă; circa 5.000 de persoane au manifestat aici într-un peisaj sărbătoresc, dar şi istoric, cu tricolorul şi drapele abordate pe catargele vapoarelor mai multor state, cu ghirlande de flori etc.


Dacă, la 14 noiembrie 1878, viitorul rege Carol I a citit Proclamaţia, în ziua de 23 noiembrie a aceluiaşi an, autorităţile româneşti de la Bucureşti au preluat oficial administraţia Dobrogei, ceea ce înseamnă de jure şi de facto restabilirea frontierelor maritime româneşti datând de pe vremea înainte-mergătorilor neamului românesc.


Spre cinstea lor, un grup de parlamentari dobrogeni a propus în perioada contemporană – şi Parlamentul României a decis în acest sens – ca data de 14 noiembrie să devină de facto sărbătoare naţională, în această zi celebrându-se Ziua Dobrogei.


Cu Dobrogea integrată organic şi definitiv în trupul Ţării, cu respiraţia directă la Marea cea Mare, cu ferestrele larg deschise spre lume, România a sărbătorit anul trecut Centenarul Marii Uniri, care n-ar fi fost posibil fără 24 ianuarie 1859, 14 noiembrie 1878, 27 martie 1918, 28 noiembrie 1918, 1 Decembrie 1918, date istorice memorabile, adevărate coloane vertebrale ale istoriei şi devenirii noastre ca români.


Astăzi, 14 noiembrie 2019, românii celebrează Ziua Dobrogei şi 141 de la reîntoarcerea ei acasă cu sentimentul că aceste coloane vertebrale ale istoriei românilor vor supravieţui vitregiilor efemere.
 

Prof. Adrian Ilie - „Să facem Dobrogea o ţară cu totul românească”

Începând cu anul 2015, la iniţiativa unui politician dobrogean, ziua de 14 noiembrie a devenit Ziua Naţională a Dobrogei. Acest teritoriu locuit de multe naţii de-a lungul vremurilor a fost expus marilor migraţii şi mai apoi marilor campanii militare otomane şi ţariste. Nu de puţine ori localităţile din Dobrogea au fost incendiate, devastate şi distruse. Locuitorii au plecat în bejenie şi au pierdut tot ce agonisiseră până atunci. După trecerea pericolului se reîntorceau la locurile de baştină şi îşi reluau viaţa.


Balica, Dobrotici, Ioanco şi mai apoi Mircea cel Bătrân au stăpânit acest teritoriu şi au oferit stabilitatea de care locuitorii aveau nevoie, românii fiind populaţia de bază a provinciei. Teritoriul dintre Dunăre şi mare a reprezentat o bază de atac către alte teritorii. În aceste condiţii nu a existat interesul ocupanţilor pentru a-l dezvolta. A rămas înapoiat faţă de alte teritorii româneşti.


Anul 1878 aducea acest teritoriu în cadrul hotarelor statului. Fie că folosim cuvinte precum: unirea cu România, revenirea la România sau reintegrarea teritoriului în cadrul statului român, consider că este acelaşi lucru, doar că nuanţa este diferită. Cert este faptul că teritoriul va fi integrat statului român modern. România avea nevoie de Dobrogea, de Delta Dunării şi de Insula Șerpilor, dar avea nevoie în acelaşi timp şi de judeţele basarabene Cahul, Bolgrad şi Ismail. Era foarte greu să cedezi ceva ce îşi aparţinea în schimbul unor teritorii care erau ale tale. Turcia ceda ceva ce nu era al ei. De aceea oamenii politici români au fost reticenţi iniţial, la impunerea condiţiilor marilor puteri.


Legăturile dintre românii din stânga fluviului cu cei din dreapta fluviului au fost posibile prin intermediul fenomenului transhumanţei, a prezenţei la târgurile comerciale dobrogene periodice şi a folosirii liniei ferate construite de britanici, pe la 1860 şi care asigura legătura cu marea.


Trebuie să sărbătorim Ziua Dobrogei din mai multe considerente:

• pentru că trebuie să avem o identitate, o apartenenţă la un teritoriu, la un grup etnic, oricare ar fi acela, dar care s-a stabilit aici de secole,
• pentru că trebuie să ne aducem aminte cu smerenie de înaintaşii care au făcut posibilă această hotărâre istorică,
• trebuie să ne cunoaştem trecutul şi să-l transmitem generaţiilor viitoare,
• pentru că trebuie să ne bucurăm împreună,
• pentru că Dobrogea poate deveni un liant care ne poate uni, pentru un viitor comun.

Marele revoluţionar Nicolae Bălcescu anticipa ce avea să se întâmple în Dobrogea. Acesta discutase cu Ion Ionescu de la Brad, iar apoi îl informa şi pe Ion Ghica despre faptul că „trebuie să se ducă pe malurile Dunării ca să-i adune în Dobrogea, ca să facem Dobrogea o ţară cu totul românească".

În secțiunea „Documente“ puteți afla mai multe informații despre activitatea profesorilor Valentin Ciorbea, Tasin Gemil, Ion Moiceanu si Adrian Ilie. 

Surse foto: Valentin Ciorbea, Tasin Gemil - ZIUA de Constanța, Ion Moiceanu - arhivă Dorin Popescu, Adrian Ilie - Facebook. 

Citește și:

ZIUA de Constanţa #sărbătoreşteDobrogea141, sub semnul lui Dionisie Exiguul „Ziua Dobrogei“, la a treia ediţie, cu o temă în premieră - „Dobrogea în documente diplomatice româneşti. 1878-1884“

#sărbătoreşteDobrogea141 Memorabila Proclamaţie a regelui Carol I care aduce vestea cea mare dobrogenilor (documente)

ZIUA de Constanța #sărbătoreșteDobrogea141, sub semnul lui Dionisie Exiguul La mulți ani, dobrogeni! Mesajele autorităților din Constanța și Tulcea, de Ziua Dobrogei (video)