Au ajuns și pe acoperișul Turciei Trei temerari din Constanța au dus tricolorul pe vârful Ararat. Pe urmele lui Noe!

• Mihai Nenciu, Nicu Rotaru și Ștefan Tudor au urcat pe cel mai înalt vârf al Turciei și al Asiei Mici.
• Cucerirea Araratului nu a fost o etapă din programul expediționar 7 Summits, ci un bun antrenament și o reușită personală.
• Aventura elor trei alpiniști amatori din Constanța pe acest munte de hotar a început în estul îndepărtat al Turciei.,

Pandemia de coronavirus, care a schimbat cursul firesc al vieții pe întregul mapamond, nu i-a împiedicat pe temerarii constănțeni Mihai Nenciu, Nicu Rotaru și Ștefan Tudor să-și urmeze visurile și dorința de aventură, prin atingerea unui nou vârf muntos, celebrul Ararat (5.137 m), cel mai înalt vârf al Turciei și al Asiei Mici.

Pasionați de alpinism și de sporturi extreme, Mihai și Nicu au urcat tricolorul României pe multe piscuri spectaculoase și periculoase din întreaga lume, în cadrul proiectului expediționar 7 Summits. Pandemia i-a făcut să-și schimbe puțin planurile, însă nu puteau rămâne în afara aventurii și a antrenamentului, astfel că și-au fixat ca țintă vârful Ararat, această nouă expediție find sprijinită și susținută de către partenerul lor oficial, Turkish Airlines, care le este partener și sponsor încă de la început și continuă să le fie aproape. Cucerirea Araratului nu a fost o etapă din programul lor expediționar, ci un bun antrenament (pe muntele biblic pe care se zice că, după Potop, Noe ar fi acostat cu Arca sa), pentru expedițiile viitoare. Alături de cei doi a luat parte la escaladarea vârfului Ararat și Ștefan Tudor, un alt constănțean atras de sporturile extreme și participant la expediții de acest gen.
 

Un vârf care nu trebuie subestimat

Chiar dacă ascensiunea pe Ararat nu a fost o etapă din 7 Summits, Mihai Nenciu are o mare satisfacție pentru ceea ce au realizat. „Mă bucur că am fost alături de bunii mei prieteni Nicu Rotaru și Ștefan Tudor, mă bucur că Ștefan s-a adaptat foarte bine și a făcut față cu brio alpinismului de altitudine, pentru el fiind prima experiență de acest gen. Am ales vârful Ararat pentru că este vârful de peste 5.000 de metri cel mai apropiat de România. Nu a fost un munte dificil din punct de vedere tehnic, dar condițiile meteo imprevizibile și altitudinea îl fac un vârf care nu trebuie sub nicio formă subestimat. Din grupul nostru de șase persoane, doar patru am reușit să ajungem pe vârf, ceilalți renunțând la 4.200 metri din considerente personale ce au ținut de aclimatizare. Araratul este în valoare relativă (4.300 m) cel mai înalt vârf din lume, poalele sale întinzându-se până aproape de nivelul mării”, a precizat Mihai.
 

Aventura a început în estul îndepărtat al Turciei

Aventura elor trei alpiniști amatori din Constanța pe acest munte de hotar a început în estul îndepărtat al Turciei, într-un orășel, Dogubayazit (Bayazit-ul de răsărit), ultima localitate din Turcia înainte de granița cu Iran, oraș locuit de o populație majoritar kurdă, aflat la o altitudine de 1.600 de metri. În România, spre comparație, localitatea la cea mai mare altitudine este Predeal, aflată la 1.100 de metri.
 

