#citeșteDobrogea Ritualuri funerare în lumea greco-romană a Scythiei Minor (II) - Termeni și obiceiuri actuale

În Tomisul secolelor I-III d.H, s-au practicat concomitent atât ritualul înhumării (inhumatio), cât și cel al incinerării (incineratio). Astăzi, folosim frecvent termenul de funerar, fără să știm prea multe despre originea acestui cuvânt. Este legat de latinescul funeralia, o ceremonie care (potrivit DEX-ului) era în epocă romană (inițial) o ceremonie fastuoasă de înmormântare  sau de incinerare  a unei personalități.
Termenul de funerar are însă o bază și mai veche: derivă din cuvântul funus, care din latină în română se traduce „torță" (făclie). Romanii credeau că o torță aprinsă îl va ghida pe defunct pe lumea cealaltă și că va speria și va alunga spiritele rele.  
 
La înhumare, trupul defunctului era pus în sarcofag (sarcophagus), care în greaca veche se traducea ca “devorator de carne”. Inițial, conform unei legende, trupurile se puneau într-un anume sicriu făcut dintr-un anume tip de piatră (luată dintr-o anumită carieră de granit), și care avea puterea de a devora practic rămășițele, până când din defunct nu mai rămânea nimic.
 
Atât în lumea greacă, cât și în cea greco-romană exista următorul obicei: în gura defunctului era pusă o monedă. Sufletul mortului urma să folosească această monedă pentru a-l plăti pe luntrașul Caron să îl treacă pe celălalt mal al răului Styx, râul care despărțea lumea viilor de cea a morților. De aceea, moneda se numea "obolul lui Caron". Nu era o sumă mare, ci una simbolică - la urma urmei, la grecii antici, obolul a fost inițial o monedă minoră, a șasea parte dintr-o drahmă. Treptat, sensul s-a schimbat, termenul obol a început a fi folosit cu sensul de contribuție, în diverse scopuri (ex- mi-am adus obolul, contribuția etc).
 
Un alt ritual extrem de interesant era "lamentatio", lamentarea, adică jelirea... Membrii familiei defunctului și apropiații săi se adunau în jurul patului pe care era depus decedatul. Acesta era în general pus în atriumul casei, curtea interioară a caselor romane, acoperită de porticuri susținute de coloane. Cel mai apropiat membru al familiei (sau următorul cap de familie) se apropia și îi dădea ultimul sărut, după care îi închidea ochii. De fapt nu era un sărut, ci o încercare de capturare a ultimei suflări a defunctului, și odată cu aceasta, de capturare a spiritului mortului. În acest fel, credeau unii că vor căpăta bunele însușiri și calități avute de defunct. Cel care lua de la defunct ultima suflare, repeta apoi numele acestuia, de trei ori!
Atât cel care dădea acest ultim sărut, cât și membrii familiei se lamentau apoi și strigau numele decedatului. Adesea, îl așezau pe defunct pe pământul din care el se născuse.
 
În toată lumea greco-romană, și mai ales în orașele importante (din peninsula Italică sau din provincii precum Moesia Inferior - din care făcea parte și Scythia Minor), la moartea unor persoane importante și cu stare, exista obiceiul de a fi angajate Jeluitoare. Acestea erau bocitoare profesioniste, plătite foarte bine pentru a-l plânge pe defunct, pentru a-l lăuda pentru faptele sale și pentru calitățile lui.
Ele jeleau foarte zgomotos, țipau, își smulgeau părul și își zgâriau fețele. Cu cât erau angajate mai multe bocitoare profesioniste, cu atât decedatul era mai important. Ele veneau atât acasă, cât și în procesiunea de conducere a mortului pe ultimul său drum.
 
Bărbații care jeleau mortul (membrii familiei mai ales) purtau o togă întunecată, numită toga pallae sau atram togam (togă neagră), cum ne povestește poetul latin Propertius, contemporan cu Ovidius. Femeile purtau o mantie neagră, scurtă numită ricinium și în ziua inhumării, o manta mai lungă, tot neagră. Trupul defunctului era spălat de polinctores (spălătoare profesioniste) și îmbrăcat în toga cea mai bună, apoi așezat cu picioarele spre ușa atriumului în care se afla.
 
Ritualurile funerare se desfășurau acasă, pe drum, și la cimitir. Procesiunea dintre acasă și cimitir se numea pompa funebris, de aici astăzi avem serviciul de pompe funebre!
 
Cimitirele erau întotdeauna, în lumea romană, în afara zidurilor orașului. Zona se numea necropolis adică "Orașul celor Morți". Cuvântul cimitir vine din latinul coemeterium, care la rândul lui vine din grecescul koimeterion – loc îngrădit unde se îngroapă morții.
La cimitir se duceau ofrande (mâncare și băutură), mai ales în timpul sărbătorilor și festivalurilor organizate în cinstea morților.
La mormânt se făceau adesea și libații (se turna lichid, se arunca orez în cinstea vreunui anume zeu  sau a vreunei zeițe (ex- Ceres Demeter – a bogăției pământului, agriculturii), în cinstea vreunui spirit sau în cinstea strămoșilor defunctului (zeii Mani).
 
Uneori, când persoana înhumată era foarte importantă, puteau fi angajați muzicieni specializați dintr-un collegium de muzică funebră. Aceștia cântau la tuba și la cornu – un fel de trompete de bronz.
Dacă defunctul era de familie foarte bună, procesiunea era foarte zgomotoasă, cu muzicieni mulți și cu mimi. Dacă era mai puțin înstărit, în procesiune erau doar vreo doi (sau chiar unul singur) cântăreți din flaut.
Interesant este că doar cei cu stare erau conduși ziua în procesiune: cei săraci lipiți pământului erau inhumați noaptea, pentru că familiile lor nu își permiteau să achite costurile unei ceremonii diurne. 
 
