Interviu online cu prof. univ. dr. Valentin Ciorbea „Studiind istoria, descifram marea carte a evoluției umane”

 

• În pragul împlinirii vârstei de 75 de ani, Valentin Ciorbea face un scurt bilanț al realizărilor remarcabile care i-au marcat cariera de profesor și istoric.

 
Prof.univ.dr. Valentin Ciorbea, prestigios colaborator al ziarului ZIUA de Constanța, este un reper de profesionalism și implicare pentru spațiul dobrogean. Este autor, coautor sau editor a peste 40 de volume, dascăl a zeci de generații de studenți și îndrumător pentru doctoranzii slujitori ai muzei Clio. În anul 2007, a fost distins de Academia Română cu premiul Mihail Kogălniceanu pentru lucrarea „Evoluția Dobrogei între 1918-1944. Contribuții la cunoașterea problemelor geopolitice, economice, demografice, sociale și ale vieții politice și militare", apărută la Editura Ex Ponto, Constanta, 2005.

 
1. Domnule Profesor, de la „înălțimea” celor 75 de ani, pe care îi veți împlini în curând, cum se vede viața? A fost ea blândă cu dvs. sau v-a adus suficiente provocări?
Stimată Gabriela Titz, sunt onorat să răspund invitației cotidianului Ziua de Constanța și ție pentru a depăna amintiri și a rememora parcursul meu profesional, deși nu sunt un VIP. Sunt un truditor. Prețuiesc jurnalul la care lucrezi pentru că a acordat în ultimii ani o atenție specială culturii dobrogene, recuperării și promovării personalităților care au ilustrat în varii domenii, legați prin naștere de provincia dintre Dunăre și Marea Neagră. Mai mult, Ziua de Constanța susține proiecte prin care promovează cartea dobrogeană și publicarea de volume care îmbogățesc fondul documentar al istoriei Dobrogei.

Într-adevăr nu peste mult timp, pe 12 octombrie 2021, nu am scăpare și voi împlini 75 de ani. Este mult, este puțin? Eu cred că dacă ai cu ce acoperi ca și creativitate viața, întotdeauna este nevoie de timp tot mai mult.

Mă întrebi cum se vede viața de la această vârstă? Sincer, nu mă preocupă o evaluare de tip filosofic. Dar dacă mă uit la fotografiile mele din adolescență până astăzi, îmi dau seama că ADN-ul funcționează perfect. Desigur, ne schimbăm înfățișarea, dar cum spune Karl Marx: „Când mă analizez mă exasperez, când mă compar mă liniștesc.”
Am traversat până în prezent două secole. M-am născut când România era regat, ocupată de trupele sovietice, iar comuniștii făceau, sub oblăduirea lui Stalin, pași decisivi pentru preluarea puterii depline. În Munții Apuseni, unde mi-am petrecut copilăria și am făcut primele două clase, încălțat în opinci, viața se derula normal. Oamenii munceau la pădure, în propriile gospodării pentru creșterea animalelor, care le asigurau hrana și unele venituri. Pâinea se cocea în cuptorul casei. Femeile țeseau și coseau splendide costume populare. Duminica se îmbrăcau în hainele frumoase și mergeau la biserică. După-amiază, pe sunetul ceterii, se reuneau într-o frumoasă horă și jocuri specifice regiunii. Mai târziu mi-am dat seama că parcă semănau cu dacii de pe columna lui Traian.

La școală am învățat să scriu pe tăbliță, nu pe tabletă, asta a venit mai târziu, scriam, ștergeam .... Am continuat școala la Buzău, iar din clasa a III-a la Râmnicu Sărat. Aici îi vedeam zilnic pe stradă pe militarii ruși. Era o mare unitate dizlocată în oraș. Mă impresionau cu pistoalele lor mari pe care le purtau în tocuri de lemn. De la un ofițer rus am primit prima ciocolată. La alimentarele noastre nu se găsea această delicatesă. Peste tot tablouri cu Lenin, Stalin, Marx, Engels, Gheorghiu-Dej, Ana Pauker și alte figuri de lideri. În clasa a IV-a, am început să studiez limba rusă și tot așa până în clasa a XI-a. Nu regret pentru că m-a apropiat de marea literatură rusă, nu de cea sovietică, de Tolstoi, Pușkin, Cehov, și poetul meu preferat Esenin, după Mihai Eminescu.

