Crimele comunismului Colectivizarea sângeroasă din Dobrogea – „Cei care se opuneau cedării pământurilor erau vânați, torturați și uciși”

 
Între anii 1945 și 1957, România a trecut printr-o transformare profundă sub conducerea regimului comunist, o perioadă marcată de violență, represiune și crime împotriva populației rurale. Unul dintre cele mai dureroase episoade din istoria postbelică a țării a fost colectivizarea forțată a agriculturii, un proces care a schimbat radical viața țăranilor români. În Dobrogea, această campanie s-a desfășurat cu o brutalitate deosebită, iar rezistența localnicilor a fost înăbușită prin teroare, tortură și execuții sumare.
 
 
Dobrogea, o regiune cu o istorie îndelungată și o diversitate etnică remarcabilă, a fost una dintre primele ținte ale regimului comunist în planul său de a lichida proprietatea privată și de a supune populația rurală controlului totalitar. După sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, autoritățile comuniste, inspirate de modelul sovietic, au lansat o campanie agresivă de colectivizare, văzută ca o necesitate pentru consolidarea noului regim.
 
Colectivizarea în Dobrogea a fost însoțită de o represiune fără precedent. Cei care se opuneau cedării pământurilor erau vânați, torturați și uciși. Partidul Comunist a mobilizat activiști de partid, milițieni și agenți ai Securității pentru a intimida și a forța țăranii să se înscrie în Gospodăriile Agricole Colective (GAC-uri). Campania a fost marcată de violență extremă: bătăi crunte, arestări arbitrare și execuții publice.
 
Un caz notoriu a fost cel al țăranilor care, refuzând să renunțe la pământurile lor, au fost torturați până la moarte. Satele din Dobrogea au fost scenele unor adevărate raiduri de teroare, unde echipele de colectivizare intrau cu forța în casele oamenilor, confiscând recoltele și bunurile acestora.
 
Mulți au fost arestați pe loc și trimiși în lagăre de muncă sau închisorile comuniste, unde, de cele mai multe ori, și-au găsit sfârșitul.
 
Rezistența țăranilor dobrogeni a fost considerabilă, însă răspunsul autorităților a fost nemilos.

 
Sute de oameni au fost uciși, alții au fost deportați în regiunile îndepărtate ale țării, iar familiile lor au fost stigmatizate și supuse unor persecuții continue.
 
Securitatea a jucat un rol crucial în aceste operațiuni, desfășurând acțiuni de infiltrare, urmărire și lichidare a celor care erau identificați ca lideri ai opoziției.
 
În mod special, comunitățile etnice din Dobrogea, care aveau tradiții agricole bine înrădăcinate și un puternic sentiment de apartenență la pământul strămoșesc, au fost supuse unei represalii și mai dure. Autoritățile comuniste nu au ezitat să folosească toate mijloacele posibile, inclusiv violența fizică și psihologică, pentru a înfrânge rezistența localnicilor.
 
Până în 1957, colectivizarea în Dobrogea fusese aproape completă, dar costul uman a fost uriaș. Satele au fost decimate, familii întregi distruse și comunități întregi au fost subjugate prin teroare. Violențele comise de regimul comunist în această perioadă au lăsat urme adânci în memoria colectivă a regiunii, contribuind la trauma națională ce definește istoria colectivizării în România.
 

Pe lângă distrugerea proprietății private și a modului tradițional de viață, colectivizarea forțată a dus și la o scădere dramatică a producției agricole și la deteriorarea condițiilor de viață în mediul rural. Transformarea țăranilor în muncitori agricoli dependenți de stat a eliminat orice formă de inițiativă personală și spirit antreprenorial.
 
Înfăptuirea reformei agrare în Dobrogea a reprezentat, ca pretutindeni în restul ţării, crearea iluziei, în mintea obosită de-atâtea încercări a ţăranului român sau de altă etnie, că în sfârşit, setea ancestrală de pământ se va potoli. Realitatea, aşa cum am văzut, ademonstrat cu totul altceva, anume că, în fond, ţăranul s-a putut bucura extrem de puţin de situaţia lui de stăpân pe lotul primit din partea statului. în scurt timp, presiunea cotelor şi a impozitelor şi mai apoi declanşarea colectivizării, i-au luminat conştiinţa că, în fapt, fusese stăpân pe un petec de hârtie, fără valoare. Colectivizarea agriculturii româneşti a fost, indiscutabil, un proces sugerat de Moscova, Dobrogea având întâietatea în raport cu celelalte regiuni ale ţării, performera sau deţinătoarea recordului de nedorit, de “primă regiune colectivizată”.
 
Colectivizarea forțată din Dobrogea, între 1945 și 1957, rămâne un capitol întunecat al istoriei românești, definit prin crime, teroare și suferință. Regimul comunist a distrus nu doar economia rurală tradițională, ci și aspectul social al satelor, printr-o campanie de violență care a traumatizat generații întregi. Crimele comise în numele colectivizării sunt astăzi o mărturie a ororilor suferite de poporul român pentru implementarea unui regim totalitar brutal și lipsit de scrupule.
 
Surse de documentare, „DOBROGEA - De la reforma agrară la colectivizarea forţată (1945 - 1957)” (autor: Marian Cojoc), Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului​/ Facebook
 
Articolul este realizat împreună cu Rareș Mihai, care efectuează practică pe perioada verii la cotidianul ZIUA de Constanța.
 
PRECIZĂRI:
 
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
 
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
 
Citește și:
15 iulie 1981 - Medicul psihiatru Mironțov-Țuculescu demască practicile de internare obligatorie din perioada comunismului