Editorial Memento mori

 
Mi-a căzut deunăzi sub ochi un discurs pe care Steve Jobs l-a rostit în fața absolvenților Universității Stanford, cu câțiva ani înainte de a se „retrage” într-o lume mai bună.
Cu naturelețea lui obișnuită, le-a spus tinerilor câteva povești desprinse din parcursul său existențial, care ar putea fi rezumate într-o singură frază: „nu există niciun motiv pentru care să nu îți urmezi inima”.
Iar una dintre poveștile de viață este despre moarte:

„Când aveam 17 ani, am citit ceva de genul: Dacă trăiești fiecare zi ca și când ar fi ultima, într-o zi sigur vei avea dreptate. M-a marcat și, de atunci, m-am uitat în oglindă în fiecare dimineață și m-am întrebat: «Dacă azi ar fi ultima zi din viața mea, aș vrea să fac ceea ce fac acum?». Iar dacă răspunsul era «nu» pentru mai multe zile în șir, știam că trebuie să schimb ceva. Faptul că am știut mereu că voi muri în curând este «unealta» care m-a ajutat să iau decizii importante în viață. Pentru că aproape totul – așteptările, mândria, frica de rușine sau eșec – sunt lucruri care pălesc în fața morții, lăsând loc doar pentru ceea ce este important. Faptul că îți aduci aminte că vei muri este cea mai bună metodă pe care o cunosc eu de a evita capcana care te face să crezi că ai ceva de pierdut.”

În tinerețe, părem și ne simțim nemuritori. Timpul are o altă consistență, ni se pare etern și vrem să treacă mai repede, să creștem, să devenim independenți, să facem lucruri, să bifăm obiective.

Apoi vine maturitatea și brusc conștientizăm cât de repede trec anii, cât de iute s-a dus viața, iar noi am fost atât de puțin prezenți în ea, pierzând vremea cu tot felul de nimicuri pe care le consideram strategice, preocupați să ne „integrăm”, să „dăm bine”, să facem lucrurile „așa cum se fac”.  Din nefericire, sunt mulți care, nici măcar la senectute, nu se trezesc din această iluzie și sfârșesc prin a trăi viețile altora, fără a-și fi pus niciodată vreo întrebare de genul „dar eu cine sunt?”, „de ce am venit și ce ar trebui să fac cu viața mea?”

Conștiința faptului că suntem trecători ar trebui să ne însoțească tot timpul. Cu acceptare și calm, fără drame și revolte. Faptul că vom pieri într-o zi este singura noastră certitudine, în rest totul e impermanent și fluid. Important e ce reușim să facem cu intervalul atât de scurt care ni s-a dăruit.

Putem trăi frumos, cu bucurie și recunoștință, cu empatie și compasiune față de semeni, sau... putem rămâne veșnic în victimizare, dând vina pe toți și pe toate, în furie, rușine sau frică. Frica de moarte, mai presus de toate, care naște monștri: angoasa, egoismul, violența, cruzimea...  


Memento mori, zice latinul - într-adevăr, nu uita că vei muri, obișnuiește-ți cu asta, treptat, fiecare celulă. Această conștientizare va deveni – vorba lui Jobs - „unealta” care te va ajuta să iei cele mai bune decizii și să trăiești o viață senină și plină de sens.
 
Citește și:

Editorial Prea puțin în prezent, rătăcit între memorie și imaginație