„Cercetarea științifică” am început-o în clasa a IV-a. Doamna învățătoare mi-a dat ca temă de studiu copilăria lui Vladimir Ilici Ulianov (Lenin). Probabil că mă văzuse la sala de lectură a bibliotecii orașului. Am fost și am rămas un pasionat de lectură. Citeam enorm în copilărie, de la basme, la cărțile lui Jules Verne, și altele. Îmi aduc aminte de două momente importante. Plecarea rușilor în 1958 din Râmnicu Sărat. Au luat calea spre casă. S-au format garnituri de trenuri care plecau spre Moldova și de acolo mai departe. Într-o zi ne-am pomenit trimiși la gară sub supravegherea profesorilor, pentru că trecea cu trenul tovarășul Hrușciov, liderul URSS. Sunt mândru că i-am trimis bezele. Devenisem pionier și în cadrul detașamentului mi s-a dat în grijă trompeta, cu care defilam la 7 noiembrie sau alte zile de sărbătoare. Nu am ratat nici o organizație politică, am fost utecist, membru al Asociației studenților, iar din anul al II-lea de facultate, m-am pomenit chemat la Comitetul de Partid al Al.I. Cuza pentru a-mi pregăti dosarul de membru P.C.R. Cred că s-au luat în considerare rezultatele la învățătură.


În Râmnicu Sărat era o pușcărie. Noi credeam că este pentru hoți. Mai târziu la facultate am aflat discret de la un profesor că în orașul liceului meu a făcut închisoare Ion Mihalache, președintele Partidului Național Țărănesc. Am urmat Liceul „Alexandru Vlahuță.” Școală bună, majoritatea profesorilor de formație antebelică. Elevii proveneau din oraș și satele din raionul Râmnic. Anii de liceu au frumusețea lor. Primele iubiri, strângeri de mână, sărutări și cam atât.

Interesat de evoluția lumii, de marile personalități ale omenirii, am optat pentru studierea Istoriei la Universitatea Al. I. Cuza din Iași. Am devenit în 1965 student după un concurs serios cu șapte candidați pe loc. A fost o alegere inspirată și norocoasă. Școala istorică ieșeană excela atunci la nivel național. Biblioteca universitară a devenit, după cămin unde eram cazat, a doua mea casă. Eu și colegii mei nu ne permiteam să mergem la seminarii fără a parcurge bibliografia recomandată. Erau dezbateri frumoase, incitante. Studiind istoria, descifram marea carte a evoluției umane. De la asistenți și profesori am deprins tainele cercetării științifice. Trebuie să îi amintesc cu profundă recunoștință pe doi dintre profesorii mei: Emilian Bold, foarte exigent, dar îi datorez enorm de mult, cred că a intuit potențialul pe care îl aveam și mi-a deschis mintea pentru discursul istoric scris, și Aurel Loghin, conducătorul meu de doctorat de mai târziu.

În 1970 „descălecam” prin repartiție guvernamentală la Constanța ca profesor în învățământul preuniversitar. A fost o experiență interesantă, de formare ca și cadru didactic. Am urmat recomandările profesorului Emilian Bold de a începe cercetări privind istoria Dobrogei. Am început să frecventez Biblioteca județeană și arhivele Constanței. Peste câțiva ani, m-am încris la doctorat cu tema  „Evoluția Dobrogei între anii 1918-1944,” pe care am susținut-o în 1982. Când m-am înscris eu la doctorat, au fost numai două locuri la Universitatea din Iași, nici unul la București. Astăzi doctoratul a devenit învățământ de masă. Din motive de structură și tematică, teza am publicat-o după 1990, în două ediții. La recomandarea academicianului Florin Constantiniu, Academia Română mi-a acordat premiul „Mihail Kogălniceanu.”