Aveau pietricele și praf chiar și în nas

„Ascensiunea noastră a început însă de la 2.200 metri, în fata ochilor noștri apărând silueta aproape gigantică a vârfului Ararat. Prima tabără am avut-o la 3.200 metri. Totodată, aici am avut parte de primele temperaturi negative, mult vânt și foarte mult praf! Fiind situat într-o zona aridă, praful a fost omniprezent în tot timpul ascensiunii noastre. În prima noapte pe care am petrecut-o la altitudine, a trebuit să ieșim de multe ori din corturi, pentru a scutura echipamentul de praful care se așeza într-un strat consistent peste sacii noștri de dormit și care ne făcea respirația greoaie. Dimineața, când ne-am făcut igiena cu puțina apă de care dispuneam, am constatat că aveam pietricele și praf chiar și în nas”, povestește Mihai Nenciu.
 

Răsăritul, de o frumusețe rară

„Drumul nu foarte lung, de circa opt kilometri, m-a făcut să-mi dau seama că vor urma zile grele friguroase, cu vânt extrem de puternic, care accentuează fantastic senzația de frig, cu o lipsă completă a vegetației și un relief nou și ciudat. Rocile vulcanice imense, lipsite de stabilitate, care deseori declanșau avalanșe, lipsa vegetației și nisipul fin, o imagine selenară completă, au îngreunat înaintarea noastră pe tot parcursul expediției. Prima noapte nu am reușit deloc să mă odihnesc, deoarece frigul, o furtună de praf și vântul foarte puternic m-au ținut treaz până în jur de ora 4.00 dimineața, dar răsăritul a fost de o frumusețe rară și ne-a încărcat pentru restul zilei”, povestește și Ștefan.

Vizitați de urși

A doua zi, cei trei au urcat până la 4.200 metri, pentru a se aclimatiza și pentru a da posibilitatea organismului să se adapteze cu oxigenul din ce în ce mai puțin de la această altitudine.

„Apoi am revenit în tabăra noastra de la 3.200 metri. Nici cea de-a doua noapte n-a fost lipsită de peripeții, căci somnul nostru, și așa neodihnitor, ne-a fost întrerupt de apariția a doi urși bruni asiatici, probabil aflați în căutarea hranei. I-am simțit și văzut în câteva rânduri dând târcoale corturilor noastre, dar fără a se apropria într-un mod care să ne pună în pericol. La altitudini mai joase existau pe munte câteva stâne, dar păstorii kurzi erau înarmați. Animalele sălbatice probabil au încercat să se apropie de tabăra noastră în căutarea hranei necesare. N-aș fi crezut totuși că urșii pot urca în căutarea hranei până pe asemenea înălțimi”, spune Mihai.

O noapte destul de agitată

După ce au coborât la 3.200 m, Ștefan Tudor mărturisește că, în acea zi, a avut parte de cel mai frumos apus pe care l-a văzut în viața lui, „de o vreme superbă, fără vânt, cu temperaturi normale, dar și de o noapte destul de agitată, pentru că, în două rânduri în basecamp au venit urși la proviziile alimentare, un eveniment total neașteptat pentru altitudinea la care ne aflam”.

A treia zi, constănțenii și-au mutat tabăra la 4.200 metri, au lăsat acolo echipamentul și și-au continuat ascensiunea până la 4.600 metri, pentru a continua procesul de aclimatizare.

Bidoanele cu apă erau deja înghețate

„A patra zi a început foarte devreme. La o oră după miezul nopții, am început să ne pregătim echipamentul pentru ascensiunea finală către vârf. Am luat cele mai călduroase haine, ne-am pregătit rucsacii cu tot ce ne era necesar, am băut câte un ceai și am mâncat 2-3 biscuiți și am pornit la ora 3 dimineața spre vârf. A durat destul de mult până am început să ne încălzim și să ne găsim ritmul. Cu cât câștigam mai mulți metri în altitudine, cu atât vântul era mai tăios și frigul mai pătrunzător. Am vrut să bem apă, dar bidoanele ne erau deja înghețate (ca să reducem greutatea, am decis să renunțăm la termosurile noastre din inox, dar acest lucru avea să ne coste). Începuseră să apară zorile, rămășițele nopții erau pe sfârșite și vârful Ararat începea să ni se arate în toată măreția sa”, istorisește Mihai Nenciu în continuare.
 

