Patrioților, unde erați când am fost vânduți Vestului?

În toată efervescența alegerilor, a zilelor de doliu național de când eroul-martir al neamului a fost sacrificat pe altarul CCR, nu am scos un cuvânt pe nicăieri, în legătură cu cele întâmplate. NU am încercat să conving pe nimeni de nimic, pentru că atunci când fac o alegere în cabina de vot, o fac eu, fără să mă gândesc CINE din jurul meu ar putea vota la fel.
 
Este un act intim, de unul singur, atent calculat pe baza mai multor factori. Pe lângă flerul pe care mă bazez în viața cotidiană, mă ghidez după propriile valori morale, opinii ce țin de cunoștințele mele politice și, nu în ultimul rând, modul în care candidatul la cea mai înaltă funcție din stat se poziționează în raport cu ceilalți contracandidați. În orice caz, nu este ceva de care să fiu sigur că va fi bun pentru pentru cei din jur, așa că NU mă simt dator să fac campanie pentru absolut nimeni, în fața nimănui. Nici în fața vecinilior pe care-i salut pe stradă, nici când mă văd cu prietenii, nici în familie. Nicăieri. Și nu mă simt vinovat în vreun fel, pentru că, în definitiv, fiecare votează în funcție de cum POATE să gândească. Așa și eu...
 
Dar altceva mă frământă... De ce mă lovesc de patrioți pe toate drumurile?
 
Observ oameni care fac campanie gratuită unor persoane care vor să ajungă în fruntea statului. Îi văd și îi aud aproape peste tot – prin parcuri, pe stradă, la magazin, în piață (păi, nu se face politică în parlament, cum se face în piață). Le urez succes și să meargă la vot, să-și susțină candidatul preferat, nu trebuie să-mi spună mie pe cine ar trebui să pun ștampila de vot, pentru că eu, cel puțin, nu sunt interesat de opiniile LOR. Pentru că orice opinie poate fi rezultatul unei informații precise ori a unui zvon trecut prin filtrul gândirii, în amestec cu alte informații sau zvonuri primite din alte părți. Nu, mulțumesc! Cel puțin din meseria pe care o practic, pot să-mi fac o idee și SINGUR.
 
Dar ai noștri patrioți nu cedează!
 
O casieră se plângea că „ne-am dat dracu cu cardurile astea, că merg când vrea ele”, că „nu mai bine era când oamenii aveau bani? Pe noi nu ne lasă să avem bani, ca să ne poată controla cum vor. Nu le convine de noi, au închis contu”. Cine, nu știu! E, acum, când vine cineva și susține o asemenea idee, cum ar putea să mă convingă că judecata sa ar fi una corectă?
 
Într-o altă zi, în timp ce așteptam o doamnă de la casele rapide dintr-un Hypermarket, care nu părea tocmai dornică să-mi confirme vârsta, pentru a-mi duce plata la bun sfârșit, fapt pentru care am așteptat aproximativ 10 minute, în ciuda tuturor rugăminților.

 
Un domn aflat în spatele meu s-a simțit dator să-mi explice că „asta înseamnă tehnologizarea”, că și „francejii și nemții, când am intrat în UE, ne-au promis marea cu sarea. Că «̱lăsați-ne să deschidem magazine, că facem locuri de muncă pentru toată lumea!» și uite ce locuri de muncă. Au înlocuit omu’ cu casele astea”. În replică, i-am amintit că și doamna aceea de care mă rog să vină și care, la acel moment, mângâia copilul unei cunoștințe, este, totuși, o angajată plătită din banii magazinului care i-a asigurat un loc de muncă. Dar că nu pare să dea vreo importanță... Domnul nu a fost satisfăcut de răspuns și în timp ce se îndrepta spre o altă casă liberă mi-a zis «Dacă nu luăm atitudine, roboții ne mănâncă». Am rămas perplex.
 
O altă discuție, care nu mă include, dar pe care am auzit-o pe stradă, în treacăt - o femeie spunea altei persoane – „politicienii ăștia ne-au dat pe degeaba la străini, să ne ia tot”. Din nou, am rămas mut.
 
Acestea sunt doar chestiuni pe care le-am văzut și auzit în spațiul public, indiferent de conjunctură și sunt puțin îngrijorat că le voi mai auzi în heavy rotation, până la alegeri, mai ales în contextul ultimelor percheziții DIICOT din ultima perioadă și procese pornite împotriva anumitor persoane care se bucură de stima „poporului” și care voiau să câștige alegerile prezidențiale.
 
