Editorial Punct. Și de la capăt

Am trăit cu toții cea mai stranie dintre primăverile pe care le-am apucat vreodată - solitari, închiși în case, scoși din priza cotidiană, trăgând cu ochiul la renașterea naturii, care ne-a privit spaimele cu indiferență și și-a văzut de ale ei, înverzindu-și iarba, înflorindu-și pomii, trimițându-și fluturii și albinele la treabă.

A fost o lecție glorioasă despre faptul că, dincolo de oameni și de „viermuiala” lor patetică, planeta albastră se învârte mai departe, impasibilă. Și ce repede a dovedit că se poate vindeca și purifica fără noi! Ne-am dat seama cât de mult rău i-am făcut, cât de toxică este prezența umană, cât de nocivă goana oamenilor după vieți mai îndestulate, aparent mai pline, în realitate golite de sens.

Ne-am făcut o religie din a ne dori tot mai mult, din a strânge lucruri exterioare care să ne împrumute valoarea interioară pe care simțeam că am pierdut-o. Credeam că avem controlul naturii și ne hrăneam cu iluzia că vom stăpâni pământul. Brusc, am fost însă obligați să ne oprim și să trăim procesul invers: în loc să tot facem, am avut răgazul să fim, în loc să ieșim afară, am zăbovit mai mult înăuntru - în case, dar și în interiorul nostru, unde am avut ocazia unor descoperiri neașteptate.

Izolarea ne-a obligat să dăm nas în nas cu noi înșine și ne-a arătat cât de puțin ne cunoaștem, cât de rar obișnuiam să ne oprim din „goana după vânt” și să ne analizăm emoțiile sau gândurile, să înțelegem cu adevărat ce ne place, ce ne înfurie, ce ne entuziasmează. Au ieșit la lumină frustrări, furii, frici de tot felul, și-a scos capul victima de profesie din noi, care obișnuia să caute vinovați peste tot.

A fost, se pare, o pauză bine venită. Un fel de punct și de la capăt.
E adevărat, avem încă provocări. Chiar și după „marea relaxare”, s-ar putea să ne dezarmeze imposibilitatea de a face previziuni certe. Oamenii au nevoie de previzibilitate pentru a se simți în siguranță, dar acum, mai mult ca niciodată, n-avem nimic, nu știm cât va dura de fapt criza, nu avem nici un orizont de timp, pentru că nimeni nu știe cu certitudine cum vor evolua lucrurile.
Așa că tot ce ne rămâne de făcut este să ne adaptăm, să luăm fiecare zi așa cum vine și să ne reconfigurăm în funcție de stimulii exteriori. Să integrăm schimbările și să facem ce putem mai bine cu ceea ce avem la dispoziție. Să re-cadrăm continuu. Ce am făcut în trecut sau ce am fi putut face dacă… nu mai are nici o relevanță. Puterea este în momentul prezent.

Dușman sau prieten, virusul ăsta ne-a măsurat gradul de conștință și umanitate. Depinde de noi dacă vom lucra cu aceste conștientizări sau vom alerga în libertate cu aceleași obieiuri nocive dinaintea pandemiei.
 


Citește și:

Editorial Calm și claritate mentală, în așteptarea unei noi „renașteri”