Colțarii de oțel nu reușeau să pătrundă în gheață

De la 4.800 metri, acolo unde începea calota de gheață, cei trei au trebuit să-și pună echipamentul tehnic. Au oprit și și-au fixat la bocanci colțarii pentru gheață și zăpadă, întrucât intrau pe ultima și cea mai pericolasă parte a ascensiunii lor. După cum povestesc cei trei, pe traversarea de dinaintea vârfului, deplasarea se face pe un ghețar permanent, unde au dat, pentru prima oară, de o gheață ca o sticlă, în care nici colțarii de oțel nu reușeau să pătrundă, ci doar să o zgârie. Panta fiind foarte înclinată, gheața sticloasă și hăul de lângă ei - aproape fără fund, au trebuit să meargă foarte atenți, concentrați la fiecare pas. Au regretat decizia de a nu-și lua pioletul în rucsac, pentru a urca cât mai ușor. Le-ar fi fost de ajutor, dar au scos-o la capăt și așa, doar și cu ajutorul bețelor de trekking.
 

Au petrecut pe vârf o oră

La ora 6.45, duminică, pe un vânt ce depășea în rafală peste 75 km/h, au ajuns sus, pe acoperișul Turciei, cel mai înalt vârf din Asia Mică, Ararat (5.137 metri). „Deși cantitatea de oxigen pe care îl respiram era redusă la jumătate față de cantitatea de oxigen de la nivelul mării, am petrecut pe vârf o oră făcând poze, bucurându-ne, admirând peisajul și savurând aceasta noua reușită personală. Fără a fi vreun record, ascensiunea pe Ararat este o reușită personală, de care suntem bucuroși și fericiți, cu atât mai mult cu cât a fost realizată într-o perioadă în care lumea se pregătește din nou pentru lockdown și în care stresul parcă plutește în aer peste tot”, punctează Mihai.

„Bucuria este greu de descris”

Au atins piscul plini de emoție și recunoștință. „Bucuria de a ține steagul României în brațe pe vârful Ararat este greu de descris în cuvinte. E incomensurabilă. Pe de altă parte, dezvoltă o dependență constructivă, care ne va purta în aceeași formulă pe multe alte vârfuri de acum înainte”, punctează Ștefan.

De la altitudinea de peste 5 kilometri, cei trei au coborât înapoi în tabăra lor avansată de la 4.200 metri, au strâns tot echipamentul, au mâncat și s-au încălzit o oră în căldura sacilor de dormit cu puf, apoi au început lunga lor coborâre.
 

De la iarnă crâncenă, înapoi la toamnă târzie

„Deși planul inițial era să rămânem și să înoptăm la 3.200 metri, am preferat să strângem un pic din dinți și să coborâm direct până la poalele Araratului, la 2.200 metri altitudine, deși acest lucru a însemnat un efort suplimentar din partea noastră. În timpul coborârii, uneori, ne întorceam capul și nu ne venea a crede unde fusesem și cât de lung părea acel drum. Parcă nu eram noi cei care fluturasem tricolorul pe vârful Araratului cu câteva ore mai devreme. Jos, la baza muntelui, am regăsit o vreme de toamna târzie, care ne-a făcut să uităm de iarna crâncenă de pe vârf. Ascensiunea am considerat-o încheiată abia după ce am reușit să ne înfruptăm din bunătățile bucătăriei tradiționale otomane, în micuțul orășel de la baza muntelui și după ce am petrecut câteva ore într-un hamam, în care am reușit să îndepărtăm de pe noi tot praful de pe munte”, mai spune Mihai Nenciu.
 

„Un loc plin de mistic”

„Ararat nu este doar un munte, este un loc plin de mistic, este locul unde atât Biblia, cât și Coranul susțin că se află Arca lui Noe. Pentru mine a fost o întoarcere cu drag în Podișul Anatolian, într-o zonă mai rustică, mai puțin văzută și vizitată, la granița cu Armenia și Iranul, dar oarecum familiară datorita oamenilor și ospitalității turcilor kurzi”, menționează Ștefan Tudor.