Nu este nevoie să dezgropăm morții și nici să spun dacă cei luați în vizor acum sunt buni sau răi. Știu că „meritul” în această degringoladă din ultima perioadă, și nu numai, aparține, într-o măsură, clasei politice pe care, culmea, noi TOȚI am tolerat-o.
 

Dar voi, patrioții, cei care acum răgușiți prin piețe, unde ați fost până acum?
 
Dacă vă aduceți bine aminte, cum mulți spuneți acum că  pe vremuri „era bine, avea toată lumea de muncă, aveau toți de mâncare, oamenii se descurcau, se făcea schimb de produse, toată lumea mai băga mâna... România era grânarul Europei! Tinerii primeau locuințe etc”. Dacă era atât de bine, dragi patrioți, de ce v-ați bucurat când a picat Comunismul? Ce vă lipsea?
 
La polul opus sunt ceilalți, care-și mai aduc aminte că tremurau prin case, iarna, că se stingea curentul, că exista cenzura, că „securitatea te lua din izmene, când ți-era somnul mai dulce, pentru că te-a reclamat un vecin la Legea 18”. Atunci, da, înțeleg bucuria.
 
Dar dacă, imediat după Revoluție, România nu mai avea nicio datorie externă, îmi permit să vă întreb – ce v-a ținut să faceți din țara asta una de invidiat? Unde erați când se privatiza totul? Unde ați fost când se închideau fabrici „bune”? Pe vremea aceea nu au fost disponibilizați oameni capabili de muncă? Unde erați când sistemele de irigații de pe câmpuri erau făcute bucăți? Unde erați când rafinăriile noastre treceau sub umbrela străinilor? De ce nu ați spus atunci „STOP”? De ce spuneți abia acum, când nu mai avem nimic al nostru?
 
Dar după ce am intrat în UE, de ce nu v-ați mai dus să cumpărați pâine și suc de la magazinul din colț, de la românii noștri care vindeau produse de calitate inferioară cu adaos de 300%? De ce mergeți să cumpărați din mall-uri? De ce fluturați iPhoneuri pe la cafenele? De ce vă lăudați la neamuri că ai voștri copii și-au luat mașină din Germania? De ce stați la rând în hypermarketuri cu produse străine în coș?
 
De ce vă lăudați că aveți rude plecate la muncă în țări străine și acum au salarii demne de Europa?
 
V-ați trezit fără țară, dar în casele voastre? Vă plângeți pe internet că nu aveți drepturi? Vă plângeți de salarii mici și de prețuri mari la combustibil? Vă plângeți că politicienii și-au asigurat viitorul cu pensii speciale? De ce?
 
Dar de învățământ de ce nu v-a durut? De ce nu ați fost în stradă, când se schimbau legi în învățământ pe bandă rulantă? Dar de alocații de ce nu ați pomenit?
 
De ce acum?
 
Este nevoie să vină cineva, să vă spună lucrurile astea? Voi unde ați stat ascunși până acum? Și dacă le știți pe toate - geopolitică, economie, religie, istorie și multe altele, de ce nu ați fost dornici să vă învățați și propria limbă? De ce sunt atâtea opinii scrise greșit în online? De ce vă uitați dezorientați, când vă aflați la un ghișeu și trebuie să scrieți o cerere de mână? Tehnologizarea aceea pe care o blamați atât vă scutea de acest efort! Dar, știu, un funcționar public pleca acasă. Da, acel funcționar public cu care vă certați de mama focului la ghișeu, dar de soarta căruia vă pasă abia când vreți să găsiți un argument bun în fața celorlalți, pe care vreți să-i atrageți de partea voastră.
 
Până la urmă, ce vreți?
 
Promit să vă ascult și să vă dau dreptate abia atunci când veți recunoaște că ați avut un aport MASIV la situația creată. Pentru că dacă rămâneți cu degetul îndreptat spre altcineva, este clar, indiferent cine va veni în fruntea statului nu ne va fi de vreun folos. Va rămâne un generator de iluzii și nimic altceva.
 
Dar de ce am ajuns în situația asta?
 
Eu cred că am văzut adevărata față a capitalismului și nu ne-a priit. Ne-am lăsat duși de nas, și am crezut în vorbe frumoase, dar ne-am luat-o, „măi, dragă”.
 
Nici cheful de muncă nu ne reprezintă, cum nu ne reprezintă nici spiritul competitiv. Cum nu ne reprezintă nici amabilitatea. De solidaritate nici nu pot să pomenesc, câtă vreme se ceartă familii întregi și se rup prietenii pe criterii politice.
 
Să fie pace-n lume, da’ în altă parte, că la noi mai durează…
 
„Mergeți, mergeți!”
 
Citește și:
Editorial România ar putea deveni „plastilina” jocurilor de putere