În 1976 am intrat prin concurs asistent universitar la Institutul de Marină „Mircea cel Bătrân,” astăzi Academia Navală „Mircea cel Bătrân.” O nouă și importantă etapă a vieții mele profesionale. Am început cercetările privind istoria marinei și a portului Constanța. Treptat, cu multă muncă, am parcurs treptele universitare, promovând lector, conferențiar și profesor. Douăzeci și nouă de ani am dedicat acestei valoroase instituții de învățământ superior de marină. Tot aici am fost activat ca ofițer și mi-am încheiat cariera militară cu gradul de colonel.
Marea provocare profesională avea să vină odată cu înființarea Universității „Ovidius,” între ctitorii ei fiind și doi istorici constănțeni renumiți, Adrian Rădulescu și Gheorghe Dumitrașcu. Dacă Aula Magna a universității poartă numele Adrian Rădulescu, profesorul Gheorghe Dumitrașcu nu are nici o recunoaștere oficială. N-ar fi rău ca o sală să îi poarte numele. Lor se datorează înființarea secției de Istorie.


La solicitarea regretatului profesor Adrian Rădulescu, primul Rector al instituției, am preluat cursul de Istorie universală contemporană, în calitate de profesor asociat. După încheierea contractului cu Academia Navală, am devenit profesor titular al universității. Am avut șansa și onoarea de a fi coleg cu personalități autentice ale istoriografiei române cu recunoaștere internațională și ținută academică ireproșabilă: Viorica Moisuc, Gheorghe Buzatu și Tasin Gemil. Cu respectivii profesori și profesorul Adrian Rădulescu s-a constituit colectivul Școlii Doctorale de Istorie. Am deja 31 de ani de activitate în Universitatea Ovidius. Între timp, am devenit conducător de doctorat și cu doctoranzii pe care îi mai am, probabil voi atinge 35-6 de ani de activitate în universitate.
M-ai întrebat cum văd viața? Dacă a fost blândă? Dacă am avut provocări? Am avut provocări destule, profesionale, dar și de viață. Totuși parcursul meu cred că a fost unul normal, ca al multor altor profesori din România.
 
2. Care vă sunt cele mai frumoase împliniri?
Parțial le-am enumerat. Faptul că am studiat, cercetat și predat cursuri de istorie contemporană mi-a adus o bogată experiență și capacitate de a înțelege trecutul și prezentul.
Profesia de istoric cere pasiune și dedicare constantă. Ești investigator, analist și scriitor. Porți de asemenea o mare responsabilitate pentru discursul scris și impactul ce-l poate avea în comunitate la publicare și în viitor. Este o profesie grea, dar frumoasă.

Despre împlinirile mele cele mai frumoase pot să spun că sunt câteva care merită, cred eu, menționate: descoperirea și îndrumarea câtorva studenți și doctoranzi talentați, care au confirmat în profesie. Aș adăuga cărțile pe care am reușit să le scriu după cercetări în arhive și biblioteci. Amintesc aici cea mai recentă lucrare la care țin foarte mult, care s-a născut din rugămintea maicii starețe Emanuela Oprea de la Mănăstirea Dintr-un Lemn. Este vorba de monografia Sfintei mănăstiri, în ediție bilingvă, română și engleză. Am bucuria că a intrat în fondul marilor biblioteci ale lumii, precum Biblioteca Congresului SUA, Biblioteca Universității Cambridge, Biblioteca Universității Oxford, bibliotecile naționale ale Franței, Austriei, Germaniei, ș.a. Mai menționez crearea Centrului de Cercetare a Conlucrării Bisericii Ortodoxe cu Armata României „General Paul Teodorescu” cu sediul la Mănăstirea Dintr-un Lemn și a revistei Misiunea, unde, cu un grup de foști studenți și doctoranzi, realizăm de 9 ani Simpozionul național „Biserica și Armata. Tradițiile conlucrării” și ceremoniale militare cu participarea Statului Major al Apărării, Statului Major al Forțelor Aeriene, Statului Major al Forțelor Navale și Brigada „30 Gardă Mihai Viteazul.” Cum se știe, Mănăstirea Dintr-un Lemn este loc de închinare și pomenire pentru aviatori, marinari și militarii Brigăzii „30 Gardă Mihai Viteazul.”
În alt plan, mă simt mândru cu realizările fetei mele, Iulia, conferențiar universitar, pshihoterapeutși expert în pregătirea terapeuților.

