Editorial Înapoi la echilibru! Calea de mijloc – calea de aur

 

 
 
Nu mi-a plăcut niciodată matematica, dar trebuie să mă înclin și să recunosc cu umilință că Universul este, fără îndoială, matematic.
 
Legile sale imuabile, dintre care cea mai evidentă, zi de zi, este Legea Echilibrului, funcționează fără greș, ca un ceasornic elvețian.
 
Oare cum de nu ne lovește evidența acestei legi, cum de mai bâjbâim prin ceață și confuzie, atunci când claritatea Legii Echilibrului ni se relevă la fiecare pas, la fiecare mișcare, de când ne naștem și până la ultima răsuflare…
 
Ne mișcăm în același cerc al suferinței și blocajelor de neînțeles, și asta doar pentru că suntem în dezechilibru, în luptă și încrâncenare, dăm prea mult sau prea puțin, facem prea mult sau prea puțin, uităm de noi, ne risipim în vorbe și acțiuni inutile, în iluzia că ne umplem viețile, că dăm bine, că răspundem tiraniei lui „trebuie”.
 
Înțelepți din toate timpurile, de la taoiștii chinezi și până la rabinii evrei, la creștini sau musulmani, toți au recomandat calea de mijloc, calea medie, calea de aur, „trecerea cea îngustă”. Chiar și în natură, există abundență și prosperitate doar în zonele temperate, nu în arșița deșertului și nici în frigul arctic.


Natura umană este una duală, în subconștientul nostru trăiesc arhetipuri și valori antagonice, suntem deopotrivă puritani și hedoniști, încrezători și sceptici, aroganți și umili, fluturi sociali sau lupi singuratici. Nu suntem nici buni, nici răi, în nici una dintre ipostaze, atâta vreme cât trăim conștient, nu lăsăm aceste antagonisme să ne definească și ne observăm permanent. Exteriorul, Universul, Creația - spune-i cum vrei - funcționează după legi exacte care nu fac niciodată excepții. Treaba noastră este doar să avem grijă de “interiorul” nostru și de ceea ce sădim în minte, în suflet,  dar și în corp. Inteligența lui este fabuloasă. Dacă ne observăm trupul cum lucrează, cum reacționează, cum comunică, dacă ne deschidem către el, îl iubim și îi oferim atenție, sute de miliarde de celule vor fi recunoscătoare și își vor face treaba cum știu ele mai bine, ținându-ne sănătoși și energici.
 
Uităm însă adesea că „Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă în traistă”, că și noi mai avem câte ceva de făcut, câte ceva de conștientizat, iar crizele de tot felul, individuale sau globale, nu fac decât să ne amintească faptul că am „luat-o razna”, că ne-am abătut de la calea de mijloc, că am pierdut punctul de echilibrul.

Dansul magic al vieţii se desfăşoară într-un echilibru dinamic constant, în cadrul spectrului eu-suflet. Și chiar dacă sufletul este cel care „ține direcția”, există şi momente când trebuie să lase eul să-şi facă treaba, să ducă la bun sfârşit aspectul fizic al misiunii. Alteori, eul trebuie să renunţe la perspectiva lui limitată, lăsând sufletul să fie călăuza.

Ceea ce putem face este să lăsăm lucrurile să curgă în flux, să înțelegem diferența dintre aspectele care depind de noi și cele asupra cărora nu putem avea nici o influență, iar când intervin provocări să privim situaţia din toate perspectivele posibile, calm și centrat, căci doar așa vom vedea soluţia din fiecare problemă, darul din fiecare dificultate, ocazia favorabilă din fiecare conflict.

În orice experienţă se află comori nepreţuite. Marea provocare constă în a le recunoaşte şi a le fructifica. Dar și în a accepta că totul trece: frigul, ploaia, crizele, vacanța, norii, viața, civilizația, chiar și Pământul acesta, care ne ține, răbdător, cu toate ale noastre.

 
 
Citește și:

Editorial Punct. Și de la capăt