Uneori, la mari personalități, în procesiune puteau fi angajați și actori, care purtau măști cu imaginile strămoșilor defunctului, spirite binefăcătoare ce îl însoțeau pe acesta în lumea de dincolo.
La funeraliile romane se obișnuia (la persoane importante și în familii de elită) și euologia. Era practic, fie un discurs în memoria defunctului (laudatio funebris), fie un cântec (nenia), tot de onorare a mortului. Familia purta doliu timp de nouă zile. În a 9-a zi avea loc ritualul novendialis. Haina de jale era lăsată la o parte și se dădea un festin de amintire și de onorare. De altfel, în februarie exista și un festival de 9 zile numit Parentalia, când familiile mergeau cu ofrande în cimitir, pentru a-și onora strămoșii.
În concluzie, funeraliile romane aveau cinci părți: procesiunea, incinerarea sau înmormântarea, euologia (cântecul sau discursul), festinul (azi îi spunem pomana – pomenirea) și comemorarea (periodică).
 
Când era aleasă incinerarea corpul era dus la necropolis, pus pe un rug funerar, și apoi ars. Cenușa și fragmentele rămase erau puse în urna funerară. Până când rămășițele nu erau așezate în urnă, spiritul (umbra) defunctului nu putea trece Styxul, până pe lumea cealaltă.
 
Rosalia era la romani o sărbătoare ținută inițial în mai, apoi la jumătatea lui Iulie, de comemorare a morților. Erau duse în necropolis buchete de violete purpurii și apoi și alte flori. Toate aceste flori simbolizau renașterea, trezirea la viață. Sărbătoarea a fost ulterior adoptată și transformată de creștinism, rezultând Rusaliile.
 
Anul la romani se încheia cu februarie (februa este cuvântul ce definea ofrandele purificatorii aduse în amintirea morților). La 1 martie începea Noul An. Numele lunilor din calendarul iulian (introdus de Iulius Cezar în anul 46 î.H) s-a păstrat până în zilele noastre! De aceea, astăzi avem, de exemplu, septembrie (a Șaptea lună la Romani!) octombrie (a Opta) și noiembrie (a Noua), deși ele, în calendarul actual sunt lunile cu numerele nouă, zece și unsprezece!
 
 Bibliografie
 
Rădulescu A./ Bitoleanu I. - Istoria românilor dintre Dunăre și Mare, Dobrogea, Editura Științifică și Enciclopedică București
 
Ovidio, fra Roma e Tomis - Centro Ovidiano di Studi e Ricerche, a cura din Giuseppe popponetti, Sulmona, 2006
 
Enciclopedia Arheologiei și Istoriei Vechi a României, vol.I A-C, vol.II D-L, vol.III. M-Q, coordonator Constantin Preda, Editura Enciclopedică, București (1994, 1996, 2000)
 
Polybius - Histories, edited by MacMillan and Co, London and New York, 1889, downloaded from Stanford University library
 
Toynbee JMC - Death and Burial inthe Roman World, Cornell University Press 1971, 1996, Ne York, Ithaca; lucrare accesată pe internet archive.org pe 11.10.2020
William Smith - A dictionary of Greek and RomeAntquities, edited by John Murray, London 1873 (article - Funus)
 
Hopkins Keith - Death and Renewall, vol.2, Sociological Studies in Roman History, Cambridge University Press, material accesat pe google books pe 11.10.2020
 
Marc Oliver - Mimes, paid grievers and Masks: The insane theatrics of Antient Romans, articol publicat pe 16 iulie 2018 pe site-ul ancient-origins.net
 
Ancient Roman funerals - factsanddetails.com
 
Despre Cristian Cealera
 
Născut la data de 16 iulie 1974, în Techirghiol, Cristian Cealera a urmat cursurile Școlilor Gen.12 şi 25 şi a absolvit Liceul „Decebal“, din Constanta, promoţia 1992. A urmat cursurile Facultăţii de Drept „Nicolae Titulescu“ din Bucuresti şi este licenţiat în Criminalistică. După absolvirea facultăţii, a urmat stagiul militar, apoi a activat trei ani ca jurist la o societate comercială din Mangalia. În anul 2001 a intrat în presă şi timp de 15 ani a lucrat la diverse ziare, inclusiv la ZIUA de Constanţa, acoperind diverse domenii - de la Eveniment, la Social, Cultură şi Sport. A fost angajat la două televiziuni, iar la una dintre acestea, în calitate de producător şi scenarist, a realizat 19 filme documentare despre siturile arheologice din Dobrogea. Continuă şi astăzi realizarea de filme documentare şi publică materiale de promovare a istoriei şi culturii dobrogene.
Are un master în Antropologie şi Istorie Europeană, absolvit la Universitatea „Ovidius“ din Constanţa, Facultatea de Istorie. În prezent, este doctorand al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, din Iaşi. Este autorul seriei de trei volume „Poveştile Mării Negre“ şi al romanului istoric „La marginea Imperiului - Origini“, cărţi publicate în perioada 2014-2018. 
 
Citește și:
#citeșteDobrogea: Ritualuri funerare în lumea greco-romană a Scythiei Minor (I) - Ovidius, incinerat sau înhumat?