3. Aveți și regrete sau v-ați împăcat cu toate ale trecutului?
Există vreun om fără regrete? Nu cred. Poate aș fi putut să fac mai multe proiecte științifice. Regret că nu am reușit să conving autoritățile locale să ridicăm la Constanța „Monumentul Unirii Dobrogei,” moștenire pe care ne-a lăsat-o marele prefect Remus Opreanu. Regret că încă nu avem o istorie a Constanței. Cândva am inițiat proiectul și s-a format un colectiv, dar... Îmi exprim îngrijorarea că domeniul doctorat de Istorie la Ovidius merge spre închidere. Astăzi mai stă într-un singur conducător și el decis să încheie misiunea.
În plan afectiv, regret că nu am găsit calea sau puterea de a răspunde unor sentimente sincere care au venit spre mine.
Pe cei pe care i-am ajutat și sprijinit  la începutul carierei lor am făcut-o cu sinceritate. Din păcate, unii au răspuns grobian când s-au văzut pe funcții. Îi privesc cu milă pentru că dau dovadă de imaturitate deși acum sunt conferențiari și profesori.

 
4. Ați predat și ați scris cu aceeași fervoare, dar unde v-ați simțit mai confortabil – la catedră sau la masa de scris?
Într-adevăr, la mine predatul - și iată se împlinesc 51 de ani de când onorez acest apostolat - s-a împletit cu scrisul. Cred că am abordat, atât în cursurile predate la Academia Navală, cât și la Universitatea Ovidius, tematici menite să formeze studenții pentru viitorul lor în societate și profesie. Într-adevăr, m-am simțit confortabil la catedră. Iubesc însă și cercetarea științifică. De aici, cum spunea cineva, “ieși cu picioarele înainte”. În ultimul timp, cum știi, dragă Gabriela Titz, sunt preocupat de publicarea unor izvoare istorice de care trecutul provinciei noastre duce mare lipsă. Investigații în arhivele diplomatice și militare împreună cu alți colegi au permis realizarea unor volume de testimonii într-un proiect al Academiei Oamenilor de Știință din România și al ziarului Ziua de Constanța. De ziua Dobrogei 2021 va apărea volumul al treilea, cu informații inedite din Arhiva diplomatică a Federației Ruse și Arhivele Militare Naționale Române. În partenerit cu Muzeul Național de Marină, pregătim lucrarea 23 august la Marea Neagră. Cazul amiralului Horia Macellariu – testimonii. Anul acesta se va finaliza o lucrare monumentală, Enciclopedia Primului Război Mondial și a Marelui Centenar (2014-2020), sub coordonarea prof. univ. dr. Ion Solcanu, la care sunt coautor. Va fi un instrument de lucru și totodată o radiografie cuprinzătoare asupra variatelor activități făcute la nivelul țării, în cinstea acestor mari evenimente istorice. Pentru 2022, îmi propun să finalizez biografia generalului Paul Teodorescu și documentarea pentru monografia amiralului Horia Macellariu. Sper să reluăm, cu un nou colectiv, cu sprijinul Primăriei, realizarea monografiei istorice a municipiului Constanța.

În concluzie, voi rămâne la masa de lucru cât îmi va permite sănătatea, pentru că în istoriografia română sunt multe teme de cercetat și este loc pentru toți cei care se dedică zidirii templului muzei Clio.
 
 
PRECIZĂRI:

Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.

Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
 
 
Citește și:

Magistrul Valentin Ciorbea, la ceas aniversar. „O personalitate emblematică pentru spațiul istoriografic dobrogean”