Ce vrei să se întâmple cu corpul tău după ce mori?

Salut, sunt Mihai Tudorică și astăzi vă voi aborda un subiect care a a stârnit valuri de reacții contradictorii în media, după trecerea în neființă a unui artist iubit al României. Nu-i voi da numele tocmai pentru că nu doresc să iau parte la scandal. De altfel, cred eu, nimeni nu merită să se afle în mijlocul unei gâlcevi atunci când părăsește fizic această lume. Aici pun punct.
 
De la capăt, vin cu întrebarea – „ce se întâmplă cu corpul tău după ce mori?”
 
Este o întrebare aparent morbidă, dar pe cât se poate de naturală și de bun-simț. Asta pentru că oricât de optimiști am fi și de cât de frumos (sau nu) ne trăim viața, suntem conștienți că, la un moment dat, tot cursul acestei vieți se va opri.
 
Din discuțiile purtate cu prieteni și cunoscuți am aflat că unii doresc să fie înmormântați sau incinerați, iar alții vor să-și doneze trupul în scop didactic, în timp ce alții, mai degrabă, ar prefera hidroliza alcalină, ca alternativă eco la înhumare sau incinerare.
 
Pe scurt, toate variantele expuse se încadrează la rubrica „ultima dorință”, pe care, cred eu, ar trebui s-o respectăm cu strictețe. La fel și urmașii noștri legali, la rândul lor.
 
De ce să ne gândim la aceste aspecte
 
Odată cu trecerea anilor, inevitabil acumulăm niște cunoștințe de viață și implicit vom face niște planuri post-mortem. Aici includem și asigurările de viață facultative! Mai precis, vom hotărî cui vor reveni bunurile personale, cele mobile și imobile precum și modalitatea în care persoanele apropiate vor avea acces la conturi sau cum vor beneficia de asigurarea de viață. Tocmai în această idee a fost inventat și testamentul.

 
Dincolo de lucrurile care privesc persoanele din jur și organizarea evenimentelor postume, există acea ultimă dorință, care te vizează personal și cu care rezonezi cel mai bine, referitoare la locul în care îți vei petrece eternitatea.
 
Este o dorință personală, și cât se poate de intimă, și nu poate în niciun fel să fie judecată sau pusă la îndoială, câtă vreme respectă legea.
 
De aceea insist ca atunci când cineva apropiat își exprimă dorința să fie incinerat, înmormântat sau donat pentru cercetare, să-i respecți dorința cu strictețe.
 
Nota bene – „Nu este relevant pentru cel plecat ce crezi tu sau ce de ce confesiune aparții”
 

Dacă vorbim despre incinerare, aici ajungem inevitabil pe tărâmul religios, cu toate că, în opinia mea, nu ar trebui amestecate dorințele personale ale decedatului cu apartenența religioasă a urmașilor.
 
Din comentariile din online, cel puțin din ultima vreme, văd că unele persoane care se recomandă ortodoxe compară procesul de incinerare a decedatului cu arderea deșeurilor, ceea ce mi se pare totalmente deplasat. În religia catolică (și nu numai!) incinerarea este permisă de multă vreme, iar astfel de declarații pot genera un conflict între religii, ceea ce mi se pare din nou deplasat. Alții susțin că incinerarea este un obicei păgân.
 
Din nou – nu suntem aici să judecăm alegerile defunctului, ci să-i respectăm dorința.
 
Aici voi puncta și tradițiile românești pe care le invocă majoritatea userilor care încing tastaturile pe acest subiect, în online. Tradițiile vor fi îndeplinite câtă vreme și persoana trecută în neființă și-a dorit acest lucru. Pentru că dacă va alege să fie înmormântat, dar fără să-și dorească angajarea bocitorilor, ori servicii funerare speciale sau parastas, oricât de greu sau de neimaginat ni s-ar părea, va trebui să-i respectăm cuvântul.
 
Aici voiam de fapt să ajung, la respect. Este singurul lucru care mai poate fi oferit, într-o asemenea situație.
 
În încheiere, precizez că nu militez pentru niciun fel de practică în ritualuri funerare, însă cred cu toată ființa în ideea de respect și apreciere față de persoanele din jur, chiar și după ce au părăsit această lume.
 
Să fie pace pe pământ!
 
Citește și
#citeșteDobrogea Ritualuri funerare în lumea greco-romană a Scythiei Minor (II) - Termeni și obiceiuri actuale