„Încrederea că putem urca și ajunge unde visăm”

Nicu Rotaru a menționat că, după ascensiunea pe Aconcagua, poate toți cei care îi urmăresc se așteptau să continue așa cum au început, adică „tot mai sus" în celebrul, de acum, proiect 7 Summits.

„Condițiile impuse de virusul pandemiologic ne-au trimis anul acesta în Maroc și am urcat pe Toubkal, iar acum doar ce ne-am întors din Turcia, unde se află vârful Ararat, de 5.137 metri. Antrenamentele și testarea noastră au continuat. Podișul Anatoliei cu vulcanul ei adormit ne-au ademenit prin înălțimea lui de peste 5.000 de metri, dar și prin pitorescul peisaj, climatul arid alternând cu ghețarul din vârf. Acum, ajuns acasă cu satisfacția altui vârf bifat în palmares mi se pare simplu să zic: da, a fost un vârf ușor de atins, dar acolo, chiar în cele patru zile cât ne-a trebuit să ajungem în vârf, oboseala și aerul rarefiat făceau ca fiecare zi, dar mai ales fiecare noapte, să treacă foarte greu. Acest munte mi-a dat ceva când am plecat, și anume: încrederea că putem urca și ajunge unde visăm... 7 Summits!”, a punctat Nicu Rotaru.
 

Trasee tehnice în munții din România, alături de Willhem Schuster

După Ararat, cei trei constănțeni nu se opresc nicio secundă din escaladă, planurile lor sunt clare. „Ce urmează? O perioadă de pregătire și continuare a antrenamentelor. Va începe sezonul de alpinism hibernal în Carpați. Avem în plan parcurgerea unor trasee tehnice în munții din România, alături de bunul nostru prieten Willhem Schuster, alături de care am parcurs o mulțime de trasee de alpinism în România și în Europa”, precizează Mihai.

 

În 2021, intenționează să plece în Alaska

Pentru anul 2021, își doresc continuarea proiectului lor expediționar 7 Summits, în care își propun să fie prima echipă din România care ajunge pe cel mai înalt vârf al fiecărui continent și, dacă situația o va permite, intenționează să plece în Alaska, în mai - iunie 2021, pentru a escalada varful McKinley (Denali), cel mai înalt vârf al Americii de Nord.
 

Îi plac riscul și adrenalina și se hrănește din competiție

Pentru Mihai Nenciu, mersul pe munte este ca o revenire acasă. „Îmi place riscul. Îmi place adrenalina. Mă hrănesc din competiție. Dau tot ceea ce am mai bun atunci când mă întrec cu alții sau când mă întrec cu mine. Anul 2020 a fost un an atipic, în care a trebuit să mă întrec mai mult cu mine decât cu ceilalți, pandemia zădărnicind multe dintre competițiile la care urma să particip. Ador aventurile, provocările în necunoscut. Fie că alerg sute de kilometri prin munți, fie că îi escaladez, fie că mă scufund sau că zbor pe cer. Cred că, fără acestea, viața nu ar fi decât un somn continuu. A căuta riscul face parte din ființa umană, iar dezvoltarea înseamnă a depăși bariere. Pentru a crește, ca oameni, avem nevoie de efort, sacrificiu, renunțări și expunere. Pentru mine, Mihai Nenciu, mersul pe munte este o reîntoarcere acasă”, a punctat temerarul.

În secțiunea Galerie Foto a acestui articol găsiți și alte imagini din timpul expediției care s-a încheiat cu atingerea vârfului Ararat de către cei trei constănțeni.

Citește și:

Expediţie în Africa! Temerarii constănţeni Mihai Nenciu şi Nicu Rotaru au pus tricolorul şi pe acoperişul munţilor Atlas (galerie foto)

Constănțenii Mihai Nenciu și Nicu Rotaru, expediție și în Munții Piatra Craiului „Noi suntem virusați deja. Virusul nostru este muntele“ (galerie foto)